VIRGIL STAN – Învingerea stihiilor
Mai era puţin până la revărsatul zorilor. Barca se mişca, metru cu metru, pe luciul apei înspumate. Am plecat de la mal cu teamă şi neîncredere. Norii plumburii şi fulgerele ce brăzdau cerul nu prevesteau nimic de bun augur. Dacă avansam prea mult în larg, exista riscul să nu mai ajungem la mal, în caz că se pornea vântul dinspre sud-est. Acolo este malul, iar vântul şi valurile ne puteau împinge spre larg.
Doi oameni trecuţi de prima tinereţe, au plecat la pescuit într-o barcă fără de motor, la circa o milă marină depărtare de ţărm. Speram, ca totuşi vântul să se potolească, aşa cum se întâmplă adeseori pe Marea Neagră. Este la fel de bine ştiut de către cei ce se avântau pe întinderea nemărginită de apă şi faptul că vântul se poate porni în câteva minute şi să ţină chiar şi trei zile, dacă nu mai mult pe întreg litoralul.
Încă nu se luminase de ziuă. Trăgând amândoi pescarii la vâsle, luminile oraşului se îndepărtau tot mai vizibil, devenind curând sclipiri mişcătoare de licurici. Dacă vom depăşi zona digurilor de protecţie de la port, îndreptându-ne spre staţiunea Venus, vom vedea toate staţiunile, de la Olimp până la Vama Veche, ca o ghirlandă de steluţe galbene şi sclipitoare. Aşa puteam să ne luăm repere după care să ne ghidăm unde am găsit altădată locuri cu multă piatră şi scoică, deci şi cu peşte.
Norii acopereau întregul cer. Nici o stea nu reuşea să se strecoare prin perdeaua întunecoasă şi prevestitoare de furtună. Speram ca luna palidă să-şi facă apariţia firavă pe bolta cerului, prevestitoare de evenimente rele şi să ne călăuzească spre direcţia bună. Trăgeam tăcuţi de vâsle. Eu şi fratele mai mare cu patru ani şi jumătate, am mai fost prinşi şi altădată în larg de furtună.
Odată am tras fără oprire la vâsle doua ore şi jumătate continuu şi am reuşit să ajungem totuşi la mal. Fiind doi, chiar dacă nu mai eram la prima tinereţe, aveam experienţa ieşirilor pe mare, cu barca noastră mică, de peste şaisprezece ani. Speram, ca la ivirea zorilor, marea să se mai liniştească şi să putem pescui în siguranţă.
La un moment dat au început să cadă stropi reci de ploaie. Norii plini de precipitaţie îşi scuturau povara deasupra noastră. Imediat fiecare şi-a scos din genţile cu scule, echipamentul pentru ploaie. Era vară, însă de la o ploaie rece şi multe ore de stat în umezeală, te poţi alege repede cu o congestie pulmonară. Aveam un coleg care nu mai era printre noi, datorită acestui fenomen tratat cu nepăsare de către el.
După o jumătate de oră de tras la vâsle, pe marea agitată, dar nu chiar aşa de supărată, am ajuns acolo unde ne doream să fim ca depărtare de ţărm. Speram să cădem chiar pe zonă cu piatră şi scoică pe fundul mării, unde să fie şi guvid. Am aruncat ancora şi ne-am pregătit sculele de pescuit, un fel de petactare, nailon ceva mai gros, de 0,5 – 0,6 mm, înfăşurat pe o bucată de şlap sau papuc din plastic, cu un plumb greu de 100 grame la capăt şi cu două – trei cârlige nr. 1 legate ceva mai sus de plumb, în care puneam râme negre din baltă, foarte chinuitor de făcut rost în mocirla scormonită de alţi şi alţi pescari, sau bucăţi mici de pipotă de pasăre. Musai trebuia să fie pipota roşie, altfel guvidul nu muşcă. Fratele stătea în pupa, eu la ancoră. Aşa este rânduiala. A doua zi ne schimbam locurile.
Guvidul muşca frumos. Avea poftă de mâncare când marea era agitată. Numai stomacurile noastre să reziste la această legănare continuă. Să nu avem rău de mare. Dacă nu este hulă[2], totul este în regulă. Te leagănă ca într-un balansoar şi atât. Cât timp trage peştele, nu ai timp să te gândeşti la mare. Aceasta a fost şi greşeala noastră. Peştele trăgea ca apucatul, prindeam numai bucăţi mari, negre şi cel puţin doi la fiecare ridicare a voltei. Nu am băgat de seamă, că marea era acum cu valuri largi şi înalte de peste doi metri. Vântul între timp îşi schimbase direcţia. Bătea dinspre mal spre larg.
– Frate, hai s-o „tăiem” că nu mai ajungem la mal, spun eu.
– Gata, scot voltele. Ridicăm ancora şi pornim spre mal, până nu vine furtuna.
Strângem repede cele patru volte de fiecare şi le aruncăm în fundul bărcii. Scoatem şi minciogurile[3] cu peştele aruncat în ele, apoi eu încep să trag de parâma de care era legată ancora.
Aveam cam o sută de metri de parâmă de recuperat. Trăgeam de parâmă şi valurile când ne ridicau deasupra coamei înspumate, când ne aruncau în abis. Teama se infiltrase în sufletele noastre ca un virus. Parcă nu se mai termina parâma de adunat. Odată cu fiecare val ce se lovea de prova bărcii, compartimentul unde stăteam eu se umplea cu apă din cauza greutăţii mele. Numai când mă gândeam că avem de tras la rame contra valului şi mai ales a vântului aproape doi kilometri, mă apuca groaza. Vom ajunge oare la mal, sau ne va duce furtuna spre larg? În caz că nu vom reuşi să învingem furia mării, telefoanele mobile erau singura noastră scăpare. Anunţam poliţia de frontieră, să ne salveze. Cu amenda aplicată, vedeam noi ce vom făce.
După vreo jumătate de oră de tras la vâsle, nu am parcurs nici trei sute de metri. Eu eram deja în apă până la genunchi. Se umpluse compartimentul unde stăteam cu picioarele, de la valurile ce se repezeau cu forţă în prova bărcii scufundate din cauza greutăţii mele şi a apei aruncate de valuri. L-am lăsat pe frate să tragă la vâsle, iar eu scoteam apa din compartiment cu o cutie. Din cauza propriei greutăţi, la fiecare val, apa intra la loc. Trebuia să facem ceva să ridicăm prova, să nu mai intre apa în barcă la fiecare val. M-am mutat pe aceeaşi banchetă cu fratele şi acum trăgeam fiecare de câte o ramă. Nu mai intra apă la fel de multă, însă nu înaintam la fel ca la patru rame.
Trăgeam tăcuţi, uzi până la piele, iar vântul ne lovea feţele cu stropi de apă sărată. Eram obosiţi şi disperaţi. Mergând direct spre mal, nu am fi reuşit să străbatem prin furia valurilor întreaga distanţă ce ne despărţea. În suflet se strecura teama pe nesimţite. Până la panică şi disperare, nu mai era mult. Forţele noastre fizice începeau să scadă. Doi oameni în vârstă, care împreună depăşeau 135 ani, se luptau cu natura dezlănţuită. Am înţeles, că nu vom reuşi să ajungem la mal, dacă tăiem valul perpendicular. Trebuia să o luăm pieziş, să schimbăm direcţia.
Chiar dacă eram în dreptul locului nostru de acostare din Saturn, am schimbat direcţia spre plaja din Mangalia. Dacă ajungeam în zona de adăpost al digurilor, atunci puteam să îndreptăm barca spre golful nostru de acostare. Odată cu schimbarea cursului, s-a văzut că am început să înaintăm mai mult. Acum parcurgeam aproape câte un metru la fiecare tras de vâsle.
Furtuna se înteţea tot mai tare. Când eram pe coama valului ce ne târa spre larg, când staţionam pe fundul abisului dintre doua valuri de peste doi metri, simţind cum apa ne trage cu forţă spre larg. Talazurile erau înalte şi periculoase. Era suficient să ne prindă cu bordul în val, ca să ne umple întreaga barcă cu apă. Cine garanta că nu se va scufunda, sau dacă va rezista la un al doilea val şi nu se va răsturna?
Iată că începe să se zărească Cazino-ul din Mangalia. Însemna că nu mai avem mai mult de jumătate de kilometru până la plajă. Intrasem deja în zona de influenţă a digurilor. Acum înaintam peste un metru jumătate la fiecare tras de vâslă, chiar dacă forţa noastră fizică nu mai exista şi ne creştea şi speranţa că vom învinge dihania dezlănţuită. Mai mult frica ne dădea puterea necesară continuării luptei cu natura. Când vom ajunge aproape de diguri, vom încerca să o luam spre Saturn, spre locul nostru de acostare.
Am aruncat ancora pentru a ne mai odihni. Simţeam că nu mai putem continua să înaintăm. Ancora nu ţinea barca pe loc. Valurile ne duceau din nou târâş spre larg. Cât timp fratele trăgea la vâsle, eu trăgeam de parâmă să scot din nou ancora, care avea ghearele de prindere îndreptate de forţa curenţilor şi de aceea nu ne ţinea ancoraţi. Mai aveam o sută de metri de parcurs şi vom reuşi să ajungem în dreptul hotelului ”Mangalia”.
Am intrat sub protecţia digului spart, numit de noi pescarii ”Digul Cormoranilor”, pentru că pe el se odihnesc şi îşi zvântă aripile ude cormoranii după partidele de pescuit şi am luat-o pe sub el, spre Saturn. Când am vrut să ieşim de sub protecţia digului spart, am constatat că riscăm să fim aruncaţi pe stabilopozii digului din dreptul spitalului. Am abandonat ideea. Acolo era o micuţă plajă şi ne-am ridicat barca pe nisip, fiind la adăpost de orice urgie a mării. Ne odihneam la adăpostul digului şi mulţumeam cerului că am scăpat iarăşi cu viaţă. Timp de aproape trei ore, doi oameni, unul de şaizeci şi cinci de ani, altul de şaptezeci, s-au luptat cu stihiile, cu natura dezlănţuită şi cu moartea şi iată că au scăpat cu viaţă, ajungând la mal. Mai conta faptul că totul plutea în barca noastră?
Lucrurile se vor zvânta în bătaia vântului sau a soarelui. Singurii fericiţi erau guvizii, care înotau prin toată barca si noi, pentru că am rămas în viaţă şi nu am devenit hrana celor pe care ne-am dus să-i capturăm. Speram să fie ultima experienţă de acest gen. Cine știe ce ne va mai rezerva viitorul?!? Marea este uneori mai năzuroasă decât o femeie. Iată că, încă odată, omul a învins natura…
Virgil Stan, Mangalia – iulie 2010.
[1] – 1852 m
[2] – furtună de fund
[3] – plasă de pescuit cusută ca un sac pe o ramă din metal.
(Povestirea este cuprinsă în volumul Punți peste vremuri).
Cărțile lui Virgil Stan pot fi procurate pe adresa de e-mail [email protected]
MangaliaNews.ro, luni, 11 ianuarie 2016.
