Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere

0
1057

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române.

Există atâta ură în societatea românească de astăzi: tinerii împotriva bătrânilor, românii împotriva ungurilor sau ţiganilor, românii din țară contra celor din afara ei, salariaţii din mediul privat contra bugetarilor, „deștepții” contra proștilor…

Ura prezentă s-a extins asupra trecutului, contemporanii îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale şi ulcele, se luptă cu statuile…  

Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care vor fi greșit – căci cine nu greșește pe lumea asta? – dar care au și construit, au inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism, de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre, istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni sau pe „proști”.

Ungurii au un guvern care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene.

Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare și lozinca: „Scapă cine poate!”. De putut, pot tinerii și maturii, nu bătrânii care și-au trăit traiul. Cu ungurii este o altă poveste, veche și adâncă, derivată din diferendul nostru istoric. Ungurii au un guvern naționalist, care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i invidiem și chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau și ei, fruntașii unguri, destule motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de „Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acționa ca vodă prin lobodă. Ţiganii sunt „de-ai noștri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ținut ca robi), dar colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc, alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile

Românii plecaţi în afara Ţării[1] au fost demonizaţi pe vremea comunismului, ca fiind „transfugi trădători”, iar această percepție nu a dispărut încă, chiar dacă nu mai mâncăm în țară salam cu soia (mâncăm E-uri pe pâine – n.r.). Ni se repetă zilnic că România este una dintre cele mai corupte țări din lume. Pe fondul acesta, este normal ca românul de rând, bugetar și sărac, să creadă că privații s-au îmbogățit prin fraudă, că au supt sângele poporului… Dincolo de aceste constatări ale mele, în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăți, atunci nu trebuie să ne turnăm de pomană cenușă în cap. Nu suntem noi campionii urii! Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi și mai responsabili, mai generoși și mai buni.     

Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi, dar libertatea venită prea brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea.

Ministerul Educației Naționale este contestat, iar educația, în general un domeniu neglijat de statul român postdecembrist indiferent cine a fost la putere. Noi am avut în țară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul, inclusiv educația. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid și ideologizarea unora dintre discipline. Eram setoși de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, și pe cele rele și pe cele bune. Ministerul educației nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost – în mintea publicului – cauza schimbărilor rapide și, în mare parte, fără noimă. S-au schimbat și miniștrii la fiecare câteva luni, ducând funcția de ministru în derizoriu. Reformarea, cel puțin cu numele, a devenit continuă.

Banii investiți în educație sunt secretul prosperității viitorului.

Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării – dotate cu cele mai mici bugete – a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …       

De mic, mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă.

Oricât de rău ar fi fost comunismul, a ridicat o pătură de intelectuali care erau convinși de mici, din familie și din școală, că nu poți reuși în viață fără carte. Pentru mine, învățătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă. Cu excepția unor lideri de partid semianalfabeți și aroganți (care erau câteva sute, poate două-trei mii), atunci erau promovați în funcții administrative oameni cu rezultate foarte bune la învățătură, care se bucurau de respect în grupul lor și care înfăptuiseră ceva în viață, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toții savanți, dar erau oameni de valoare mulți dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi pe tancurile sovietice, a și putut dura așa de mult. După 1989, democrația a însemnat, pentru unii, și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toți pe lumea asta, indiferent de nivelul de inteligență și de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la bacalaureat vom ajunge cu toții o societate de nota 3,60. Necazul este altul și este grav: conducerea politică și-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor, încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu în partide și nu mai participă la alegeri. Și nu vorbesc de generația mea, care și-a cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentați și blazați, care nu mai cred că se pot realiza în România. Aici, generația „bătrânilor” are, totuși, un rol important, anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuți și în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta și pentru România.       

Academia Română a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini – puncte de vedere  legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.  

Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în procesul de reformă a învățământului și în cel de schimbare a mentalităților, de modernizare, numai că nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români – „educați” în forma descrisă mai sus – care cunosc mai bine Academia lui Hagi, sau Academia de Poliție, decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală din această țară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu, Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, Henri Coandă și Grigore Moisil, Lucian Blaga și David Prodan. Academia a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care citesc mai puțin sau care înțeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui efort științific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere  legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.  

Din necunoașterea Istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii.

Vă invităm să citiți continuarea în art-emis.ro



piese-auto-mangalia.ro

lensa.ro


Leave a Reply