PANGALIA MEDIEVALA.
Serialul ”Municipiul MANGALIA la 25 de ani”, episodul 3.
Invazia avarilor, către sfârşitul secolului V d.Hr, avea să pună capăt definitiv uneia dintre cele mai frumoase şi prospere cetăţi ale Pontului Euxin. Puternica cetate a devenit o simplă aşezare portuară, care şi-a păstrat, pentru multă vreme, aspectul părăsit. Aşezarea reînvie sub numele de Pangalia sau Pancalia.
La mijlocul secolului al XlV-lea se poate vorbi în spaţiul danubiano-pontic despre un stat feudal românesc de tradiţie bizantină având ca nucleu o formaţiune numită Ţara Cavarnei, cuprinsă între Mangalia şi Varna, menţionată în jurul anului 1230 într-un privilegiu comercial acordat de Ioan Asan ll negustorilor din Raguza (Dubrovnik).[1] Mai târziu, în fruntea acestui stat medieval dobrogean se află Balica, arhonte al Cavarnei, care avea un statut de egalitate faţă de Bizanţ şi va impune ducatul său în relaţii internaţionale. Urmează Dobrotici, care va întări despotatul său la concurenţă cu genovezii care controlau gurile Dunării şi cu Bulgaria, punând bazele Despotatului dobrogean de sine stătător, cu rol de arbitru pe scena politică din Balcanii orientali.
La 1241 are loc marea invazie tătară, care instituie o importantă dominaţie politică în Moldova şi Ţara Românească, oprind însă expansiunea ungară către teritoriile româneşti din sudul şi estul Carpaţilor.
Două decenii mai târziu, are loc prima imigraţie de populaţie turcă în Dobrogea. Împăratul bizantin Mihail al Vlll-lea acordă lui Isseddin şi Saru Saltîk Dede dreptul de a se aşeza, în fruntea a circa 10-12.000 de turci selgiucizi, în Dobrogea, cu misiunea de a apăra interesele bizantine.[2]
Între cetăţile porturi ce fac din Marea Neagră o veritabilă placă turnantă a comerţului european al vremii se numără şi Pangalia, nume consemnat în această variantă semantică pe portulanul de la Pisa în secolul al Xlll-lea.[3] Cuvântul pare a proveni din arabă: Mencalia, Mercalia şi tradus înseamnă Limanul sau Lacul.[4]
Comerţul maritim care s-a derulat continuu în porturile pontice era asigurat în special de genovezi şi veneţieni. Traficul maritim şi comerţul genovezilor este însă întrerupt în secolul al XlV-lea, când are loc procesul de unificare a Dobrogei sub sceptrul lui Dobrotici. După războiul şi pacea cu Republica Ligură în 1387, fiul lui Dobrotici acordă privilegii genovezilor, iar Pangalia începe să se dezvolte ca un port însemnat, printre celelalte, având o populaţie de circa 30.000 locuitori.[5]
Pangalia a fost un puternic centru creştin. În evul mediu a avut o mare importanţă deoarece pe harta Pisana din secolul al Xll-lea numai Varna, Pangalia şi Constanţia aveau calificativul „porto”. Alte variante ale numelui: Pangalia, Pangalea, Pangala, Pangalla, Pangalay, Panguala, Pangali, Pancalia. De altfel, însemnările călătorilor străini şi hărţile realizate empiric de aceştia acordă o atenţie deosebită Mangaliei, transcris în cea mai mare parte Pangala. Astfel în 1497, harta nautică a cartografului evreu Iehuda Ben Zara, desenată în Egipt, cu text italian, are schiţată pe pergament şi linia litoralului nostru.Toponimic sunt trecute 9 localităţi neidentificate decât parţial, una din ele, Zanuarda, pare a numi Cernavoda, dar mult mai departe de Dunăre. Alte nume: Groxea, Constansa, Pangales, laspera, Solinat, Straninto.[6]
Pangalia a fost cucerită de Baiazid Fulgerul, contemporanul lui Mircea cel Bătrân.
Numele de Mangalia este folosit prima dată de raguzanul Paolo Giorgio în 1593. Se mai foloseşte şi termenul de Mankalia.[7]
La sfârşitul secolului al XVl-lea, călătorul francez Francois de Pavie călătorea de la Constantinopol pe Marea Neagră şi amintea în memoriile sale despre două porturi: Bengala sau Mangalia şi Constance, considerate însă neprielnice.
La 1696, pe Harta Transylvanie, Valaquie, Moldovie, Guillaume de l’Isle, adnota că „port de Mangalia est un des meilleurs de la Mer Noire”.[8]
Anii de dominaţie otomană nu au rămas consemnaţi decât în arhivele osmane aflate şi astăzi în biblioteci turceşti. Prea puţinele mărturii despre Dobrogea dovedesc însă fără tăgadă continuitatea elementului autohton şi a activităţii economice pe aceste meleaguri.
Despre perioada anilor 1600-1700 în Dobrogea date noi vin să dovedească prezenţa populaţiei româneşti, imposibil de dislocat de Poarta otomană, prin numărul, vechimea şi importanţa ei economică. Începând cu secolul al XVl-lea de când datează cele mai vechi documente turceşti cunoscute, referitoare la Dobrogea, mai multe condici emanate din cancelaria fiscului otoman atestă clar această prezenţă. Într-un astfel de document un defter Karasu Vacib Sene 1105 (Condica cazalei Carasu, cu obligaţia anului 1693-1694) rezultat al recensământului fiscal al musulmanilor din zona centrală a Dobrogei, începând de la Dunăre până la Mare, furnizează o abundenţă onomastică românească, categoric preponderentă la cei peste 10.000 de locuitori nemulsumani ai regiunii.[9]
Peyssonnel, trimis al consulului francez la curtea hanului tătărăsc din Crimeia la 1750, descrie drumul prin Dobrogea: ”Mangalia este un oraş mare, are târg public şi un mare număr de magazii de grâu. Portul este destul de spaţios şi poate primi vase oricât de mari; este însă nesigur iarna. Importă mai puţine articole ca Varna. Exportă grâu, orz, secară, mei, brânză şi struguri, care sunt destul de mulţi, însă nu sunt buni de mâncat, ci se întrebuinţează la facerea ţuicii.[10]
În 1771, în textul lui Antonius Bonfinius, intitulat Rerum ungaricarum decadis secundae liber Octavus, din ediţia a şaptea a lui Carolus Andreas Bel apărea varianta numelui Mangalos sau Mungalos.
În 1784, în Carta geografica della Turchia Europea a lui Tomas Lopez din Madrid apare, de asemenea, numele Mankalia.[11]
Regulamentele otomane din secolele XVl-XVll dezvăluie faptul că la Mangalia se vindeau şi se cumpărau, fiind supuse taxării cereale, pepeni galbeni şi verzi, struguri, struguri uscaţi, smochine, castraveţi, varză, ceapă, usturoi, vin în butoaie, miere, peşte proaspăt şi uscat, cai, armăsari, catâri, oi, capre, vite cornute, piei tăbăcite, materiale de şelărie, încălţăminte, stofe, sumane de aba, covoraşe, scânduri, bârne, grinzi, stâlpi, robi-fără a se arăta de unde proveneau aceşti oameni.[12]
Ancheta lui Ion Ionescu de la Brad evidenţia că de la Mangalia la Hârşova drumul era străbătut în 24 ore, până la Cernavoda în 13 ore, iar până la Ostrov tot în 24 ore. Erau drumuri naturale, adică neamenajate, trasate după voia locuitorilor, care în diverse perioade ale anului deveneau impracticabile.
La acea dată majoritatea mocanilor ce trăiau în Dobrogea erau aşezaţi în plasele Hârşova, Medgidia, Constanţa şi mai puţini în Mangalia. Erau apreciate circa un milion de oi care cutreierau acest ţinut sub controlul mocanilor.[13]
În perioada stăpânirii otomane, Mangalia a fost centrul administrativ al cazalei, făcând parte din sangeacul Varna. În cazaua Mangalia figurau 36 localităţi, sate şi cătune.
În 1862, Mangalia avea 7.000 locuitori, fiind depăşită, în Dobrogea de Silistra – 23.000, Babadag – 10.000 şi Rasova – 8000, Balcic având doar 4000 locuitori.[14]” Avea 100 case, din care 75 locuite de turci şi era puţin cercetată de corăbii, din cauza portului nefavorabil care ar fi putut fi uşor reparat.”[15]
Ceva mai târziu, în 1875, Mangalia este integrată cazalei Kiustendge, care făcea parte din sangeacul Tulcei.
Geamia cu nume de prințesă: Esmahan Sultan
Geamia Esmahan Sultan din Mangalia, un edificiu în stil maur, care se mai păstrează şi astăzi, a fost construit, se pare, în 1525, alte surse dând ca an de inaugurare 1590. Mai târziu va fi ridicată la rang de moschee. Ea poartă de la început numele prinţesei fondatoare, fiica sultanului Selim al ll-lea şi soţia lui Socollu Mehmet paşa, care, după moartea celor doi, tată şi soţ, s-a refugiat la Mankalia.
Moscheea Esmahan Sultan are, la intrare, o galerie prevăzută cu stâlpi de susţinere a acoperişului din stejar, acoperit cu ţiglă şi împărţit în patru. În interiorul moscheii se află minber-ul (catedra, amvonul), pentru predica imamului şi mihrab-ul (altarul), fereastra oarbă sau nişa orientată către Piatra Neagră, de la Ka’ba, Mecca. O notă de originalitate o dă împărţirea printr-o balustradă joasă aflată la intrarea în lăcaşul religios a unui spaţiu destinat femeilor. Minaretul se află pe latura nordică a moscheii. Pe terasa minaretului se poate ajunge prin intermediul unei scări interioare, în spirală. Moscheea are două rânduri de ferestre, din care cele de la nivelul inferior au formă de patrulater, iar cele de la nivelul superior au formă de arc frânt. Pridvorul cu streaşină de saciak, stâlpii şi balustradele din lemn dau o notă aparte clădirii.
Moscheea Esmahan Sultan are și o fântână rituală. În curtea ei au fost înmormântate personalităţi musulmane.[16]
Cercetarea recentă efectuată de istoricul Ion Pâslaru de la Muzeul callatian a arătat că mormintele sunt ale unor generali turci, printre care și o rudă a sultanului, care a fost decapitată din cine ştie ce motiv. Pe fiecare piatră funerară numită baş-taş scrie data înmormântării cu litere arabe, după calendarul musulman (higira).
Cea mai veche piatră datează din anul 1519, venind astfel să demonstreze o nouă dată atribuită ca funcţionare a geamiei, sau ipoteza că pe locul actualei geamii a fost o alta, mult mai veche. Inscripţiile sunt compuse în trei limbi, multe expresii sunt împreunate din persană şi arabă, pe fondul unei limbi de circulaţie turco-osmană. Printre inscripţii se află şi una de o cutremurătoare expresivitate morală: „Astăzi, eu -mâine, tu”.
Călătorul turc Evlia Celebi a vizitat Dobrogea la 1652 şi a publicat mai târziu însemnările lui de călătorie intitulate „Seyahatname”, unde despre Mangalia precizează că este unul dintre cele mai mari porturi din Dobrogea, cucerit de Baiazid Fulgerul. El subliniază că „Mangalia e un oraş foarte vechiu. Poziţiunea sa este frumoasă. Se găseşte în partea nordică a portului, unde se văd fundamente de cetate.
Cea mai însemnată geamie este aceea a prinţesei Esmahan Sultan, fiica lui Selim al ll-lea… E o geamie luminoasă cu mulţi credincioşi, cum nu e alta în aceste părţi. Sunt şapte şcoli primare, trei hanuri, vreo 300 prăvălii, un mic bezisten (prăvălii pe ambele laturi ale unei străzi unite printr-un acoperiş deasupra ) şi o baie mică. Toate localurile închinate lui Dumnezeu şi cele filantropice sunt vacuf al lui Esmanah Sultan. Are şapte cafenele şi vreo 300 depozite lângă port şi alte locuri, aici fiind un centru comercial. Cel mai bun han e acela al serdarului, în raport cu oraşul prăvăliile sunt puţine. Portul este mare şi prin el se exportă cereale pentru Constantinopol. Deoarece acest port al vilaetului Dobrogei este deschis spre sud-est, se fac valuri ca munţii; din care cauză corăbiile pleacă imediat ce încarcă mărfuri. În vechime a fost aici un port mare, cu două ieşiri. Şi astăzi se văd pe fundul mării pietre din port, mari ca munţii. În împrejurimile oraşului sunt vii şi grădini. În partea vestică, lângă grădini, se află mica techea Muharem Baba. După masă dervişii bătrâni şi tineri se dedau aici la contemplaţiuni religioase”.[17]
Tot el remarca limba vorbită de locuitorii Mangaliei, numiţi „citaci”, rezultat al amestecului dintre soldaţii Yuruk, tătari şi turci din Anatolia, cu românii Eflâkilar. Referindu-se la “neamurile tătărăşti” războinice din partea septentrională a provinciei, Evlya Celebi consemnează: ”Afară de aceştia sunt şi neamurile dobrogene. Sunt neam de citaki, născuţi din amestecul tătarilor, al bulgarilor, valahilor şi moldovenilor. La început ei au descins din oastea lui Suleiman paşa (prima căpetenie de oaste otomană care a trecut în Rumelia, pe la 1354) fiul gaziului Orhan. După aceea, Baiazid Ildârâm a colonizat aceste locuri cu tătari. Mamele lor fiind bulgăroaice, valahe şi moldovence, ei au devenit citaki. Oameni blânzi, drepţi, cumsecade şi prietenoşi”.[18]
Legenda:
[1] Mărculeţ, Vasile, Consideraţii asupra începuturilor statului dobrogean, în Comunicări ştiinţifice, Anuarul Muzeului Marinei Române, 2006, tom lX, p. 219..
[2] Istoria României în date, Mica întreprindere editorial-poligrafică „Crai Nou”, Chişinău, 1992, p. 63.
[3] Brătianu, Gheorghe, Marea Neagră, vol. ll, Bucureşti, Editura Meridiane,1988, p. 210.
[4] Precizările aparţin istoricului Ioan Pâslaru de la Muzeul de arheologie Callatis.
5 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Casa şcoalelor, 1943, p. 209.
[6] Eugen Gluck. Imaginea litoralului românesc pe harta lui Iehuda Ben Zara,Pontice, 1984,p.24
[7] N.Grămadă. La Scitia Minore nelle nautiche del medio evo. În Analele Dobrogei, Xl,1930, p.137
[8] I.Şandru. Oraşele litoralului românesc în Terra, nr.2/1977, p.11
[9] Tasin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XlV-XVl, Constanţa, Ovidius University Press, 2008, p. 68.
[10] Ionescu, Dobrogeanu, colonel, Tomis Constanţa, op. cit.1931, pag.50
[11] Teofil, Sauciuc, Săveanu, Numele comunei urbane Mangalia, Cernăuţi, 1928, p. 110.
[12] Dinu Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, Editura sport turism, 1981, p.204
[13] Ion Ghelasse, Mocanii, Bucureşti, 1938, p.101
[14] Noi informaţiuni etnografice, istorice şi statistice asupra Dobrogei şi a regiunilor basarabene învecinate Dunării. În Analele Dobrogei, Xl, 1930, p.75.
[15] idem p.84
[16] Informaţii date de muftiul Halil Ismet în anul 2006
[17] Din descrierile călătoriei lui Evlia Celebi. În Arhiva Dobrogei, vol ll, nr.2, 1919, p135; I.Barnea, Descoperiri arheologice din epoca feudală la Mangalia, Materiale şi cercetări arheologice, vol.Vl; Seişanu, Romulus, Dobrogea, Editura ziarului Universul, 1928, pg.155-156
[18] Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1989, p.224.
(Text prelucrat și adnotat de autori – Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat aici, la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News.
Cititorii care doresc să-și procure monografia ”MANGALIA 100 DE REPERE”, de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: [email protected]
Mangalia News, Sâmbătă, 08.02.2020.
