O nuntă de pomină – Dana Fodor Mateescu

0
2615

farmec.ro
carturesti.ro%20
    Cred că orice tipă şi-a imaginat, nu o singură dată în viaţă, cum va fi nunta ei! Haideţi, fetelor, recunoaşteţi că aşa e! La mine a fost ceva de groază visul ăsta, un coctail de viziuni, pe care mi le croşetam febril în serile ude şi schizofrenice, când mă întorceam de la liceu, apoi, mai târziu, de la FJSC.
    Înghesuită în autobuzul 336, de pufoaice puţind a motorină, a salam ieftin și-a băşini urbane de oameni preocupați și trişti, molfăiam un covrig tare, ca bara înzilizită de care mă ţineam dârză. Îmi imaginam cum voi arăta eu în rochie de mireasă, cât de frumoasă voi fi, fără coşuri, fără nas lucios (ajustat chirurgical eventual!), înfăşurată corespunzător în spumă de dantelă albăă, albăă, cu un voal luuung. Suspinam şi zâmbeam, zâmbeam şi suspinam.
    La frâne, când veneam de-a berbeleacu’ peste ăia din faţă, secvenţele săreau ca altoite cu nuiaua şi ajungeam la… dans, într-un restaurant select, cu picoli, numai unul şi unul, care baletează printre mesele frumos împodobite cu de toate. Ah! E staţia Lujerului? Tre’ să cobor! Fuck! Visul se repeta, dar mereu schimbam câte ceva, ori mirele – care, evident, arăta cel puţin ca De Niro în tinereţe, dar mult mai înalt (am avut mereu chemare înspre bărbaţii înalţi, chiar dacă eu eram bună de băgat în buzunarul de la piept!), avea plete şi mă iubea până la sufocare. Ori schimbam rochia!

   În fine, ce să vă mai ameţesc? Anii au trecut, visul de nuntă a rămas aproximativ acelaşi, dar nu prea m-am măritat. De ce? Nici eu nu ştiu ce să zic. Inima mea? O fetiţă cu funde şi degetele pline de cerneală, o nebună care sărea coarda, încă. Niciodată n-am fost gata. Ba trebuia să mă pregătesc pentru licenţă, ba n-aveam bani, ba îmi dădeam demisia dintr-un loc de muncă și mă angajam într-altul, ba nu eram prietenă cu cine trebuie. Viaţa mea era ca o bucătărie cu toate oalele pe foc, clocotind şi amirosind şi a ţelină şi a mărar, dar în special a sarmale d-alea bune. Atât de bogată, de plină, de colorată şi de nebună, încât nu-mi venea să o deranjez cu nimic. Nici măcar cu o nuntă.
   Eeei, și timpul a fugit de mine, ca un pârnăiaş scăpat printre gratiile tăiate cu unghiera. M-am trezit la un moment dat că am 35 de ani. Auci! Nu mai arătam chiar ca la 25, e drept, dar asta nu mă făcea mai înţeleaptă. Îmi lopătau fluturi în creier, iar gândurile mele aveau încă cerul senin. Eram împreună cu Răzvan de vreo 6 ani şi stăteam aşa. Fiecare cu numele lui. El mă tot înghesuia pe la colțuri: „Hai, poeto, să ne căsătorim, ce dracu’, să-ţi pun verighetă pe deget!” Eu, nimic. Amânam.
   Şi, într-o zi, m-am decis. Rapid, pe neaşteptate, aşa cum fac eu majoritatea lucrurilor. Răzvan s-a bucurat. Mama la fel, iar tata s-a machit cu drojdie penală până a uitat că stă la etajul 2 şi a intrat în casă peste madam Tudorache de la 1. Problema nu era tata, care nu mai venea la domițil, ci faptul că nu aveam naşi. Am tot căutat, am dat telefoane, am întrebat în sus şi-n jos. Nimeni nu voia să ne cunune. Parcă am fi fost ciumaţi. Simţeam că am trei ţâţe în faţă, de fiecare dată când întrebam pe cineva, iar Răzvan deja îşi luase gândul de la nuntă.
   Cu toţii, cei chestionaţi, ne băgau aceeaşi placă plină de minciuni, că se vedea pe mutra lor că inventează: „Dragă, nu putem, avem un botez!”…, sau: „Aaa, tocmai am aflat că am altă cununie!” Până şi pe Dinescu l-am rugat. Dinescu, poetul şi fostul meu şef de la Plai cu boi şi Aspirina Săracului. Nici el n-a vrut. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere (ce dracu’ să zică şi el!!?) dar cică poartă ghinion năşirea lui şi se despart finii! Aşa mi-a spus.
   L-am lăsat pe Dinescu, dar mi-a părut tare rău. M-am simţit groaznic, pentru că m-a refuzat. Mi-ar fi plăcut să-mi fie naş. Țineam la el, îmi plăcea omul, îmi plăcea poetul, îl văzusem în atâtea ipostaze la redacţie, la cârciumă, pe Teatrul Naţional, şi aproape îl adoram. Aproape, zic. Băgam o tonă de Gălbioară de Potelu la masă, aduceam băieţii de la Mambo Siria şi eram ca-n „Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica. Dar n-a fost să fie.
   În cele din urmă s-a îndurat de noi un popă, despre care scriseserăm noi. Tipul părea pâinea lui Dumnezeu, soţia lui, la fel. „Vă cununăm la biserica noastră, cumpărăm buchetul miresei şi lumânările, voi daţi banii pentru mâncare la restaurant şi restul”, a zis naşul şi a bătut palma. Iuhuuu! Ne-am bucurat şi am început să umblăm de nebuni prin oraş la cumpărături. Pentru că ne-am trezit în octombrie că vrem să ne căsătorim în… noiembrie, acelaşi an!, vă daţi seama că niciun restaurant care se respectă nu putea să ne onoreze dorinţele, oricât am fi scos din buzunare. Toate erau ocupate. Rochia mi-am cumpărat-o singură, voalul şi coroniţa la fel. Din salariu. Pantofii n-au fost din piele, dar arătau bine şi erau noi. Buun!
   Cu restaurantul ne-a ajutat naşul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat, s-a răstit şi, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. La prima vedere, şi ameţită de eveniment şi stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câţi invitaţi aveam noi, ba chiar mişto, în cazul nostru – şi cu bani puţini şi în ultima clipă-. Am acceptat, răsuflând uşuraţi. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care şi-a rupt cu unghiuţa coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Şi dintr-odată mi s-a făcut frig.
   Şi a venit şi ziua cea mare. Credeam că nu voi fi emoţionată, mare lucru! un eveniment ca oricare altul. Iar eu, copilă bizară şi obraznică, hârşită-n toate prostiile şi trăind experienţe de neuitat alături de companii cât se poate de dubioase, aveam destulă tărie (îmi imaginam eu!) să ţin piept şi unei căsătorii. Dar…tremuram din toate încheieturile. Aşa de zăpăcită am fost, încât am uitat să mă pieptăn şi să iau paharele pentru şampanie.
   În criză de timp, ca de obicei, ne-am aruncat în Suv-ul nostru de lux, de atunci (nenorocita aia de Papaşa ’din 78, cu diverse îmbunătăţiri) şi, la a treia cheie, ne-am luat tălpăşiţa: vrrrrrrum! Invitaţii deja ne aşteptau, cu toţii veseli, frumoşi, parcă se căsătoreau ei în locul nostru. Chiar nu mă aşteptam să vină aşa de mulţi şi de …variaţi. Tata, ras până la sânge şi pus pe glume de căcat, ca la el la uzină, mama, frumoasă şi din altă piesă, aşa cum a fost ea mereu, o mătuşă, vară-mea cu soţul, Liviana, micuţa Mo, prietena mea de-o viaţă, zisă şi „7.63” pentru că s-a îmbătat aşa de rău într-o seară, încât, dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63.
   Şi cine-a mai venit? Frate-miu, timid la început, comisarul Traian Tandin, cel care a ajutat la prinderea lui Râmaru şi a scris o grămadă de cărţi poliţiste, soţia lui, Vali Popescu, fostul coleg de la Adevărul, care acum e la Antena 1, naşa cu fiică-sa şi cam atât. Aaa, era să uit. Când să intrăm, apare şi Val Vâlcu. Mi-a adus crini portocalii, ţin minte şi acum, nu ştiu de ce.
   În fine, pupături cu buze ude, ţ-ţ-ţ-ţ-ţî-uri de admiraţie: „mânca-o-ar mama dă frumoasă!” „Tiii, da’ ce bine mai miroşi!” sau : „Fată, tu chiar te măriţi azi!” şi apoi, intrăm. Ne aranjăm cuminţi, eu, dârdâind. Aveam o nevoie teribilă la WC.
   -Oare cât ţine asta, că fac pipi pe mine rău de tot!?, îl întreb pe Răzvan, la rândul lui stresat şi alb la faţă ca varul. Mă priveşte cu nişte ochi, să spargi lemne cu ei:
   -Iară? M-ai înnebunit cu pişarea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ţine-te, sau pişă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum, când ne strigă să intrăm? Cu cine dracu’ mă însor eu?
   Tac. Mai stau niţel, mai ţăcăn din pantofiori, apoi iar îl zgândăr:
  -Auzi? Nu poa’ să-mi ţină Mo locu’? Până vin de la toaletă. Ştie cineva că nu sunt eu? Fac pipi şi mă întorc! Viitorul meu soţ e la capătul răbdării:
   -Dacă nu te potoleşti, plec şi te las aici singură, cu toată lumea!
   În sfârşit, ofiţerul stării civile, o cucoană, începe să citească, ne întreabă dacă vrem sau nu vrem, apoi semnăm. Poze: ţac-pac, zâmbim (eu cu gândul la o budă, la o budişoară cât de mică!!!), felicitări, flori, bomboane, pişcoturi, şampanie… Şampanie?
   Ah! Am luat sticlele cu băutură, dar paharele nu.
   -Cum n-aveţi pahare?, ne întreabă naşa, uimită de asemenea prostie. Voi glumiţi, nu?
   Se face linişte în sala de cumetrii şi paranghelii. Nu. Nu glumim. Chiar n-avem în ce pune şampania. Poate doar dacă poştim sticlele sau bem din palmă. Asta chiar că ar fi tare de tot!!! Naşa, o doamnă plină de virtuţi, ducând ditamai sticloiul la gură, apoi pasându-l mulţumită, după ce se şterge cu dosul palmei, miresei care îşi dă şi pe piept oleacă. Vă puteaţi imagina scena? Haideţi, că nu e greu! Mama, săraca, salvează situaţia cum ştie ea mai bine:
   -Ei, lăsaţi, că bomboanele astea sunt cu lichior. Tot băutură se cheamă că e!
   Ciocnim cu bomboane, ne prefacem că e bine şi frumos… Hai noroc! Tata a balotat vreo 15 şi deja e extrem de fericit. Râde întruna. Acum secvenţele din amintirea mea se desfăşoară repede, repede, ca într-un film mut. Plecarea de la oficiul stării civile, casa, îmbrăcarea rochiei de mireasă, un strop de ruj, câteva poze, o bere, că-mi sfârâia gâtlejul de sete şi…cam atât. Sus în Papaşa şi… hai la biserică. Singuri, că invitaţii au plecat şi ei cu ce-au putut, care cu metroul, care cu RATB-ul care cu Taxiul sau parapanta. Glumeam!

   Ne cununăm şi religios, slavă Domnului, fără incidente, se termină totul şi suntem în drum spre restaurant. Se însera şi cerul, ca o tingire fumurie abia cositorită de un ţigan vesel, îmi încerca umerii şi articulaţiile. „Aoleu, numai de n-ar ploua!”, zice mama îngrijorată, în timp ce-i trage o scatoalcă lui tata, care vrea s-o ciupească pe Liviana de pulpă. Cică glumă! Domnu’ Fodor se-nvineţeşte-curcan şi lasă botul.
   Măi, şi odată se porneşte o ploaie, din aia tip Bacovia, de-ţi venea să-ţi tai venele cu pila de unghii!
   Ajungem uzi. Stupoare! În curtea crâşmei, că avea şi curte, mese înalte, „la varice” şi mulţi, foarte mulţi muşterii. Ah, dar ce muşterii!!!Mamăăă! Acu’ ziceai c-au picat de la Poarta Albă. Mă priveau lacomi, unii fără dinţi în gură, alţii „şmenuiţi”, tatuaţi şi rupţi la arcade în bătălii distinse, de cartier. Am simţit un cleşte-n ceafă, dar m-am îmbărbătat singură: „Ce dracu’ poate fi mai rău şi mai nasol ca asta?” Intrăm. Era cald şi bine! Ne uscăm suflând unul în gura altuia. Vine masa, apar băuturile, ne dezleagăm limbile şi spiritele.
   -Păi, finule, da’ noi nu dansăm, nu ascultăm o muzică de petrecere, ceva?, se lansează naşul în conversaţie, pocnind cu chef din degetele cu care face crucea la biserică.
   Hiii! La asta chiar că nu m-am gândit.
   -Tu ai adus ceva?, Un casetofon?, mă întreabă Răzvan înfrânt. Îl privesc cu ură:
   – Ce ceva? Şi de ce eu? Eu sunt mireasă, ai uitat? Uitase. Uitase cu desăvârşire şi de muzică.
   -Gata, s-a zis cu nunta noastră, ne-am făcut de căcat!
   Nu ştiu, însă, cum a apărut un casetofon albastru pe o măsuţă. Un fel de râşniţă. M-am bucurat şi ţuşti, am fugit până la maşină, ca să iau tot ce găsesc prin bord: Cheloo necenzurat, Cleopatra Stratan, Ruslana, Metallica, Nirvana, Margareta Pâslaru şi cântece vechi lăutăreşti cu Taraful Ionel Tudorache. Mai avea şi naşul câte ceva, dar pe psalmi şi cântece de rugăciune nu puteam să alcătuim o horă, nu?
   Bag CD-ul cu cântece vechi lăutăreşti şi… la dans! Ei, şi mi se pune pe zis nea Ionel al meu „Ia guriţă, ia şi bea”, „Trei lămâi şi trei gutui” sau „Foaie verde măr domnesc!” de se zguduiau lămpile-n tavan şi farfuriile pe mese.
   Muzica aluneca pe lângă haine şi inimi. Invitaţii erau toţi binedispuşi. Chelneri n-avem. Ne serveau chiar patronii restaurantului şi o femeie mică, grasă şi roşie-n obraz, care chirăia la intervale dese, foarte bucuroasă, de ziceai că se mărita unica ei fiică. Săraca, tanti Nuţa, cum a mai învârtoşat ea atmosfera cu ţipetele ei: au, au au! hopa-hopa-hopa!
   Faza cea mai tare din tot filmul a fost că, pe lângă melodiile de petrecere, CD-ul avea şi d-alea de jale, de înmormântare şi de pârnaie, La Chilia-n port, Căpitane de judeţ sau Deschide gropare mormântu’. Dar tanti Nuţa nu înţelegea cuvintele şi-şi imagina că la toate cântecele e nevoie de chiote specifice.
   Şi când zicea solistul: „Doamne, amară e durerea/ Dar grea e suferinţaaa/gropare, deschide mormântu’, dă-mi drumu’ ca să ieees!…” ea adăuga fericită, bătând cu polonicul în tejghea: zi-aşa, zi-aşa, zi-aşa, pârrrrr! chiiiiiiu! Uiuiu, uiuiu, uiuiu!
   Invitaţii încinseseră o horă serioasă şi râdeau de se rupeau, băteau cu pantofii în podea, iar gresia suna a doagă. Şi când ajungea cântecul la: „…Doamne şi-am fost la a mea nevastăăă, mă neică, nici doliu nu purtaseee!” cu toţii erau în transă, cu ochii mijiţi, adică, mamăăă, ce le mai plăcea!
   Muşteriii de afară, din curte, (s-a gândit patronul că nu poate să închidă ditamai crâşma doar pentru o prăpădită de nuntă de ziarişti de la Adevărul) ridicau paharele şi fluierau ascuţit. Uşa era deschisă, ca să iasă fumul de ţigară cu lacrimile mele. Şi odată începe tărăgănat, un acordeon, „La Chilia-n port”, cântec vechi de pârnăiaşi, să muşti din masă şi să-ţi spargi sticla în frunte de supărare, nu alta! Ăia de afară urlau fericiţi: „Bine, măăăă! Bagă mare, băăă! Zi-le, băăă! Aşa, aşa, aşa! Să trăiască mireasaaaaa!”
   Nu ştiam ce să fac. Credeţi-mă. Să plâng în hohote, să-mi ridic rochia mea frumoasă de zână şi să o iau la fugă prin ploaie şi printre beţivi sau să mă las purtată de val şi să mă îmbăt mangă, aşa cum îi stă bine unei mirese care se respectă?
   Băi, frate! La nunta mea, iubita şi mult visata mea nuntă, am dansat pe cântece de înmormântare şi de pârnaie, iar invitaţii chirăiau şi ei în cor, aţâţaţi de tanti Nuţa, să-i dea Dumnezeu sănătate, printre blidele şi cratiţele ei.
   A fost demenţial! Taică-miu, avioane, Messerschmidt, abia se ţinea pe picioare, făcea notă discordantă şi dansa stil disco, dar mai trăgea şi la chitară, aşa cum fac rockerii când îi loveşte damblaua.
   -Daaaaniii, Daaaaniii, mă strigă el, ridicând sticla (paharele erau nişte scârbe mici) da’ Metallica n-ai?”
   Daaa, cum să nu! Păi, dacă-i bal, bal să fie! Mă întreb cum ar zbiera tanti Nuţa pe ritmul de la „Seek and distroy”! Şi cum ar dansa naşul, popa, de!
   Ideea asta mă incită la culme, mă desprind din hora demenţială şi ling un pahar de otravă, lichior sau pipi de înger, nu mai ştiu. De curaj! Mă îmbăt rapid, pupilele mi se dilată machiavelic şi încep să caut CD-ul, printre farfuriile cu sarmale, aveam un concert live „Master of Puppets”, din Seatle 1989. Nimeni nu mă putea opri să fac ce vreau din nunta mea! Yaaa! Mother Fucker! Hellooo, Bucharest!!
   Să vă relatez mai departe? N-a durat mult, dar a fost ca un bungeejumping. Toată lumea a dansat de s-a crăcănat! Dar în horă. Beţivii din curte dădeau cu capetele-n mesele de tablă: dong, ding, dong!, tanti Nuţa şi-a văzut nestânjenită de chirăieli, a intrat şi ea în joc, iar naşul şi restul petrecăreţilor ţopăiau, care cum nimerea.
   Aşa da, nuntă! Nu m-a răpit nimeni. Poate ar fi făcut-o „băieţii mei” de afară, ex-pârnăiaşii, dar erau aşa de beţi, că n-au mai reuşit. Am ţinut-o-n cântece de jale, Ruslana şi Metallica, pân’ la 1 noaptea, când sleiţi de puteri şi văzând dublu, ne-am cărat pe la casele noastre. La plecare, încă ploua fără milă de dantelele mele. Era frig şi mirosea a ars aerul.
   „Am făcut-o şi p-asta!” mi-am zis suspinând, în timp ce-mi storceam de zoaie şi bere poalele rochiţei de zână, înghesuindu-mă tristă în Lada mea din ’78.
 Dana Fodor Mateescu, iulie 2018.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!

Mangalia News, 31.08.2018.



piese-auto-mangalia.ro

farmec.ro


Leave a Reply