Cer fără stele: El mă iubește

0
1088

Cât a fost bebeluş nu a plâns deloc, asta o făcut-o când s-a mai mărit și motivele au fost diverse și complicate. Nu a avut niciodată probleme cu oamenii care vorbeau în jurul ei sau cu muzica dată prea tare; când trebuia să doarmă, dormea. Şi-a creat de mică colţişorul ei de linişte unde nimic nu o putea deranja. A crescut respectându-și familia și pe cei din jur și nu a avut vreodată prostul obicei de a răspunde obraznic, ştiind că ăsta era primul pas spre a „și-o lua” bine de tot. Una din întrebările pe care și le pusese dintotdeauna, era de ce părinţii nu recunosc când greşesc cu ceva? Era omenesc să greşeşti, dar nu era omenesc să recunoşti?! Asta era una din cauzele pentru care și divorţaseră. Bine, una dintre multele…
Nu a avut pe nimeni care să se ocupe de ea, să-i fie alături și s-o ajute, să-i explice lucruri și s-o facă să înţeleagă, aşa că a trebuit să se descurce singurică. Părinţii fuseseră mereu prea ocupaţi cu problemele lor de „oameni mari”, ca să se mai coboare și la mintea ei. Avusese de multe ori impresia, deși nu i-o spusese nimeni pe faţă, că ea era, de fapt, în plus. Familia era familie și fără ea. Ea era și ea pe acolo… Pentru un timp îndelungat a crezut că părinții aceia din filme le citesc poveşti înainte de culcare copiilor, pentru că aceştia erau bolnavi, și într-un fel îi fusese mereu teamă de poveşti. O poveste era scrisă de cineva care-și asuma responsabilitatea imensă de a născoci personaje, de a le fabrica viaţa și în unele cazuri de a le omori într-un final. Păi cine ar putea să facă asta? Oamenii se comparau cu Dumnezeu?! Îi era și frică să se ducă mai departe cu întrebările astea, că cine ştie ce se putea întâmpla… Putea să scrie ea singură o poveste, chiar dacă nu folosea creionul și hârtia, ci doar mintea ei, și atunci…
Taică-su era genul de om „bun la toate”. Își ocupa timpul liber găsindu-și ceva de reparat prin casă. Astea erau momentele când ea avea ocazia de a se „băga în sufletul lui”, învârtindu-se pe lângă el sub motivaţia de a-l ajuta. Mai mult îl încurca, de asta era sigură, dar nu a alungat-o niciodată și acelea au fost părticele de timp preţioase, printre puţinele momente când ei comunicau cu adevărat. Aşa mai reuşea și ea să „fure” unele noţiuni și să înţeleagă anumite chestii. De când îl ştia, avusese ticul acela cu vârful limbii scos afară. Atunci însemna că se concentrează asupra unui lucru și ea aştepta cu inima-i de copil gata să explodeze, clipa în care el va începe să se învârtă prin casă, secunda când el se va apuca de treabă și ea se va repezi să-l ajute. O alinta spunându-i „şmecherie cu ghivent”. Nu a înţeles vreodată ce vroia să spună și nici măcar acum, după atâta timp nu ştia, dar îi plăcea la nebunie. De fiecare dată după ce „terminau” treaba, el o lăuda zicând că fără ea încă ar mai munci și că ajutorul ei a fost cu adevărat important și… Fuseseră clipe frumoase.
Îşi revine din visare, auzind gălăgia făcută de clopoţei, când uşa de la intrarea în florărie se deschide.
Ochii lor se întâlnesc pentru câteva secunde și ea se abţine să nu-i zâmbească, ştiind că-i supărat și că îi e greu să vorbească, dar atunci când el deschide gura, se repede răspunzându-i la întrebarea încă nepusă:
– Sigur, facem și coroane! Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră! Vă promit că o să aibă cea mai frumoasă coroană făcută vreodată…
El o priveşte cu ochii lui verzi, total zăpăcit, și încuviințează nesigur.
Ştie că el e Acela. Îl visase de… of, Doamne, de atâtea ori!
Rămân privindu-se încremeniţi pentru un timp nedefinit, până când uşa se crapă iar pe ea intră o matahală de om care întreabă pe un ton jos, liniştit:
– Ce facem, Papi, mergem? Ne aşteaptă lumea…
Băiatul iese din magazin cu spatele și se împiedică de pragul înalt și Rachetă îl prinde din aer înainte să cadă, cu ochii încă în ai ei.
„Mă iubeşte!”, îşi spune ea. „Of, Doamne, mă iubeşte!”

Robert-Marius Dinca: Cer fără stele.


Mangalia News, 13.09.2017.



piese-auto-mangalia.ro

lensa.ro


Leave a Reply