Cu toate că n-am nici o obligație propriu-zisă, mă trezesc în jurul orei 7.00, probabil din obișnuință. Mi-e ciudă că nu pot dormi mai mult, dar ce-i de făcut… Chiar dacă prin geamul deschis al camerei de hotel aud doi șoferi înjurându-se în trafic pe strada Ștefan Mihăileanu, razele discrete ale soarelui anunță o zi frumoasă de toamnă.
Citesc pe telefon niște mesaje și impresii legate de lansarea de vineri seara de la Paque. Nu știu foarte multă lume în București, dar mă bucur mereu să-i revăd pe oamenii pe care-i cunosc. Sau pe cei pe care îi știu doar de pe FB. Din păcate, n-am avut suficient timp să vorbesc mai mult cu fiecare, mi-ar fi făcut plăcere. Or mai fi și alte ocazii, cine știe.
Ascult piesa ”Osam i trideset” a trupei Block out și mă pregătesc să ies la o plimbare. Recepționera, originară din Ucraina, se oferă să-mi facă un ceai. Mă întreabă dacă înțeleg ce spune în română. Sigur, răspund, inițial crezusem că-i moldoveancă. Pe terasă își bea cafeaua și un bărbat solitar, cel mai probabil tot ucrainean, care urmărește știri pe Telegram despre situația de pe front. Un amic de pe FB, Adrian Tănăseanu, care locuiește în zonă, îmi aduce o antologie a nuvelei bulgare clasice, colecția BpT.
Am observat cu o zi înainte că drumul spre bulevardul Pache Protopopescu se intersectează la un moment dat cu strada Popa Nan, pe care o știam dintr-un cântec. Asta e, eram un punk-rocker care a avut, printre altele, și-o casetă cu Pasărea Colibri. Am ascultat-o chiar de multe ori, îmi crea o stare de bine, de naivitate pozitivă. În fine, în imaginam altfel această stradă. Unele case din secolul al XIX-lea au rămas încă frumoase, alte au fost mutilate de termopane, adăugiri și culori total nepotrivite. Reușesc să reperez Foișorul de Foc, construit în 1890, dar nu și hala Traian, reperele din cântecul lui Mircea Vintilă pe textul scris de Dorin Liviu Zaharia, fondator al formației Olympic `64.
Îmi cumpăr un iaurt și două batoane cu mac, fiindcă n-am găsit chifle. Stabilesc la telefon câteva întâlniri, la 12.00 trebuie să părăsesc hotelul, după 19.00 urmând s-o întind către aeroport. Rememorez momente de la lansarea de ieri. Mereu am senzația că n-am spus ce trebuie, că se putea mai bine, că n-am fost suficient de spontan și că am divagat. Nu am emoții atunci când trebuie să vorbesc în fața unei audiențe, dar prefer actul solitar al scrisului. E o zonă mult mai confortabilă pentru mine.
Mă întâlnesc cu un vechi amic și-l rog să mă ducă până pe strada Popa Lazăr, unde a trăit un străbunic de-al meu în perioada interbelică. Îl știu doar din fotografii. Era negustor și, dacă am reținut bine, avea un fel de vamă privată. Se îmbrăca în costume scumpe și avea mașină în 1930. După naționalizare i-a fost confiscat tot, chiar și jumătate din casă. A dat-o în beție și a murit prin anii `60. A fost o singură dată-n viață la Variaș, la cuscrii. Celălalt străbunic al meu, deda Milorad, paor bănățan clasic, l-a suit în căruță, a luat o ploscă de răchie și o plăcintă cu brânză și l-a dus să-i arate ogoarele. S-au torpilat tare și bunicului meu i s-a făcut rușine de băuta bătrânului scăpătat. Ulterior mi-a zis de câteva ori că dacă regretă ceva e că nu l-a mai lăsat niciodată pe ta-su să vină la Variaș, să nu-l facă de râs. Degeaba îi explica baba Darinka, străbunica mea și soacră-sa, că asta la noi nu-i nici o rușine. Bunica mea a fost o singură dată în vizită la București, în anii `50. În timp ce se plimba cu barca prin Cișmigiu i se părea c-a ajuns în rai. Până atunci ieșise doar de câteva ori din satul natal, la Timișoara. Nu știa aproape deloc românește fiindcă n-a avut cu cine vorbi.
Găsim la un moment dat strada Popa Lazăr și biserica Oborul Nou sau Avrig, construită la mijlocul secolului al XIX-lea. În jurul ei, conform amintirilor bunicii, trebuiau să fie două case, dintre care una a socrului. Din păcate, n-am mai găsit nimic, se pare că între timp au fost demolate. O luăm spre Piața Obor, cu gândul să ciocnim niște mici la celebra terasă a dinamovistului Hepaticus, dar sîntem descurajați de coada de 20 de metri. Pe drum dăm nas în nas cu un alt prieten, care cumpăra must. Schimbăm câteva vorbe, după care luăm tramvaiul spre centrul vechi, unde fac un schimb de cărți cu Răzvan Exarhu. Îi povestesc cum mi-a zis un vecin: ”Vezi, bă, că te-a pomenit Vexatu ăla de la Radio Rock FM”. După două sticle de Prince Mircea îți pleacă puțin gândul spre Rovine, dar prefer, totuși, Timișoara.
Mă bucur că am avut ocazia să vorbesc despre fanteziile și nostalgiile mele vărieșene, tocmai la București. Peste tot în jurul nostru, vorba celor de la Bijelo Dugme, ”ima neka tajna veza” (”există o legătură misterioasă”), care creeză poduri între trecut și viitor, între cei de ieri și cei de azi. Într-un sertar al amintirilor va rămâne, cu siguranță, și seara zilei de 23 septembrie 2022, în care am discutat vrute și nevrute, de la practicile magico-ritualice ale străbuncii Bojka, fobia mea din adolescență față de dans, ori galeriile lui Rapid, Dinamo și Poli, până la underground-ul timișorean de odinioară și concertele Neurotica, Thy Veils sau Ultimatum.
Mulțumiri, tuturor & sănătace!”
MN: Îndrăgitul scriitor timișorean Goran Mrakić este prezent și în paginile cotidianului online Mangalia News: https://bit.ly/3AVhpD7. Volumele sale – ”Povestiri din garaj” și ”Lumea e cămașa mea de forță” (poeme prozastice) – pot fi procurate de AICI.
Mangalia News, 25.09.2022.
