Mircea cel Mare unește într-o singură țară pe românii din Dobrogea cu cei din Țara Românească.
„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului Herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.
În 1364 începea domnia lui Vladislav Radu Negru Voievod, intitulat „voievod de Valahia, stăpân al celor două maluri ale Dunării, până la Marea Neagră, şi domn al Silistrei.” La moartea sa îi urmează fiul, Dan Voievod, un an după moartea lui Dobrotici domnia în Dobrogea aparţinea lui Ivanco „regişorul Varnei şi al regiunii vecine numită Dobrogea”.[1]
La 1386, Mircea cel Mare se urca pe tronul Ţării Româneşti care se întindea de la Severin până în ţinuturile din nordul gurilor Dunării, numite Basarabia. Doi ani mai târziu, sub stăpânirea lui Mircea mai erau cetatea Chiliei, Dobrogea, împreună cu cetatea Durostorului, numită mai apoi Silistra, ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului de dincolo de munţi, stăpânite odinioară de Vlaicu vodă, precum şi amândouă malurile Dunării, din Dobrogea până la Severin. De altfel, însuşi marele voievod şi domn român se autointitula cu mândrie „singur stăpânitor a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi Herţeg al Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dîrstor”. Pentru o mai judicioasă cârmuire, Mircea a împărţit ţara în judeţe, dând fiecăruia câte o căpetenie. Pentru a-şi apăra graniţele reuşeşte să întreţină o flotă capabilă să navige pe fluviu şi pe mare.[2] ”Mircea cel Bătrân îndepărtează, prin forța oștenilor săi, pericolul otoman și unește într-o singură țară pe românii din Dobrogea cu cei din Țara Românească. Actul unirii reprezintă unul dintre cele mai înălțătoare momente din istoria poporului român.[3]
Documentele probează incontestabil că Mircea cel Bătrân era stăpân în Dobrogea, încă din anul 1388.
Primul document în care Mircea își spune domn al ”părților Podunaviei”, poartă data de 4 septembrie 1389. În Tratatul dintre Mircea l, domnul Ţării Româneşti şi sultanul Baiazid Ildirim, din 1393, era stipulat:
”1.Din marea noastră condescendenţă, învoim ca principatul Valachiei de curând supus de nebiruibila putere a neînvinsei noastre împărăţii, dimpreună cu Principele său să se cârmuiască după propriile ei legi şi ca voievodul Valachiei să aibă deplină putere de a face rezbel cu vecinii săi şi de a încheia legături de amiciţie cu dânşii, orişicând vor voi; şi prin urmare să fie stăpân peste viaţa şi moartea supuşilor săi (suveran)”.[4]
În Tratatul încheiat între Mircea Basarab, domnul Ţării Româneşti şi Vladislav, regele Ungariei, în anul 1408, se prevedea:
“Dat-a Domnia Mea credenţa şi sufletul Domniei Mele tuturor neguţătorilor şi purgarilor din ţara părintelui fratelui Domniei Mele Vladislav, regele de la Leopole, şi purgarilor din ţara fratelui Domniei Mele, marele principe, cum ca să aibă voie de a veni în ţara Domniei Mele mărfurile lor, fiindu-le venirea slobodă pe credinţa şi sufletul Domniei mele, cu orşicât de multă, fie măcar cu nenumăratele nenumăratelor, cu miele mielilor… cumpărând şi vânzând, prin toate oraşele, prin toate schelele de pe Dunăre, începând de la Porţile de Fer şi chiar până la Brăila”. [5]
”Integrarea Dobrogei în hotarele Țării Românești era o etapă firească a procesului de unificare a tuturor ținuturilor românești din Banat până la Marea Neagră, întrucât se baza în primul rând pe unitatea etnică, dar și pe gradul de dezvoltare economico-socială și de interese politice comune.”[6]
Dobrogea cade în mâinile turcilor. Războiul sultanului Mohamed împotriva domnitorului Mircea cel Bătrân, cea de-a doua năvălire a marii oştiri otomane conduse personal de sultan împotriva Ţării Româneşti, după cea de la Rovine. Mircea s-a aflat singur în faţa furtunii dezlănţuite de duşmanii Europei, Să nu uităm că niciodată până în secolul al XVll- lea nici o oaste europeană n-a izbutit să învingă această mare oaste a sultanului. Un an mai târziu, domnitorul care a ţinut piept 30 ani luptelor pentru creştinătate în interesul creştinătăţii s-a mutat pentru veşnicie sub lespedea din mănăstirea sa de la Cozia. A fost numit întâiul luptător pentru creştinătate, un adunător de pământ românesc, un diplomat, un bun gospodar român, un ctitor de ţară. Strategic, Dobrogea devine pentru Imperiul otoman o mare tabără militară. Din secolul al XV-lea începe colonizarea cu elemente musulmane.
După un război încrâncenat care a ținut doi ani, la 1 iulie 1878 este semnat Tratatul de la Berlin şi prin el se recunoaşte independenţa deplină a statului, unirea Dobrogei şi a Deltei Dunării, străvechi teritorii getice şi romane, cu România. Se înfăptuia un act de dreptate istorică. Dobrogea era un străvechi teritoriu getic, unde se înalţă Trofeul lui Traian, unde fusese exilat marele poet latin Ovidius şi pe care îl stăpânise şi Mircea cel Bătrîn. După 461 de ani de domnie străină provincia revenea la Patria Mamă. Deşi operă a celor şapte puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul otoman, Germania şi Regatul Italiei), care au negociat pe seama micilor state şi a României, Tratatul de la Berlin a recunoscut o viaţă independentă statului român. Congresul de la Berlin, în ciuda unor condiţii nedrepte formulate, a reprezentat consacrarea pe plan internaţional a independenţei româneşti şi intrarea cu drepturi depline a României în concertul european.[7]
Au fost din nou încorporate Rusiei cele trei judeţe din Basarabia – Cahul, Bolgrad şi Ismail. Urmare a tratatului, art. 7 din Constituţia de la 1866 este modificat pentru ca şi necreştinii să poată primi cetăţenia, ca o primă aplicare.
Prin tratatul semnat la 1 Iulie 1878, Imperiul Otoman este dezmembrat; România şi Serbia devin independente, în timp ce Bulgaria, autonomă rămâne tributară Porţii. Prin acest război nu numai învinsul a fost obligat să cedeze anumite teritorii, dar chiar România, care prin colaborarea sa a hotărât victoria Ruşilor, a fost obligată să-şi ciuntească teritoriul. Fără a fi consultat în prealabil guvernul român, Rusia anexează prin art.19 al preliminarilor păcii de la San Stefano, sudul Basarabiei cedat prin tratatul de la 1856; în schimb României i se dă ca o compensaţie Sangeacul Tulcea, ostroavele din Deltă şi Insula Şerpilor.
Ruşii recunoşteau României dreptul de a stăpâni în Dobrogea teritoriile în care prezenţa elementului românesc era evidentă, fără a-i recunoaşte acest drept şi în Basarabia. Prin acest tratat Comisiunea Europeană a Dunării, în sânul căreia România va fi reprezentată, este menţinută în funcţiile sale şi le va exercita în viitor până la Galaţi, într-o completă independenţă faţă de autoritatea teritorială.
La 23 iulie 1878, Domnitorul Carol l îi scria tatălui său, principele Anton de Hohenzolern:
”Teritoriile de dincolo de Dunăre nu ne sunt date ca o compensaţie pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război şi pentru că Europa ni le-a dat din iniţiativa ei. Astfel am câştigat foarte mult materialiceşte şi moraliceşte şi nimeni nu ne poate refuza stima sa. Districtele, pe care ni le-a dat congresul au un mare viitor; sper că peste câţiva ani să le aduc într-o stare înfloritoare. Populaţiunea de acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România şi mi-a şi trimis adrese numeroase, la care n-am răspuns până acum. La luarea în stăpânire a Dobrogei voi da o proclamaţie şi poate chiar la toamnă voi vizita această nouă ţară. Oraşele de la Dunăre le cunosc; acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţiuni. Constanţa e un port frumos, care, ca şi calea ferată până la Cernavoda, a fost construită de o societate engleză. Sunt acolo instalaţiuni pentru băi de mare şi câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă.
Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la nord şi de la răsărit. La fixarea frontierei, vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod.”[8]
[1] Panaitescu, P.P.Mircea cel Bătrân, Casa Şcoalelor, 1943, p.209
[2] Popescu-Băjenaru, I, Povestea neamului românesc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1925, p.47
[3] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Doborgei, Ex Ponto,1998,p.199.
[4] Codul general al României, vol V, suplimentul ll, 1856-1909, Bucureşti, Editura Alcalay, 1908, p.685
[5] Neniţescu, Dunărea în Dreptul Internaţional Public, p.38
[6] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Ex Ponto,1998,p.199.
[7] Prof. univ. dr. Ioan BOJAN, http://ziarulfaclia.ro/9-mai-1877-proclamarea-independentei-romaniei-1877-1878/
[8] Seişanu, Romulus, Dobrogea, Editura ziarului Adevărul, 1928, p. 183-184.
(Text prelucrat și adnotat de autori – Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News.
Mangalia News, Sâmbătă, 01.02.2020.
