De trei decenii, România se fragmentează continuu. Unanimitatea emoţională de la revoluţie s-a risipit şi, în locul ei, au apărut crevasele, clivajele cum le numesc sociologii. Politicienii nu au excelat în teme pentru căutarea consensului, mai degrabă dorind să-şi fidelizeze segmente rupte din corpul social, prin teme potrivite pentru divizare. În loc să caute a valorifica emoţiile pozitive, apartenenţele fireşti, căutând să potenţeze calităţile oamenilor, au ales calea mai uşoară pentru a potenţa diferenţele şi contradicţiile posibile.
Dacă Mircea Vulcănescu[1] lansa, în perioada interbelică, dezbaterea despre cele două Românii, descoperind clivajul major dintre o civilizaţie rurală – tradiţională şi rămasă în urmă şi o civilizaţie urbană – modernizată, industrializată, după căderea comunismului, Adrian Năstase sau Traian Băsescu au vorbit despre două Românii, pornind de la analiza voturilor, ultima dată, în 2017, fostul prim-ministru amintind despre o Românie a votului şi despre una a străzii, făcând referire la 2017, când existau ample demonstraţii împotriva unui guvern care fusese instalat cu o mare majoritate confortabilă în Parlament[2].
Dar, dincolo de fragmentarea politică, normală şi sănătoasă pentru democraţie, care a produs clivaje interesante de genul: cât de repede trebuie făcută reforma în economie, sau privatizarea, dacă este oportună unirea cu Republica Moldova, câtă autonomie se poate da comunităţilor locale, un management societal şi politic amatoristic a produs clivaje care greu se pot elimina în viitor. Mă refer doar la câteva, care au avut o mai mare vizibilitate.
Conflictul între mediul privat şi angajaţii de la stat, aceştia din urmă fiind priviţi ca nişte graşi care sunt căraţi în spate de cei slabi, cel între diaspora, ca partea cea mai bună a naţiunii, şi cei care au rămas în ţară, adică cei mai puţin talentaţi şi abili, sau cel dintre „bătrânii fără dinţi” şi tinerii revoluţionari ghidaţi de înalte valori etice şi atitudine cosmopolită.
În ultimii ani a apărut o dezbatere şi mai dură, cea dintre statul suveran şi statul slab, adaptat globalizării care trebuie să respecte deciziile luate în alta parte, adică între suveranişti (acuzaţi ca fiind sclavii Rusiei) şi internaţionalişti (iubitori de europenizare şi natoizare). Toate aceste dezbateri au fost marcate de izbucniri emoţionale puternic cristalizate în crize politice sau în momente de intensă emoţie colectivă.
În toată această perioadă s-a cristalizat o emocraţie[3], o variantă a democraţiei în care emoţia precumpăneşte informaţiei şi faptele devin mai puţin importante decât pulsiunile subiective. În acest stadiu al democraţiei noastre, îndoctrinarea afectivă a cetăţeanului este deja o regulă, deciziile dramatizate sau construirea unor spectacole de telejustiţie nu fac decât să consolideze naşterea unor reflexe elective condiţionate de afecte.
În Franţa au apărut câteva lucrări interesante cu privire la această temă, încă în deceniile trecute[4]. Cunoscând dimensiunea afectivă a politicii, P. Ansart[5] arată că există o tradiţie deja în analiza acestui fenomen, chiar dacă, în ultimul secol, tendinţa spre pozitivism care a influenţat ştiinţele sociale a făcut să fie ignorate influenţele emoţionale asupra politicii. Dincolo de aceasta însă s-au cristalizat, în ultimele decenii, o serie de întrebări legate de teme interesante: cum se nasc sentimentele politice în interiorul unor segmente sociale şi cum sunt alimentate şi reproduse; cum se alimentează afectiv anumite momente de radicalizare ori cum structurează aceste pasiuni politice comportamente de vot.
„Universul politic este străbătut de fenomene mai complexe, care depăşesc cu mult psihologia actorilor. Există, de asemenea, logici sociale care produc anxietate şi violenţă, iluzii şi dezamăgiri. Observăm mecanisme colective de idealizare, proiecţii în imaginar, fenomene de negare, în special în rescrieri succesive ale istoriei”[6], arăta, în urmă cu mai bine de 30 de ani, P. Braud.
Unul dintre cei mai importanţi cercetători americani în psihologie politică, G.E. Marcus[7], scria: Rolul emoţiei în politică este omniprezent atât pentru că emoţia permite experienţa trecută să fie codificată cu istoria sa evaluativă, cât şi pentru că emoţia permite circumstanţele contemporane să fie rapid evaluate. Dincolo de recunoaşterea acestei teme în zona cercetării, în România, prin mimetism sau folosirea în toate campanii electorale a unor consultanţi străini, investiţia în mesaje emoţionale şi generalizarea conflictului politic ca formă de diferenţiere, înlocuind dialogul şi dezbaterea, a produs efecte destul de rapide.
Emoţia propulsată prin mesaje politice, dar şi prin telenovelele televiziunilor a fost cel mai bun catalizator al tribalizării României, al naşterii unor microgrupuri, o spargere a României în segmente, undeva în structura ascunsă a mentalului colectiv. Argumentele din acest articol caută să nu fie purtătoarea unor judecăţi de valoare prea nete.
Neotribalizare
Fragmentarea şi segregarea continuă fac să locuim tot mai înghesuiţi în comunităţi, dar separaţi în spirit şi în multe dintre credinţele noastre. Devenim tribali pentru că ajungem să combinăm spiritul de solidaritate cu cei cu care suntem de acord, cu agresivitatea faţă de ceilalţi.
Deşi este nevoie de instituţii care să primească diversitatea în sânul lor, în interiorul grupurilor afective, căutăm să ne apărăm de diversitate. Tribul ţine de cald într-o lume rece, o lume în care dispar tot mai mult reperele comunitare. Încrederea în biserică se subţiază, iar familia tradiţională este subminată de divorţurile care afectează aproape jumătate dintre căsătoriile din ultimii cinci ani. Acum individul câştigă în raport cu grupul, mai ales prin competenţele digitale, iar această desprindere de grupuri tradiţionale îl face pe individ să caute noi apartenenţe.
Societatea se fracturează într-un număr infinit de microgrupuri construite în jurul unor afinităţi comune. Un fel de ideologii – soft se nasc şi mor destul de des, pentru că oamenii partajează gusturi, valori şi elementele unor stiluri de viaţă. În timp ce Untold[8] devine o comunitate internaţională, statul naţiune este tot mai puţin interesant. Vectori de identificare devin mai puternici decât cadrele sociale sau instituţiile, deoarece au avantajul că sunt alese de indivizi şi se bazează pe emoţii şi pasiuni comune.
Autor: VASILE DÂNCU.
Citiți continuarea în revistasinteza.ro
Sociologul Vasile Dâncu este fondatorul publicației cu apariție lunară „Sinteza”, revistă de cultură și gândire strategică.
MN: Aici puteți vizualiza arhiva revistei Sinteza: issuu.com/revistasinteza
Mangalia News, 24.10.22019.
