Pe fruntea lui Ştefan Gănescu curgea un fir gros de sânge, izvorât de undeva de sub chica năclăită de apă şi pământ. Bătrânul îşi ţinea palma dreaptă peste rană, încercând să domolească puterea şuvoiului şi să oblojească, cu nimic, rana deschisă. Sub ochiul drept purta de asemenea dovada unei lupte recente, iar coasta lovită, ascunsă de cămeşă îl făcea să se strâmbe, din când în când, de durere. Când l-au văzut rumânii în ce hal era, s-au adunat cu toţii gata de sfadă, în vatra satului nou ridicat.
Trecuseră deja trei luni de când se aşezaseră pe acele locuri, dar problemele cu mai vechii locului tot nu se sfârşiseră. Cei mai mulți dintre musulmani nu îi duşmăneau, ci doar bogatul Ali, cel ce îşi avea casă chiar lângă fântâna cea mare din vatra veche, acolo unde găseai apă rece şi bună de băut şi unde puteai adăpa la jgheab şi animalele însetate. Ali nu îi iubea pe rumâni, căci înainte de Războiul Mare (de Independenţă) avusese mulţi argaţi valahi pe care îi muncise fără milă şi îi jignise şi bătuse adesea.
Cum necum, după ce românii începuseră să vină în Ţara Nouă, Dobrogea, Ali scăpase de pedeapsă, cu ajutorul unor “prieteni” de la oraş, unde trimisese vite mari şi frumoase pentru a fi iertat pentru purtarea din trecut. Şi îi mersese planul. Dar rumânii cei vechi nu îl uitaseră. Acum şi ciobanii nou-veniţi prinseseră ură pe el.
Dar vremea războaielor trecuse şi nimeni nu gândea să pună iarăşi mâna pe arme şi să facă iar vărsare de sânge. Doar sfada ce ieşea adesea la fântâna cea mare nu se mai oprea… Argaţii lui Ali, mereu îi puneau pe fugă pe rumâni, de parcă apa aceea bună nu ar fi fost a tuturor. Şi bătrânul Gănescu o păţise, şi câţiva copii se aleseseră cu vânătăi, iar câteva neveste veniseră plângând, după ce oamenii Răului le vărsaseră găleţile pline. Acum răbdarea tuturor ajunsese la capăt…
Bărbaţii mai tineri doreau răzbunare, bătrânii vorbeau despre aducerea de la oraş a jandarmilor iar femeile lăcrimau cuprinse de teamă. Doar Maria, văduva, cea mereu pusă pe şotii şi gata să facă glume pe dată, avea şi acum un zâmbet strâmb pe faţa-i roşie şi rumenă. Nu zicea nimic, dar se uita veselă la apus şi îşi “spăla” palmele bătucite de munca la câmp, de parcă pe jos nu ar fi fost tină, ci cine ştie ce pârâu limpede precum cristalul. Rumânii se duseră la culcare, fără să hotărască ce anume vor face ziua următoare. Noaptea se lăsă peste vetre, şi peste cea nouă şi peste cea veche, iar umbrele sale bătură în lung şi în lat aşezarea oamenilor.
Dimineaţă, se auziră primele ocări în limba Profetului. Argaţii umblau înebuniţi, vorbind în limba lor şi strigându-şi stăpânul. Ali ieşi şi el din casele sale şi începu şi el să spună câte şi mai câte. Cineva făcuse o faptă nemaivăzută. Trei fântâni din sat, cele mai apropiate Vetrei Noi erau unse la scripeţi cu grăsime de porc, rău mirositoare. Alte trei fântâni, cele mai dinspre Vatra Veche rămăseseră aşa, curate, cum fuseseră încă de la săparea lor. Ali veni în fruntea unei cete de argaţi, gata de bătaie. Rumânii le ieşiră şi ei în întâmpinare, fiecare cu ce apucase să ia de prin casă, o furcă, un ciomag, un topor… Se măsurară din ochii timp lung şi Ali, Rău, dar niciodată fără minte înţelese că nu avea ce face. Plecă repede, înainte de a se trezi cu rumânii peste el. În câteva ceasuri îşi luă tot ce avea mai de preţ şi îşi lăsă casele, luând drumul Mangaliei.
Seara, rumânii făcură pace cu restul turcilor. Vorbiră să folosească fiecare câte trei fântâni şi să nu mai iasă sfadă între ei. Cu timpul, odată ce seul de porc fu spălat de ploi şi uscat de vânt, obiceiul fu uitat iar fântânile fură folosite de toată lumea, fie acei oameni, rumâni, alţi creştini sau musulmani. Cât despre Maria Văduva, nimeni nu a ştiut vreodată dacă nu cumva ei îi trecuse acel gând năstruşnic de a unge scripeţii fântânilor cu grăsimea de porc…
Bibliografie – Monografia Negru Vodă, Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare).
Mangalia News, 18.05.2019. (sursa: povestilemariinegre.ro; foto – panoramio.ro).
