Pe vremea aceea
Purtam costumul de pionier –
cămaşa albă şi fusta plisată bleumarin –
(fustele mele erau întotdeauna scurte)
distanţele erau lungi.
Plecasem la Cântarea României
în satul vecin, care părea atât de departe.
Diriginta era tânără,
dar, vai!, o vedeam matusalemică.
Nu contează, noi tot o iubeam.
Și Adrian o iubea, pricepusem noi cam ce e ăla un iubit.
Adrian ne-a servit cu bomboane,
noi i-am dat dirigintei cadou o păpuşă.
Era băiat.
Ne-a întrebat cum să-l cheme,
iar noi, în cor: „Adrian!”
La sfârşitul anului ne-a anunţat, aşa,
pur şi simplu, că pleacă.
Cum să plece?!
Dintotdeauna am urât plecările.
Ne spusese profu’ de geografie,
nu l-am crezut.
Minţiţi, tovarăşe profesor!
Am condus-o cu flori până în gara din satul vecin
pe o căldură de 40, prin colb,
ne imaginam că mergem la Cântarea României…
S-a urcat în tren
lăsând în urmă parfumul.
A rămas la geam, fluturându-şi mâna.
Mergeam şi noi pe urma trenului
şi-a amintirii…
Drumul înapoi a fost lung,
pe vremea aceea nu credeam
că poţi pleca doar cu-o fluturare din mână,
pe vremea aceea credeam
că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna.
Și că iubirile durează o viaţă.
Pe vremea aceea…
Venise bâlciul
Și era toamnă, și era frig.
Venise bâlciul cu alvița și comédiile,
țiganii-și puseseră șatra peste vale,
noi terminam orele târziu,
se-nnoptase și-mi era frică.
Zolea, repetentul clasei, zice
„Te trec eu, te costă o alviță”
bine – zic – și pe tine un leu
de câte ori îți dau caietul în pauze să copiezi tema.
„S-a făcut; nu te costă nimic.”
M-a trecut valea și a stat în poartă pân-am intrat.
A doua zi l-am privit cu alți ochi,
crescuse parcă mai înalt
și nici așa prost nu-mi mai părea.
„Vezi, mamă – parc-o auzeam pe bunica -,
nimeni nu trebuie luat în râs,
Dumnezeu i-a dat fiecăruia câte ceva…”
Între răsărit și apus
În lumea aceea mică,
oamenii își duceau existența târâș,
încropeau de azi pe mâine
o zeamă lungă, o mămăligă,
o țuică întru uitare.
În lumea aceea mică
se vorbea despre oameni mici,
despre lucruri mărunte.
Numai părintele mai avea predici înalte,
dar cine să-l înțeleagă?
Viața se rostuia între răsărit și apus
într-o alergătură
după pâinea cea de toate zilele.
În lumea aceea mică,
un copil a deschis o carte
și, prin ea, poarta spre lumea cea mare,
în care a întâlnit oameni mari,
alergând și ei, între răsărit și apus,
după aceeași pâine, doar ceva mai albă,
plus alte lucruri la fel de
trecătoare.
Florentina Loredana DALIAN.
(Din volumul de poezii „Domnișoara Nimeni”, editura „Eikon”, București 2017).
Cartea poate fi procurată din librăriile on-line și de la editură:
librarie.net/p/297403,
carturesti.ro/carte/domnisoara-nimeni,
emag.ro/domnisoara-nimeni-florentina-loredana-dalian
Alte articole publicate de MN despre Florentina Loredana Dalian, puteți vizualiza aici.
Mangalia News, 10.11.2018.
