Ceasul orașului
S-a stricat.
Toți îl privesc
Cu compasiune,
După care,
Agitați de murmurul mulțimii,
Se prefac că încearcă
Să îl repare.
Ei plagiază acea oră în care
Cocoșii mahmuri încearcă
Să își dreagă glasul,
Acea oră care nu interesează
Pe nimeni.
Orașul, într-o continuă
Stare de fermentare,
Nu mai vrea să respire.
Respirația costă,
Iar angrenajul care
Mimează starea de trăire
Te rostogolește
Dintr-o parte în alta,
Insensibil la nevoile tale.
Mai încet cu gălăgia!
Țipă vecinul, care mereu
Îmi va fi deasupra.
Gândește mai încet, ce naiba!
Încerc să nu mai visez
La cum era odată.
Asta ar însemna că
Pe atunci trăiam,
Iar acum sunt mort.
Ceasul orașului
S-a stricat.
Pentru a fi reparat,
Ar trebui ca acei bani
Care se duc pe pustii,
Cât e ziulica de lungă,
Să ajungă pe mâna
Unui ceasornicar,
Care și-ar dori cu adevărat
Ca limba bătrânului ceas
Să se miște înainte.
Cât e ceasul?
Mă întrebi tu,
Iar eu, prostit,
Nu știu ce să-ți răspund.
Apoi, vecinul care
Îmi aude gândurile
Răspunde în locul meu.
Ceasul nu mai e, fetițo!
Ceasul s-a stricat.
Și el și noi
Și Orașul.
Supărat că îmi rostește gândurile
Cu glas tare,
Îi bat în țeavă,
După care, te iau în brațe,
Prefăcându-mă că
Totul este bine.
De afară se aude
Cârâitul unui cocoș
Ce tot încearcă
Să-și dreagă vocea,
Iar, de după sticla televizorului,
Se perindă unul după altul,
Tot felul de așa-ziși „ceasornicari”,
Cu brațele încărcate
De diplome și medalii,
Care se sfâșie între ei
Pentru posibilitatea
De a pune mâna pe Ceas.
Ăștia știu doar să strice,
Nu să repare,
Îmi zice vecinul în gând,
Iar eu râcâi de două ori
Cu unghia în țeavă,
Drept confirmare.
Ceasul Orașului
S-a stricat.
Nu mai are
Cine să-l repare.
