Gabriela Apostu:
Încotro ne îndeptăm?
De ce vorbim despre patriotism, doar cu furca în mîini?
De ce nu mai cîntăm Imnul României, sau, dacă o facem, nu-l mai lăsăm să ne traverseze?
De ce generăm perpetuu gînduri care ne fac rău?
De ce uităm să ne zîmbim?
De ce nu ne complimentăm?
De ce ne învățăm copiii ce este frica?
De ce ne batjocorim cu entuziasm?
Nu stiu daca existe retete pentru a fi mai buni, nu cred că e vreo pastilă care să ne facă mai înțelepți. Nu avem nevoie decît de o secundă în care închidem ochii și alegem gîndul bun.
Înțeleg furia, deznădejdea, amărăciunea, tristețea, toate acestea declanșate de așteptările rămase suspendate, nesoluționate de-a lungul anilor trecuți si nefericiți. ..manifestații, strigăte, scandări, toate cu ”Jos….!” ”Demisiaaa….”” Huooo..!”
Ne strîmbăm unii la alții, ne înjurăm cu orice prilej, ne ascuțim săbiile în fiece zi. Am devenit complet conflictuali…, cam toți!
NU ar fi cazul, inainte de a ne urî unii pe alții, să încercăm totuși să ne iubim, poate ne iese?
Niciodată, dar niciodată, niciodată, să nu aveți sentimentul că promovînd cu atîta încrîncenare ceea ce ne lipsește, vom deveni altfel decit niște ciunți…, cu totii!
Nu mai sunt de acord cu toate acestea, dar în principiu, înțeleg.
Ce-ar fi dacă ne-am face bannere cu slogane pozitive avînd numele oamenilor frumoși din țara asta, cum ar fi… al scriitorilor, profesorilor, sportivilor, elevilor, medicilor, psihologilor, al celor care fac performanță, al celor care iubesc, al celor care îmbrățișează, zîmbesc. Dacă am promova la fel de abuziv ca răutatea, acțiunile, manifestațiile pozitive?
N-am obosit să purtăm haina asta îmbîcsită, ponosită? Încă nu ne miroase?
N-ar fi timpul să parcurgem distanțe, predînd ștafeta numită încredere, fiind buni coechipieri, alergînd cît de bine putem, individual vorbind, tocmai pentru beneficiul, succesul nostru și al echipei?
A fi un popor, înseamnă a ne iubi cu bune și rele, dar facem caz de cele rele ca și cum ne-am făli, cele bune pierzîndu-se definitiv din conștiința noastră.
Iată un slogan: ”România, iubește-te!”
Și eu am uitat să-ți mai spun asta, dar azi o fac. Te iubesc și iată ce am învățat eu:
-
pot să strîng pumnul, nu doar ca să lovesc, ci să țin bine ceea ce primesc;
-
în iubire, mîna întinsă poate să însemne a da sau a primi. Oricine ai fi și oriunde ai fi, fii pregătit pentru mîna întinsă;
-
pot deschide palma și atinge obrazul cuiva, nu doar pentru a-mi exprima furia, ci pentru ca iubirea mîngîie;
-
furia naște monștri, unul care mă atacă pe mine și unul care te atacă pe tine;
-
oftatul sau urletul la lună din cauza destinului ce pare implacabil, nu înseamnă decît tăvălirea energiei mele prin negru sau gri. Destinul își are casa în mintea și sufletul meu, iar eu pot să-mi trec pensula prin amestecul de culori, că doar El, Dumnezeu a creat o lume întreagă, iar eu frîntură divină, nu pot să creez o viață, viața mea?
-
deși iubirea poate îmbrăca în ochii unora hainele naivității, nu contează. Doar iubirea contează;
-
norii care par aduși de alții pe cerul vieții tale sunt luați cu japca de tine și ”siliți” să rămînă. Risipeste-i! Ai în plămîni suficient aer! Nefericirea, unora le este ”prietenă”, pentru că i-au deschis cîndva ușa și au cunoscut-o foarte bine. A devenit ”Prietena de-o viață”.
-
fiecare mărturisire a iubirii ce mi-o port, e poarta către iubirile ce vi le pot oferi;
-
fiecare iertare e …senin. Unde se văd cerul și seninul, lumina e iubire.
-
iubirea e plin; e un plin din care oferi. Plinul e doar la tine: iubirea pentru tine. Doar cînd ai, poți da.
-
eu și cu tine (oricare ”tine”) suntem parte a unui întreg, a aceluiași mecanism. Și atunci mă întreb: de ce ne risipim în competiții, cînd noi avem fiecare un rost, iar rostul meu, și-al tau…și al lui, este sa facem mașinăria să mearga…ceas. Suntem un organism viu!
-
totul se învață, inclusiv fericirea. Problema noastră este că nu avem anduranță.
-
Orice vis devine realitate dacă îl convingi că-l visezi cu adevarat.
-
”Bucuria este un cântec, o lumină….” spunea cineva. Voi cîntați?
-
Atunci cînd mă supăr pe alții, îmi văd supărările pe mine (oglinzi). Nimeni nu mă poate agresa dacă eu mă iubesc. De cîte ori nemulțumirea are glas care sparge timpane și degete sfidătoare arată spre ceilalți, trebuie să dau stop, replay…., slow motion și apoi degetul disprețuitor va face cale–ntoarsă. Sunt eu, cu frămîntarile, neajunsurile mele, nu doar ei!
-
voința exercitată fără zîmbet obosește repede;
-
liniștea interioara curăța ideile fixe de praf, făcîndu-le mobile;
-
orice învățătură daca nu stă sprijinită pe iubire, nu e învățătură, ci doar acumulare inutilă;
-
binecuvîntarea nu este doar un cuvînt. Este o stare, o minune.
-
eu pot sfinți locul, nu doar sutanele o pot face. Lumina divină este in fiecare dintre noi: Colindați lumile altora!
-
nu degeaba culoarea verde este preferata mea; comunicare, relaționare, dragoste…, Inima! Chakra inimii.
-
iubirea nu are sex.
Am învățat să caut în suflet cu ochii deschisi.
Cineva întreba: De cîte ori se poate muri într-o viață? Eu am răspuns: de cîte ori uiți să-ți spui că te iubești.
Iubindu-mă pe mine, pe tine, Românie, aș putea să te ador, ca și atunci cînd eram copil. Cîndva am fost topită după tine! Mi-am dorit un poster cu Harta ta!
Unii spun că pămîntul nostru este locul cu cea mai mare încărcătură energetică. Deci, Dumnezeu ne-a pus în traistă. Dacă tot e plină, să avem grijă de ea!
Gabriela Apostu, 29 februarie 2016, an bisect.
PARTEA a II-a, aici: mangalianews.ro/declaratie-de-dragoste-partea-a-ii-a
Cititi si catchy.ro/author/gabriela-apostu; catchy.ro/cum-era-sa-mor-fara-sa-fi-facut-dragoste
Mangalia News, 29.02.2016. Republicare, 01.12.2017.