“Azi am fost la plajă. În locul în care acum nici două luni o mînă de voluntari a făcut curățenie (acolo unde o mică pădurice și-a făcut casă la malul mării). Am găsit bătaia de joc peste tot. Mizerie maximă. M-am supărat. M-a traversat din nou sila. Am spus cuvinte la fel de murdare la adresa cetățenilor care și-au lăsat urmele trecerii pe aici…
Apoi, m-am întins la soare și mi-au trecut crîmpeie de viață prin ochi, s-au derulat filme de tot felul… De cîte ori simt veninul în gură realizez că îmi înăspresc sufletul, ori el nu merită asta. Viața e în el… și atunci, trag aer în piept.
Bucățica aia de pămînt, copacul cu rădăcini adînci în el, adierea, nisipul, marea mi le-am strecurat în sîn.
Curățenie pe aici am făcut, atitudine civică am luat, de supărat m-am supărat, am scrîșnit din dinți. Ce-a mai rămas de făcut? Ca un copil, mi-am împreunat mîinile și m-am rugat:
Dragă Divinitate din fiecare suflet în care sălășluiești, te rog să le luminezi capul pieptului și mintea celor care ignoră frumusețea ta! Umple golurile și binecuvîntează! Amin.
Oameni buni, viața, așa cum chiar azi am realizat nu pentru prima dată, e scurtă. Dați-i strălucire și ocazia naturii să ne iubească!
Binecuvîntați fiecare fir de iarbă ce vă iese în cale…”
Gabriela Apostu, 5 august 2016.