După prezidențiale, l-am auzit pe unul zicând că a pierdut „Cârlanul” alegerile, fiindcă l-a supărat pe Dumnezeu. Nu știm cât de real e motivul acesta, dar știm ce a făcut un alt Cârlan ca să fie salvat de Dumnezeu. Citiți interviul cu preotul Vasile Cârlan și veți înțelege multe din cele nevăzute.
Reporter: Părinte Cârlan, după câteva luni de campanie electorală în care s-a tot vorbit de alt „Cârlan”, mă rog, poreclit de Ion Iliescu așa, vreau să fac acest interviu cu dumneavoastră ca să mai vedem și alt soi de „cârlan”, unul care să fie un exemplu bun în postul Crăciunului, de cum ar trebui să fie un bun creștin. De fapt, hai mai bine să vorbim direct, să ne tutuim, doar ne cunoaștem din adolescență, deși nu ne-am văzut de cincisprezece ani. Nu facem interviu pentru Trinitas… Am auzit că în acești ani era să mori și că, fix când era să o mierlești, te-ai încăpățânat să cauți sponsorizare pentru a face o nouă biserică în Mangalia, orașul nostru natal. Ca să aibă cititorii imaginea completă, să trecem puțin prin boala ta. Ce-ai pățit, frate, cât de rău ți-a fost?
“Preocuparea de a ridica biserica mi-a oferit un scop precis, m-a făcut de multe ori să uit de boală”
Rep.: Dar povestește-mi câteva din experiențele medicale trăite în perioada bolii tale. Am auzit că ai putea scrie o carte, una chiar amuzantă, culmea, cu întâmplările prin care ai trecut ca pacient muribund. Spune-ne, în avanpremieră absolută, până la apariția vreunei cărți, câteva dintre ele, dintre cele amuzante.
Vasile Cârlan: Perioada care a urmat verdictului de boală a fost una cât se poate de grea. Am început un tratament cu interferon, am slăbit foarte mult și am avut tot felul de reacții adverse. Totuși, familia m-a ajutat să trec peste această încercare, iar pe lângă acest fapt s-a dovedit că aveam și un simț al umorului dezvoltat. Găseam totdeauna partea amuzantă în lucrurile rele ce mi se întâmplau. Îmi aduc aminte că pentru a ridica interferonul trebuia să primești hârtia cu parafa medicului și trebuia să stai cu orele pe culoarul spitalului. Eram aproximativ douăzeci de pacienți care veneam în aceeași zi pentru hârtie de la medic. Deja ne cunoșteam, formam un adevărat grup care schimba informații referitoare la boală. Niciun doctor nu ne informase de gravitatea bolii sau, detaliat, de pașii ce vor trebui urmați. Verdictul a fost adus la cunoștință cât se poate de simplu: hepatita C! Nu am fost informați dacă trebuie sau nu să ținem regim și alte lucruri. Din acest motiv, în ziua în care ne întâlneam, schimbam păreri referitoare la boală, ce trebuie să facem sau nu trebuie să facem. Era ceva amuzant. Unul credea că e bine să mănânci carne, altul spunea că nu e bine pentru că i-a spus lui o mamaie, altul că s-a taiat sub limbă, altul după ureche, circulau tot felul de „legende”. Și uite așa, după urechea noastră, ne informam despre boala de care sufeream toți. Într-una din aceste zile de așteptare și de schimbare de rețete „urechiste” ni s-a adresat un tânar vizibil speriat, întrebându-ne de același medic de care depindeam și noi. Ne-am dat seama imediat că și el fusese diagnosticat cu hepatita C, pentru că avea aceeași „simptomatologie” facială, pe care o avusesem și noi cu câteva luni înainte. Dar pentru a scăpa de presiunea așteptării, am ticluit rapid ceva. L-am întrebat de ce îl căuta pe respectivul doctor și dacă suferă de ceva. Răspunsul lui ne-a confirmat așteptările și i-am spus pe un ton cât se poate de ferm: „Dă-te, domnule, mai încolo că, poate, ne dai și nouă!” Săracul, s-a conformat imediat!
Rep.: Dacă poți râde azi, cred că e și fiindcă te-a apucat o nebunie, fix în plină boală: ai început să cauți bani ca să ridici o biserică nouă. Cine ți-a prescris tratamentul ăsta?
Vasile Cârlan: A fost decizia ierarhului nostru. InaltPreaSfințitul considera că era un mod de a uita de ceea ce sufăr. Nu știu ce considerente a avut la bază atunci când mi-a adus la cunoștință că trebuie să mă apuc să construiesc această biserică, dar știu acum că a fost o decizie cât se poate de înțeleaptă, pentru că preocuparea de a ridica o biserică mi-a oferit un scop precis, care m-a făcut de multe ori să uit de boală.
„Era o cursă contra cronometru: ei voiau să scape repede de mine, iar eu să strâng repede banii necesari pentru biserică”…
Citiți continuarea AICI.