Când Andrei a terminat clasa a treia, la o școală generală din Băneasa, am fost cu toții la festivitatea de premiere. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul. Băiețelul meu era emoționat și spera că va primi premiul I. N-a fost așa. Nu s-au dat premii, ci doar Diplome. Și n-a fost niciun spectacol. Niciun cântec. Nimic. Sec. Arid. Impotent. Fâș-fâș și gata. Acasă.
Și, mi-am amintit cum erau serbările acestea pe vremea mea. Cei care știu ce vreau să zic, mă vor înțelege perfect. Cei care au trăit clipe de emoție profundă, de dârdâială și bucurie supremă, de la sfârșitul anilor școlari din anii 70-80, așa comuniști și manipulatori cum erau, vor ști despre ce dondăn eu aici. Nu mă refer la minciuna care ni se băga pe gât, și la poeziile idioate pentru partid, Ceaușescu și Elena, ci strict la spectacole, la cântecele copiilor care n-aveau legătură cu toate acestea. Fără temă comunistă. Mai scăpau, vă zic eu!
La miezul lunii iunie, când înnebuneau teii din parcuri și crinii imperiali de pe tarabele florăreselor, și un orb știa că…vine vacanța școlară și că sunt serbări. Duduiau cartierele încă de dimineață, se auzeau ecouri care se spărgeau în cioburi de zidurile blocurilor: „doi-zece, doi, zece…, probă, zzzzzzz!”, de ne pocneau timpanele, copiii se pregăteau să spună poezii, cântece, erau dansuri, piese de teatru (haideți, cei care au trăit asta în anii 70-80, amintiți-vă cât era de frumos!).
Când am trecut din clasa a doua într-a treia, copiii de la școala generală 170, unde învățam, jucau piese de teatru, Caragiale, recitau din Eminescu și cântau de mama focului. Erau îmbrăcați în costume frumoase, de albinuțe, flori sau iepurași. Glasurile lor de clopoței se auzeau până departe, la Gara de Nord.
Bucureștiul meu râdea cu gura până la urechi, făcea gropițe în obraji, avea coroniță din flori pe frunte și se ținea de șotii. Preșcolari, școlari, mamai, tatai, mame, tați, mătuși și unchi, dădeau năvala pe străzi îmbrăcați frumos (exclus șlapi, budigăi și tricouri cu De puta Madre – astea nici nu existau atunci, dar nu m-am putut abține!). Mamele erau coafate, superbe, limpezi, tații proaspăt bărbieriți, la cravată și cămașă. Școala era respectată!
Când copilul meu a terminat clasa a treia, am stat o oră și jumătate în picioare, în soare, și am așteptat. Am „cântat” cu toții Imnul național, leșinat, sugrumat, bălmăjit. Apoi a urmat discursul doamnei directoare. Apoi cel al doamnei directoare adjunct. Sec, neinteresant, apatic, limbaj de ciment, nu de lemn.
Câteva bunici au leșinat, (tensiune mare!) unei fetițe i s-a făcut rău, a cărat-o maică-sa în brațe, unii băieți s-au luat la bătaie cu florile destinate doamnele profesoare, mai mulți părinți erau nervoși (Dar de ce începe cu clasa a opta?!), alții făceau poze cu telefoanele mobile, câțiva vorbeau la ele ceva foarte important…
În jur gălăgie, absolut nimic festiv, nimic sărbătoresc, fiecare se gândea la ale lui și făcea ceea ce credea că e mai util: „Mariene, ia, bă, florili, du-te la doamna cu ele! Cosmino! Unde ți-e carnetul de note? Mama, mie mi-e sete! Mai stăm mult? Corino, ce ți-am zis eu azi-dimineață? De ce ți-ai pătat rochița? Roberto! Potolește-te, că iei bătaie… etc” .
Să vă mai zic ceva de vestimentație? Cred că deja cunoașteți „uniformele” unora. UNORA, am zis, da? Bărbații: papuci de cauciuc, (sau „bașcheți” fără ciorapi) nădragi până la genunchi, tricouri transpirate sau maiouri cu imprimeuri „inteligente”, plus nelipsitul SMART sau iPhone, că, na!!…nu merge altfel situația! Femeile: colanți pe cururi triste, moi și deformate, șlapi (uneori sandale cu paiete) și tricouri mulate. Cum se duc la piață, așa vin și la premierea odraslei.
Care premiere?
Încet, încet, elevii au defilat prin fața tuturor și și-au primit diplomele: cam aceleași pentru toți. N-au fost coronițe, n-au fost cântece, nici dansuri și nici poezii. Părinții le-au făcut poze. Mândri! Să aibă amintiri! Amintiri?
Apoi am plecat.
Puteți să ziceți orice. Eu am avut un gol în stomac, de parcă am ținut în gură tot timpul o pastilă de… care e cea mai amară pastilă?
Și stau și mă întreb, ca proasta cu cercei verzi: unde sunt serbările de altădată? Sau am nimerit eu într-o lume greșită?
Dana Fodor Mateescu, revistatreispe.wordpress.com
MN: Cărțile scrise cu har de Dana Fodor Mateescu pot fi comandate AICI. Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite AICI. Merită! 
Mangalia News, 09.04.2022.