Dana Fodor Mateescu: AM PATIT-O SI EU! Cum m-au „bronzat” 458 de nuci verzi…
Iubesc nucii, iubesc cu patimă nucii. Din copilărie mi se trage asta. Și azi, când trec pe lângă vreunul, mă uit bine de tot la el și-i zâmbesc ca unui prieten.
Nu, nu-s dilie, pur și simplu îmi plac mult. Aveam la țară, la bunica din partea mamei, doi nuci bătrâni în fundul grădinii. Erau imenși și creșteau unul lângă celălalt. Frați! Trupurile lor erau foarte ciudate, chinuite, strâmbe, de parcă înghițiseră niște oameni. Păreau gravide și-mi imaginam că mâncaseră vreun copil din vecini. Ăla trăia încă burta nucului și plângea seara după mă-sa. Îi băgasem în sperieți pe toți verii mei cu povestea asta.
Pe unul l-am botezat Marian și pe altul Săndel. Marian era înalt cât un bloc de patru etaje. Săndel își întindea mâinile spre frate-su, dar era mai pitic. Amândoi, însă, aveau sute de nucuțe.
Cum ajungeam la bunica, în miezul verii, mă dezbrăcam de țoalele de oraș și fugeam la ei. Mă așteptau.
În august, fructele lor, ca niște boabe mari de jad, începeau să fie bune de mâncat, chiar dacă nucile erau încă verzi. Desfăceam fructul de haina tare și verde, cu miros parfumat de iod, scoteam nuca udă, o trosneam cu o piatră și, cu degetele înfometate, căutam miezul alb și dulce. Mamă, ce bun era!
Cronțăneam toată ziua, alături de verii mei, pe care-i puneam să-mi curețe nucile, nu de alta, dar eu eram „dă la București” și nu voiam să mă murdăresc pe degete, de iod.
Bieții de ei! Aveau mâinile negre ca tăciunele, din cauza mea, dar mă iubeau (așa credeam eu!) și îmi satisfăceau orice dorință.
Cred că am mâncat kilograme de nucușoare. Zeci de kilograme. Dacă plângeam, din ochi îmi curgea iod. Plete-mi aromeau a frunză verde, palmele erau fine, buzele deveniseră crocante ca miezul nucii, întreaga mea făptură era o nucă.
Dar o întâmplare nebună m-a oprit din treaba asta pentru ceva vreme.
Ce-mi vine mie într-o zi? Văzând că nuca înnegrește pielea, mi-am făcut o minunată și extrem de „inteligentă” socoteală: dacă mă dau cu coajă pe piele, o să par bronzată… De vis o să fiu! Pfoai! Or să crape de ciudă prietenele mele de la scara trei, unele care mergeau în fiecare vară la mare și se întorceau bronzate și pline de figuri gen: „Aaah, am fost la Mamaia, la hotel, 12 zile. Ce mișto!”
Copil sărac fiind, nu-mi permiteam să merg la mare, așa că mă bronzam și eu „ca tractoriștii”, prin grădina bunicii, la gârlă, la canal sau pe uliță. Greu, greu și cu alergii cumplite. Aveam pielea albă, sensibilă și cu pistrui. Cum mă vedea soarele, mă și ardea, de parcă-i greșisem cu ceva.
Noaptea nu puteam dormi de mâncărimi și usturimi. Apoi mă umpleam de bube și răni. Vă mărturisesc: era oribil!
Și de aici mi-a venit ideea năucitoare să mă „bronzez” artificial cu nucile. M-am apucat să mă „dau” pe mâini cu cojile verzi. Văzând că încep să prind o culoare faină, m-am apucat să mă frec cu râvnă peste tot. Picioare, spate, gât, umeri. 458 de nuci am „balotat”, iar cu coaja lor m-am dat pe piele.
-Făi, Danielooo, dă-te și pă spatili palmelor, mă învăța vară-mea, Lenuța. Ooo, chiar! Și mă frecam: fâș, fâș, fâș… Frecam și cântam veselă o melodie pe care o învățasem de la verii mei: „mânuțe albe, mâini subțiri și negreeee, mânuțe galbene, mânuțe arămii…”
Arătam beton în primele zile. Numai că mâinile, cracii, burta, toate erau colorate, iar fața rămăsese albă, de parcă purtam o mască.
-Da` pă mutră nu-ți dai?, mă întreba Pompilică, în timp ce decojea a 459-a nucă.
-Ba daa!
Și m-am dat, hotărâtă. După vreo trei zile, transformarea m-a uluit total. M-am trezit într-o dimineață și, când m-am uitat în oglindă, am crezut că-mi scapă inima din piept, iese afară și fuge naibii pe câmp, ca o tâmpită. Doamne Dumnezeule! Iodul ăla intrase în epidermă, adânc, ca un tatuaj.
Pe picioare eram numai dâre-dâre, verticale. Obrajii aveau părți mai închise, umbre și dungi. Fruntea mi se înnegrise, de parcă eram născută în Africa. Buzele erau maro-închis, pleoapele rămăseseră albe, urechile tot albe. Arătam ca dracu`. M-a umflat plânsul.
Când m-a văzut bunică-mea, Ioana, am crezut că moare pe loc. I s-a oprit aerul în gât și n-a spus decât atâta: „Iiiiiiiii, aaaaaaaaiii, ce-ai făcuuuut?? Zici că ești ucigă-l toacă! Te omoară mă-ta dacă te vede!” Într-adevăr, fără exagerare, arătam hidos. În două săptămâni trebuia să mă duc la școală. Cum să intru așa în clasă?? Cum să merg în public vopsită în halul ăla?
Când am ieșit așa în curte, primele care s-au speriat de moarte au fost gâștele. În special gâscanii. Bă, ce m-au sâsâit, scuipat, amenințat cu aripile! M-au fugărit prin toată bătătura, iar Petrică, gâscanul cel mai bătrân, chior de-un ochi și cam șantaliu, m-a ciupit rău de tot de pulpe. Al dracu` de cretin!
După gâște, i-a venit rândul caprei Marița. Când m-a văzut aia așa de neagră, parcă a dat strechea-n ea! Behehehee, beheheee, și s-a repezit la mine cu coarnele. Până și muștele se fereau de mine, iar țânțarele care mă sugeau cu spor înainte, odată au strâmbat din trompe și m-au lăsat în pace. Probabil nu le pria iodul.
Vestea că „nebuna dă la București s-a înnegrit cu nuci pă mutră”, s-a răspândit în meleag, mai abitir ca ciuma lui Caragea. În sat sau la MAT (crâșmă), râdea lumea să se prăpădească.
-Ahahahaha! Hihihi-hooo! Nepoata tușii Ioana s-a dat cu nuci pă meclă, ca să să bronzeze. Buahahahahah!
-Zău, mă? Știi tu?
-Mdaa!
-Și cum arată?
-Pfiiiu, e ca dracu`! După ce că nu ierea sănătoasă la cap, acu` s-a făcut și niagră păste tot! Ahahahah!
Ai naibii de perverși, veneau pe la gard să mă vadă. Se chiombeau printre uluci, că bunică-mea nu mai lăsa pe nimeni să se apropie.
-Bre, tușă Ioanoou, undi ie Daniela, breee?! Ieream supărată rău azi, mi-a murit o capră cu lapte, am plâns dă m-am rupt toată dimineața, da` acu` vreau să mă veselesc… Hia, hia, hia, hia!, rânjea Mia lu` Cotelici la poartă.
Bunica, vitează, ieșea din casă ca o fiară și zvrrrr!, arunca după vecină cu un bulgăre de pământ, tare ca piatra.
-Ptiu, arză-te-ar focu`, Mio. Ai vinit să te râzi dă fata mea? Cară-te d-acia, că-i dau drumu` lu` Frunza și te face harcea-parcea!
Frunza era cățeaua noastră. O maidaneză deșteaptă, cu ochi de om. Ar fi rupt-o-n bucăți pe Mia lu` Cotelici.
Eu bâzâiam în fundul grădinii încercând ca disperata să mă curăț cu o cârpă înmuiată în apă caldă și lapte. În zadar însă. Parcă mai rău mi se înnegrea pielea! Ooof, dar cu câte n-am încercat!! Cu ceapă, cu miere, cu ulei de rapiță sau ou de gâscă. Am stat vreo cinci ore scufundată în Borcea, la mal. Nimic.
„Ce mă faaac? Cum merg eu la școală în halul ăstaaa? Or să râdă toți colegii de mine…”
La începutul lui septembrie a venit mama să mă ia. Când m-a văzut, era să facă infarct. A vrut să mă plesnească, dar nu m-a prins. Am fugit repede și m-am cocoțat în nucul Marian, care mă apăra ca un iubit cu crengile și frunzele lui.
-Lasă că te dai, tu, jos d-acolo!, striga ea, necăjită.
Până la urmă, m-a iertat. M-a șters cu „Lapte Doina”, singura „cremă” cu care se dădea ea pe mâini și pe față, dar tot degeaba. Niciun rezultat.
-Ai să mergi așa!, a zis, și a închis orice discuție pe tema autobronzantului natural din nuci.
M-am îmbrobodit cu o basma de-a bunicii, să nu mi se vadă mecla afro, iar picioarele au fost ascunse în niște pantaloni de trening, cu dungă roșie. Mâinile au rămas negre, la vedere.
În tren, muream de oftică. Mai mare pedeapsă ca asta, nici că puteam primi de la soartă! În același compartiment, în care ne-am urcat la Fetești, călătorea o familie care venea de la mare, cu două fetițe și un băiat cam de vârsta mea, frumușel, bronzat și fericit. Nu știam cum și unde să mă pitesc, de rușine!
Stăteam cu spatele la ei și cu fața la geam, doar-doar nu mă vor băga în seamă. Basmaua îmi căzuse și cred că mi se vedeau și urechile.
Fetița cea mai mică era foarte comunicativă, tot încerca să-mi vorbească, dar răspundea mama în locul meu.
Și timpul a trecut. La coborâre, însă, o aud pe micuță că o întreabă pe maică-sa:
-Mamă, ce fel de negresă e asta? Că văd că are urechile albe…
Am murit de rușine, și am luat-o la fugă printre călătorii care veneau din toate părțile. Am mai auzit-o pe mama care mă striga: „Daaaa-niiiii, Daaaa-niiii!”
În stația autobuzului 178 m-a ajuns din urmă, gâfâind.
-De ce-ai fugit? M-ai speriat!
-D-aia! Ce le-ai zis ălora din tren?
-Ce să le zic? Că ai stat prea mult la plajă. Lasă, că o să te decolorezi tu până începe școala.
M-a bufnit râsul. Am râs amândouă și ne-am urcat în magaoaia care se oprise cu un scrâșnet de roți.
Pe 15 septembrie, mai aveam urme vagi de iod pe mutră, așa, ca niște pete mari de pistrui, dar nu s-a prins nimeni. Scăpasem. Eram domnișoară mare, în clasa a VI-a.
Dana Fodor Mateescu, 25 octombrie 2019.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! 
În același timp, vă invităm să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 30.10.2019.
