Era coadă la alimentară, la Leonida. M-am oprit.
— Ce se dă?
— Unt.
Stăteam pe gânduri. Să iau, să nu iau? Aveam unt acasă, aveam destul. Dacă nu iau, cine știe când mai vine unt? Poate mai dau unt la careva din prieteni. Eu le dădeam ceva, ei îmi dădeau altceva, când aveau. Știam că mama avea unt în congelator. Nu se găseau congelatoare în comerț, dar mama cumpărase congelator cu aprobare de la Nicu Costea, care era nu știu ce ministru adjunct, după cum spunea el, la Ministerul Energiei. Nevasta lui, Matilda, îi venea cam nepoată, dinspre rudele noastre de la țară. Mi-au fost nași la nuntă. Am rupt-o cu ei imediat după cununie, dinaintea popii, înainte de a pleca de la altar. Am rupt-o și mai categoric cu ei, când am refuzat să-mi boteze ei fata. Ministrul adjunct i-a trimis mamei mele congelatorul acasă, fără să mai treacă prin magazinul de electrice.
Cum stăteam eu așa pe gânduri, să cumpăr unt, să nu cumpăr, hop, Dan Tărchilă. În loc de salut, a strigat încă de departe:
— Les grands ésprits se rencontrent.
Da, doi scriitori, unul mare și unul mic, se întâlneau la coadă la alimentara. La restaurantul de la Uniunea Scriitorilor se găsea salam de Sibiu, de Sibiu-Sibiu, nu contrafăcut cu soia sau ce alte mizerii mai băgau în salam, dar nu se găsea unt. M-am simțit onorat cu acest salut și l-am înțeles ca o formă discretă de critică a sistemului. Dan Tărchilă a intrat grăbit în alimentară. Am intrat și eu, ca să mai vorbim. El de fapt voise să se ducă la florăria din Piața Romană, la coloane, ca să cumpere flori, să dea actorilor, că tocmai i se juca în seara aceea premiera la una din piesele sale, la Teatrul Național. I-am spus că eu veneam de la florărie, voisem să cumpăr flori, pentru că luasem banii de la casieria Uniunii, pentru o carte, și aveam buzunarele de la haină doldora cu pachete de sute, nu mai știu câte zeci de mii. Dar la florărie nu aveau nicio floare.
— Nici păpădii? a întrebat dramaturgul, expert în replici.
— Nici măcar „Ciulinii Bărăganului”, am răspuns eu, ca să creadă că citisem romanul lui Panait Istrati.
Untul se vindea cu buletin de capitală, două pachete de căciulă, nu ca de obicei. Câtă generozitate din partea regimului. Regimul politic se ocupa de regimul nostru alimentar. Cumpăr cele două pachete și i le dau domnului Dan Tărchilă. Nu voia să le primească. L-am asigurat că aveam acasă unt „căcălău, Măria ta”. Așa îi răspunsese un țăran lui Carol I, când regele l-a întrebat cum se făcuse porumbul. Pentru cei ce au uitat întâmplarea ce făcuse ocolul regatului, Brătianu era cu regele în trăsură și îl învățase cum să-l întrebe pe țăran. Carol l-a întrebat pe Brătianu: „Cacalau? Was ist das cacalau?” Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă: mult, foarte mult. Regele a băgat la cap cuvântul și a zis în parlament pe românește, pe cât putea el să pronunțe mai bine: „Eu iubesc poporul român, căcălău”.
Dan Tărchilă a primit untul, l-a băgat în servietă peste hârtiile unui manuscris și mi-a dat două bilete pentru premiera la piesa ce urma să se joace în seara aceea. Nu mă puteam duce la premieră, pentru că aveam de făcut nu mai știu ce. Am strigat în alimentară că dau două bilete la Teatrul Național pe două pachete de unt. Imediat s-au repezit câțiva.
— Pentru când?
— Astă seară, premieră.
— Ce piesă e?
— Nu știu, dar e de Dan Tărchilă.
Desigur că nu le-am spus că autorul piesei era chiar acolo, de față. Cum au auzit numele dramaturgului, au sărit mai mulți să-mi ofere porția lor de unt pentru cele două bilete. M-am uitat cu subînțeles apreciativ în ochii lui Dan Tărchilă, ca și cum l-aș fi felicitat că lumea sărea să dea untul pe bilete la piesa lui. Am dat unuia cele două bilete, mi-a dat untul, i l-am înmânat lui Dan Tărchilă. Dânsul mi-a șoptit că mai avea bilete.
— Mai am bilete! am strigat eu.
— Și eu vreau! Și eu vreau! Și eu! Și eu! Eu! Eu!
Eu le dădeam biletele, iar oamenii îmi întindeau pachetele lor de unt. Până când dramaturgul a terminat biletele și-a umplut servieta de unt. Ca să facă loc untului, a luat manuscrisele sub braț. Dan Tărchilă a oftat ușurat, că a scăpat dintr-o situație dificilă. Așa se descurcă românul în orice situație neplăcută. Nu erau flori la florărie, ca să felicite actorii la scenă deschisă cu flori, dar îi putea felicita cu câte un pachet de unt.
Ce or fi zis spectatorii care își recunoșteau pachetele de unt, ajunse pe scena Teatrului Național? Dar ce-or fi zis ceilalți, care nu fuseseră la coadă la unt? Și cum s-or fi uitat cu jind, cei care nu aveau unt acasă? (Victor Ravini).
MN: ”Cercetător din Grădina Maicii Domnului”, scriitor român stabilit în Franța, membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia, Maestrul Victor Ravini ne onorează cu articolele publicate și în cotidianul online Mangalia News: https://bit.ly/3njZrBq.
Mangalia News, 28.04.2021.