Cum s-au editat discuri cu PHOENIX, sub nasul cenzurii comuniste

După 25 de ani, aflaţi în premieră povestea imprimării în ilegalitate a albumelor legendarei formaţii Phoenix.

După fuga Phoenix-ilor, în 1977, cenzura comunistă a hotărât retragerea de pe piaţă a albumelor şi-a interzis reeditarea lor, chiar dacă statul român ar fi câştigat în continuare bani din vânzarea acestora. Vreme de 10 ani de zile s-a instalat pauza Phoenix. În acest timp, cei care cumpăraseră discurile la momentul editării lor au avut răgaz să le zgârie, să le spargă, să le înstrăineze etc. Pe de altă parte, la concertele pe care le ţinea, interpretând piesele sale, Mircea Baniciu “aţâţa” de fiecare dată publicul şi cu bucăţi Phoenix, în principal “Andrii Popa” şi “Mica Ţiganiadă”. Foamea (muzicală) de îndrăgita trupă creştea. Generaţia de rockeri activă în 1987 ar fi dat orice să asculte Phoenix. Dar de unde trupă sau material discografic? Conform directivelor cenzurii “Electrecordul” ar fi trebuit să distrugă “mamele” şi matriţele (mamele erau un fel de discuri din cupru, după care se copiau matriţele din nichel-crom, după care se presau discurile de vinil). Însă conducerea de atunci a “Electrecordului”, în frunte cu regretatul director Grigore Petreanu, ori le-a păstrat cu bună ştiinţă (în ideea că nu vine nimeni să-i controleze), ori a uitat sau a neglijat distrugerea acestora. Întâmplător, în acest context, s-au putut fabrica şi scoate pe sub mână albumele “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şi “Cantofabule”.

Mamele de aur

De ce întâmplător? Aflaţi în premieră povestea spusă de Andrei (să-l numim aşa după numele fiului său). Prin 1977, Andrei lucra la singura casă de discuri din România “Electrecord” având funcţia de electroacustician. Asta însemna să meargă la prese, să ia discuri, să le ducă în cabina de audiţie, fiind atent la calitate, etichete, zgârieturi etc. Lucrul ăsta îl făcea să aibă o bună relaţie cu presatorii, cu mecanicii care reparau presele, cu secţia de galvanoplastie unde de produceau matriţele, cu depozitul de etichete şi cu depozitul de mame. Ca mulţi alţii era îndrăgostit literalmente de muzica Phoenix, pe care apucase să-i vadă o singură dată în concert, prin 1976, la Craiova. Fiind destul de mic atunci când formaţia imprima vestitele albume, nu apucase să le cumpere de pe piaţă. Ascultase, însă, rar pe la amici. Într-o bună zi, un prieten de-al său care lucra la depozitul de etichete  îi spune: “Bă, m-au pus ăştia să cataloghez într-un ceaslov etichetele. Ce crezi c-am găsit? Etichete cu Phoenix din toate albumele. Pesemne nu le-au distrus gândind că, dacă se dă vreodată liber la Phoenix să aibă modelul de etichetă şi să le tipărească direct, să nu mai stea să conceapă altele. Or fi şI mamele în depozit? Ia să te duci tu, că ai acces la ele”. Chiar în acea clipă Andrei a luat câte o etichetă din fiecare şi-a intrat în depozit. După numărul de catalog scris pe etichetă a căutat cu înfrigurare acolo unde, numeric, ar fi trebuit să fie locul mamelor. Incredibil, erau acolo! Câte 2-3 mame cu fiecare faţă a discului erau băgate în mape de carton gros. Cu un nod în gât, îi venea să urle pe dinăuntru de bucurie. Să simţea ca Ali Baba când a descoperit peştera comorilor. S-a întors roşu în obraji la prietenul său. “Frate, sunt acolo. Ce facem?”

Grăbiţi apusul soarelui

Multă vreme n-a făcut nimic, a stat numai şi s-a gândit ce-ar trebui să facă. De regulă, la “Electrecord” se lucra în două schimburi. Dar cum începuse să nu se mai livreze la timp materie primă (granule cu negru de fum pentru discuri şi abur pentru prese) două săptămâni îi ţineau acasă și două săptămâni se duceau 12 ore, ca să facă planul. I-a trecut prin minte ca, atunci când urma să fie de noapte, de la ora 18 la ora 6 dimineaţa, ar fi fost nimerit să încerce. Ştia că nu e presator, mecanic, şef de echipă sau maistru care, atunci când apărea un număr nou cu Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Angela Similea, Mirabela Dauer etc., să nu-şi umple sacoşa cu discuri sau să le ascundă pe sub haine şi să le vândă la ţară, la jumătate de preţ. Mituiţi, portarii închideau ochii de fiecare dată că, de, oameni erau şi ei. Pentru Andrei n-ar fi fost nici o greutate şi n-ar fi bătut la ochi, fiindcă era specificul meseriei sale să ia discuri de la prese şi să vină cu ele în cabina de audiţie. S-a hotărât ca în săptămâna în care intra de noapte să treacă la treabă. A vorbit cu băieţii de la secţia galvanoplastie să-i copieze câteva matriţe după mame. Au fost de acord, cu condiţia să le dea şi lor câteva seturi (set spunea la câte un disc din “Cei ce ne-au dat nume” şi “Mugur de fluier” şI două discuri din “Cantofabule”). Cu discurile mici, single, nu s-a mai complicat, fiindcă nu se mai imprimau de mult aşa ceva şi devenea riscant. A mers la câţiva presatori mai tineri, care-i erau prieteni, şi la mecanicul de tură, spunându-le că vrea să facă nişte discuri “mai altfel”. Băieţi buni, nu i-au cerut explicaţii, crezând că vrea să facă discuri cu colindele corului “Madrigal”, care erau interzise pe piaţa românească, se făceau numai pentru export şi sub o strictă supraveghere a activiştilor de partid din inteprindere, ca nu cumva să scape vreunul în desaga presatorilor şi să se multiplice pe casete. Cu mecanicul de tură a aranjat să dea timpi de reparaţii la presele care-i făceau discuri, pentru a-şi justifica presatorul diferenţa de normă. Cu toate aceste lucruri aranjate a aşteptat să vină săptămâna de noapte. 

“Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum”

Şi-a venit. N-a făcut în primele zile, ci mai spre sfârşitul săptămânii, când oboseala se instala peste toţi şi-i vedea cum moţăie prin colţuri după ora 1 noaptea. A luat matriţele din cabină şI le-a dus la patru prese. Cum etichetele originale erau puţine şi nu vroia să se vadă ce scoate, a întors invers etichetele care erau în lucru, să nu pară aiurea că pe etichetă scrie Dolănescu şi pe disc se aude Phoenix. Aşa eticheta era neagră, nescrisă, la culoare cu discul. N-a făcut mai mult de 10-15 seturi. A dus discurile în cabină, a dat băieţilor de la galvanoplastie şI unor colegi de-ai lui de la cabină. Rămăsese cu cinci seturi, unul l-a oprit el şI restul le-a împărţit vecinilor din bloc, rockeri şi ei. Succesul a fost fulminant, a doua zi toată lumea a tăbărât pe el, spunându-i să mai facă. N-a mai făcut chiar atunci, însă din acel moment şi până la începutul lui 1989 a reluat trebuşoara cam o dată la 4-5 luni. Cum prietenii aveau deja, discurile au început să ajungă prin căminele studenţeşti şi pe la concertele de rock ţinute în Capitală. După orele de curs vuia Grozăveştiul de Phoenix!

Discurile se multiplicau cu repeziciune pe casete şi, după 10 ani de pauză, Phoenix-ul renăştea din propria-i cenuşă. Flacăra legendarei trupe ardea intens adunând noi şi noi adepţi care, cu un deceniu în urmă, nu apucaseră să se bucure de muzica celor ce hotărâseră să părăsească ţara ascunşi în boxe. Dacă atunci, printr-o minune, băieţii s-ar fi întors, stadioanele din ţară ar fi fost neâncăpătoare, publicul fiind poate mai numeros ca la concertele cu Rolling Stones sau AC/DC din anii trecuţi.

Cu blândeţe, un securist striveşte “mugurul de fluier”

Continuarea, aici. (Articol apărut în jurnalul.ro, 04 dec. 2012, sub semnătura lui Paul Rogojinaru).