A fost Femeia anului în 2016, la noi și este artistă recunoscută mondial. Are 68 de expoziții de pictură și 4 cărți publicate până acum (poezie, proză). Lucrările sale se află în colecții de stat în Spania, Bulgaria, Franța, dar și în colecții particulare în țările: Grecia, SUA, Canada, China, Turcia, Olanda, Bulgaria, Spania, Franța, Coreea de Sud. Cu ale sale picturi, semnează copertele a 15 carți, 12 casete și CD-uri de meditație. Artista este membră a diferitelor cluburi, fundații, asociații și membru fondator al Clubului Rotary Mangalia. La 20 de ani de la înființarea districtului 2241 a primit placheta și Medalia Jubiliară Rotary Internațional (2020). Alte merite deosebite: Premiul național Art top – România Magică (2002 și 2004), Medalia de argint MCA Cannes Azur (2006), Medalia de aur MCA Cannes Azur (2007), Diploma de merit AIAM Roma (2007).
În 20 august 2003, inaugurează “Galeria-Atelier” Luiza Cala, în locuința sa din Saturn. În această vară, am avut onoarea și marea bucurie, să particip la una dintre minunatele seri “Cala-tiene”, în galeria din casa de poveste situată pe malul mării. La seara televizată, de poezie, unde printre invitați se afla și actrița Daniela Dane, am citit una superbă, semnată de către poetă.
Galeria artistei îmi amintește de salonul artistic din casa vechilor familii boierești românești. Vreme de două secole, în Europa, dar și la noi, până la al Doilea Război Mondial, au existat cele două tipuri de saloane de influență franceză, unul politic, iar celălalt artistic. Salonul artistic își are rădăcina în vremea domniei Regelui Ludovic al XIV-lea. Napoleon Bonaparte își pune regina consoartă să înființeze un salon artistic, la curtea imperială, pentru o anume pătură a aristocrației franceze ce forma o poziție, care i-a servit tot lui. Putea spiona și controla tot. Este salonul, care ia amploare abia în “Belle Epoque”, adică spre finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Din “Istoria Vieții Private” aflăm, că se dezvăluie ca un teatru, avea ambianță somptuoasă, unde toată lumea invitată se cunoaşte cu toată lumea. Este invitată o personalitate artistică, care avea prilejul să-şi arate excelenţa în domeniul artei. Au loc expoziţii de pictură, grafică, desen, gravură, spectacole de teatru, concerte, lecturi. Aici se lansează tineri artişti recomandaţi de către artiştii consacraţi. Au loc concerte de muzică, unde se afirmă nume gloriase sau debutează artişti talentaţi. Salonul artistic al artistei Luiza Cala, unic în țară, are ceva specific și original. Păstrează ce va din tradiția și ambianța vechilor saloane de demult de acasă, din la “Belle Epoque”. Iată-i povestea!
Monica ANDREI: Până să inaugurați galeria, obișnuiați să organizați seri de poezie în grădina casei, cu numeroși invitați din țară și străinătate. Cum a început povestea serilor „Cala-tiene”?
Luiza CALA: „Galeria-atelier” – salonul meu artistic – , așa cum frumos o numiți, este înnobilată de amintirea trecerii multor oameni frumos „mobilați” sufletește, inițiați, nume răsunătoare în cultură și artă. Mereu am comunicat ușor, mi-am făcut prieteni, am atras oameni speciali. Mă impregnam cu revărsarea darurilor împărtășite cu generozitate și îmi doream să se bucure și alți prieteni de festinul artistic ce-mi fusese hărăzit. Invitam tot mai mulți prieteni în casa și grădina mea. Am început aceste întâlniri prin 1993, în atelierul meu din casa veche, de la etajul unu. Cei din jur se mirau cum reușesc să cunosc și să adun în jurul meu astfel de oameni. Prietenii aduceau alți prieteni, cercul se lărgea. Suflete frumoase, minți bogate mi-au trecut pragul. Din fiecare a rămas un strop de lumină așezat statornic la temelia galeriei. Așa am ajuns la ,,Serile Cala-tiene”. Și le-am numit așa, după numele antic al orașului Callatis. Numele meu de familie, după soț, este Calaidjoglu, pseudonimul meu artistic este Luiza Cala. De aici ideea denumirii serilor “Cala-tiene”, nu callatiene.Totul s-a născut dintr-o frumoasă întâmplare. În casa veche îmi făcusem atelierul în livingul care ocupa tot etajul, era greu să primesc multă lume. Atunci când venea câte un prieten valoros la noi, în serile de vară, mai invitam și alți cunoscuți la noi în curte, să savureze berbecuțul la proțap în mireasma îmbătătoare a peștilor, sau a „koftelelor” preparate cu măiestrie de Acâ, amicul nostru care învățase să le prepare chiar la Istanbul. Deseori a trebuit să deschid poarta turiștilor care se opreau să-l asculte pe Vasile Șeicaru, ce ascultau curioși pe după garduri. Aici a cântat prima dată „Din prea mult sau prea puțin”. Au mai trecut pe aici și au cântat: Ovidiu Lipan Țăndărică, Maria Gheorghiu, Mircea Baniciu, Ștefan Hrușcă, Mircea Vintilă, Lenuța Burghilă, Gheorghe Gheorghiu apoi Gheorghe Iovu a susținut câteva concerte în galerie. Când am construit casa nouă, am gândit un spațiu generos, cu intrare directă din grădină potrivit acestor întâlniri, întâlniri care s-au succedat destul de des, apoi s-au rărit în anii triști și grei de după moartea soțului, dar fără a înceta.
Poetul și traducătorul chinez Gao Xing, consul al Republicii Populare Chineze, ne-a citit poezii. Anul trecut l-am regăsit pe e-mail, mulțumită lui Constantin Lupeanu, scriitor, traducător, sinolog, diplomat , fostul director al ICR Beijing. Sper să-l revăd curând! Aliodor Manolea, psihologul și parapsihologul flăcării violet, mi-a făcut bucuria de a veni cu Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog și psihiatru, autor de literatură filozofică și metafizică, autorul cărții de succes: „Inteligența materiei”. Cu Sergiu Nicolaescu am legat o prietenie trainică. Ne unea dragul de frumos. În tinerețe fusese ,,ucenicul” unchiului meu pe linie paternă, pictorul Dumitru Ghiață. Nu l-am cunoscut și nu am nici măcar o lucrare, din nefericire. Eclipsa totală de soare din 11.08.1999 am petrecut-o împreună, pe terasa de sus a casei vechi. Alături de noi s-au înfiorat la vânticelul acela bizar, care, parcă a gonit soarele, Sergiu cu Dana, cea care i-a devenit soție, Vasile Șeicaru, câțiva prieteni din Germania. În ciuda faptului că soarele lipsise atât de puțin timp de pe cer, apa mării se răcise total, era gheață. Noi ne-am plimbat cu picioarele prin apă, cu sentimentul că participăm la nașterea lumii. Sergiu Nicolaescu nu mai pictase din tinerețe și cheful meu de culoare l-a readus la șevalet. Așa s-a născut expoziția de la Parlament. Lucrul cel mai important pe care l-am învățat de la el, este că, disciplina ajută talentului, nu-l știrbește. Eu am făcut ceva doar atunci când mi-a plăcut, cât mi-a plăcut, cu bucurie. Rigoarea se pare că n-am deprins-o încă, nu mi se potrivește. Emanuel Pope a scris undeva despre creația mea că este vălurită. M-a descris perfect. Eu nu am asperități, unghiuri, tristeți majore, întuneric, eu sunt fluidă, precum valul. Viața mea a fost frumoasă, plină, dar nu ușoară. În ciuda a tot ceea ce a fost, mă trezesc în fiecare dimineață zâmbind. Cred că noaptea călătoresc în lumi mult mai frumoase și mai bune, lumi în care îmi încarc „bateriile” și, la revărsatul zorilor, mai păstrez încă trăirile sublime care mă fac să zâmbesc cu certitudinea că voi reuși iar și iar. Mereu mi-am dorit să las o urmă frumoasă a trecerii mele prin lume, să dăruiesc lumii felii de frumos util. Tocmai de aceea am atras în preajma mea creatori înveșniciți de frumos, nu politicieni cu glorii trecătoare. Politicienii care au trecut pe aici, nu au lăsat nici urme, nici mesaje, sufletului meu.
De când mă știu am fost atrasă de mister, de energii, de lumi subtile, de ceea ce se simte, deși nu se vede, de paranormal, de oameni cu capacități extrasenzoriale, de oamenii care au o aripă printre noi și una într-o lume neîngrădită fizic. Pasiunea mea, mi-a adus în cale oameni pentru care spiritul este important. Am organizat primele cursuri ezoterice în oraș. Am trecut prin multe inițieri, fără a mă opri pe niciun drum, cu certitudinea că totu-i vechi și foarte simplu. Noi, oamenii, ne-am uitat dumnezeirea, dar n-am pierdut-o, e în noi, răbdătoare. Am găzduit de trei ori câte un lama tibetan care ne-au învățat să medităm, să fim luminoși și buni. La prima întâlnire, în timpul meditației, lama care stătea undeva mai sus, cu decorul specific pe fundal și recita mantre în limba lui, a rămas nemișcat preț de o oră, în lotus. Noi, care am fi trebuit să recităm după el, ne-am foit și am râs nepoliticos. Oricare european ne-ar fi admonestat, dar el, la sfârșit, ne-a mulțumit pentru că ne-am veselit, bucuria fiind darul cel mai prețios al vieții. Descopeream o altă lume, altă cultură. Cât de frumoasă este diversitatea!
De regizorul bulgar Todor Anastasov mă leagă multe amintiri, o frumoasă prietenie. Am în grădina mea, flori dăruite de către mama lui, care a fost româncă, și căreia îi plăcea să-și înprospăteze limba română cu mine, atunci când îi vizitam la Obrochishte. Acum patru secole, câțiva derviși prigoniți, conduși de Akyasilay baba, s-au așezat aici și au ridicat o mânăstire pentru tratat bolnavii. Mormântul acestui sfânt este revendicat și de musulmani și de creștini. Creștinii îl numesc Sf. Atanasie. Înăuntru există și un altar creștin. Împreună se roagă pentru vindecare și locul este plin de ofrande aduse de cei vindecați. În ruinele mânăstirii, Teo organiza anual, în mai, un festival internațional de muzică religioasă. Locul acela vrăjit, cu potențial tămăduitor, avea o acustică impresionantă. Am înțeles că s-a reconstruit așezământul. Îl voi vizita curând.
Regizorul și producătorul de film independent, Valentin Andrei, a prezentat în salonul meu artistic, în avanpremieră filmul ”Drama karma”, cu Maia Morgenstern în rol principal. Criticul și istoricul literar, Alex Ștefănescu, ne-a dăruit într-un Crăciun, din poveștile sale. Domnița, soția sa, plictisită de a „n”-a oară când le asculta, era cea care trebuia să confirme veridicitatea spuselor, zeița certitudinii din viața sa. Minunați amândoi! Cosmonautul Dorin Dumitru Prunariu ne-a vorbit despre frumusețea Terrei văzută de sus și, vă spun un secret, știind că nu aude nimeni: Dorin a pus prima dată pensula pe pânză în atelierul meu. Am primele două lucrări ale lui: niște ceramică din bucătăria mea și gâlceava câtorva planete, evident. Alături de istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, ambasador al României pe lângă UNESCO, acum, am început să simt puterea exemplului istoric. Actrița Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din București, Daniela Nane, frumoasa lui soție, este cea care, citind din scrierile mele, reușește să le înmulțească farmecul. Ascult mereu vrăjită, întrebându-mă dacă eu am scris ce citește Daniela?
Jurnalistul Constantin Dumitru m-a introdus în ”România magică”, Karina Schneider a cântat mării și nouă, Valentin Schaltev a expus și recitat. Mulți actori m-au vizitat și mi-au permis să le admir talentul. Regizoarea Mădălina Țurcanu a realizat un film despre mine, pictura mea, scrierile mele, în filmul ”Spectral”, unde a unit spectaculos artele, folosind spațiul în care trăiesc, creația mea, iar Liliana Iorgulescu, coregraf, profesor la UNATC, a întruchipat himerele mele, în timp ce Maia Morgenstern citea din scrierile mele. Mereu mi-am spus că voi face un caiet în care voi nota “Serile Cala-tiene”, dar nu sunt un cronicar bun, îmi place să inventez, nu să consemnez. Importantă este bucuria acelor trăiri, chit că memoria nu le reține! Nu-i de mirare că mă împrietenesc cu oameni frumoși la suflet și în gândire, nu?
Citiți articolul integral în revistatreispe.wordpress.com
MN: Vă invităm să vizionați și serialul nostru dedicat artistei Luiza Cala.
Mangalia News, 11.07.2020.