DANA FODOR MATEESCU: Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.
– Diriga –
De multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte, vanilie şi stafide din copilărie… M-am gândit la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga. Cu majusculă.
Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc cu plăcere de un fost profesor aşa cum o fac eu…acum. N-am nimic de câştigat şi nimic de pierdut. E adevărul. Au trecut peste 30 de ani de atunci. Ea era profesoara mea de limba şi literatura română, se numea Rodica Butnaru şi preda la faimosul LEDA 1 Bucureşti, adică Liceul Economic şi de Drept Administrativ nr. 1.
Aaa, ce femeie, dragii mei prieteni! Tiii, cu oameni d-ăştia să fi umplut Dumnezeu pământul!!! Lumea întreagă ar fi avut alt aer, alt miros şi altă culoare.
Pe vremea aia, eu eram o adolescentă ingrată, reacţionară, infantilă până la nesimţire, nesuferită, agitată ca un Pechinez scăpat din lanţ, curioasă şi mereu pusă pe realizat prostii. De toate felurile. Mă credeam, evident, un soi bizar de femeiuşcă „spaţială şi extraterestră”. Visul meu era să fug în State (prin orice metodă, m-aş fi ascuns şi-ntr-un plic) să-l caut pe Luke Skywalker din Star Wars şi să-i trimit o scrisoare de ACOLO lui Ceauşescu, în care să-i „iesplic” simplu, că e un dobitoc. Până la „marea evadare” însă, mâzgăleam pereţii liceului, autobuzul 178 cu care mă duceam acasă, stâlpii, copacii, scriind: „I Love you Luke Skywalker….the force be with you..!”
Voi nu făceați așa? Înseamnă că ați fost cuminți!
Era blândă Diriga şi emotivă, de ţi se făcea ţie ruşine să vorbeşti în timpul orei, să trimiţi „belete dă amor” sau să zgâiești ochii pe geam după castanii din curte, în loc s-o asculţi cum explică însufleţită „ceva important”. Se enerva rar şi atunci, chipul ei devenea roşu ca apusul de soare văzut numai de la Vama Veche! Ea nu era ca celelalte profesoare din liceu. Avea ceva special, până şi îmbrăcămintea era „din altă piesă”. Ţin minte că toate hainele ei erau cuminţi, la modă în anii ’70, cu toate că noi eram demult în ’87. Pantofii ei călcau în şoaptă, nu ţăcăneau enervant. Profesoara noastră polariza totul în jur, era un felinar chinezesc care strălucea. O iubeam fără să-mi dau seama şi când închid ochii acum, chiar o aud cum strigă catalogul: Badea, Bărbulescu, Boţoghină, Chiric, Cioancă…etc.
Diriga mea nu avea nimic provocator sau propagandistic în atitudine şi vestimentaţie. Singurele ei bijuterii erau cerceii, verigheta şi un inel cu piatră verde mineral ca menta. La ocazii îşi atârna de gât câte un colier din pietre semipreţioase. Cerceii se bălăngăneau optimişti şi aprobatori, când în stânga, când în dreapta, atunci când ea zâmbea sau zicea: „Cine poate să îmi spună câte ceva despre monologurile interioare ale personajului Ilie Moromete?”
Daaa! Când îi venea rândul lui Marin Preda la ore, stăteaaaam şi săptămâni în şir, fără să trecem la o altă lecţie. Era fascinată de acest autor şi cred că a reuşit să ne îmbolnăvească şi pe noi de „maladia Marin Preda”, pentru că, scriitorul din Siliştea Gumeşti e o boală frumoasă, singura! de care nu mai scapi şi care nu doare. Astfel, la ora de limba şi literatura română, cei 40 de elevi din fostul 10 C eram de când lumea „tovarăşi” cu Niculae, fumam ţigări răsucite din foiţă de ziar, plecam desculţi prin sat să ascuţim o „secere”, eram duşmani de moarte cu Bălosu şi cu legionarul ăla de Victor, fraţi buni cu imbecilul de Nilă şi cuscri cu Birică şi Cocoşilă. Tăiam salcâmi şi ne înduioşam la vorbele Catrinei Moromete. Nu auzeam când suna de ieşire, iar eu uitam să mai scriu a 15-a mia oară pe bancă: I love you Luke Skywalker!
Diriga mea trăia aievea fiecare scenă din Moromeţii, respira aerul cu aromă de coceni arşi şi disperare, îl auzea p-ăla care vine cu „fonciirea”, pe Jupuitu, ia te uită, parcă strigă cineva la poartă? Tito, Ilinco, băgaţi repede ţoalele în lada aia!… Noi, elevii, ochi, guri şi urechi. Nu mai respiram. Nu mai stăteam în bănci, ci pe iarbă, mestecând între dinţi fire de mentă. Diriga era desculţă, povestea şi cânta: pentru tiiine Mărioară, mi-am lăăsaaat caii să moară, măăi, măăi! Departe se auzea Iocan cum dădea cu barosul într-o potcoavă, o găină cotcodăcea deasupra unui ou, trei gâşte zbierau alungate de o căruţă, Niculae o înjura pe Bisisica. Afară ploaia se ţinea cu degetele de nori şi azvârlea priviri tulburi.
Am avut norocul ca în clasa noastră să înveţe chiar…o nepoată de-a lui Boţoghină, personaj în Moromeţii. Diriga era şi emoţionată când vorbea cu ea, şi vrăjită. O tot întreba: „Cum era Marin Preda? Ce făcea când venea la surorile lui în sat? Şi bunicul tău, Boţoghină ce mai zice? E sănătos? Hai, Mariana, povesteşte-ne!” Şi povestea Mariana. Că venea Marin Preda la ei, acum în Siliştea Nouă, se schimbase denumirea localităţii, că într-o seară fusese teatru de păpuşi acolo şi ea nu avea bani pentru bilet, iar scriitorul o întrebase: „Tu a cui eşti?” Iar ea, ruşinată şi desenând cu unghia degetului mare ceva în ţărână a şoptit: „A lu’ alde Boţoghină!” Marin Preda a râs, şi-a apăsat ochelarii pe nas mai bine şi a luat-o în braţe: „Păi, eu îl cunosc pe bunicul tău!” Şi a aşezat-o în primul rând. Ştiam cu toţii istorioara ei, dar Mariana ne-o relata de fiecare dată altfel, iar Diriga parcă dansa pe sub salcâmi, răzând cu nişte ochi ca mierea.
Începuserăm cu toții să avem un vocabular ciudat, total diferit de al altora, de aceeaşi vârstă. Ne înjuram între noi ca Ţugurlan şi Cocoşilă, iar dacă ne supăra unul de la 10 B îi trânteam fără jenă: „Tu-ţi adineaurea mă-tii, pe mă-ta de Chior! Taci că eşti prost!”
În doi ani cât i-am fost elevă n-am văzut-o supărată pe Diriga decât de vreo trei sau patru ori. O dată și din cauza mea. Ce-am făcut? Stați să vă povestesc, sper că aveți timp!
Pe vremea aia, ştiţi cu toţii că în toate clasele, deasupra tablei, era portretul lui Ceauşescu. Și ce credeţi că făceam eu în recreaţii? Repetam lecţiile? Nooo! Îmi făceam unghiile cu ojă roz? Nooo! După ce mâncam un măr, luam cotorul şi ziceam aşa: „Dacă-l nimeresc pe Ceauşescu între ochi, înseamnă că iau treapta a II-a la zi!” sau „…mă iubeşte Cristi de la 11 B”, sau „…plec în America..” …depinde ce-mi venea mie pe moment.
Toţi colegii deveneau dintr-o dată atenţi. Mă duceam în spatele clasei, îmi luam avânt, mă concentram, învârteam braţul ca o adevărată aruncătoare de ciocan şi…zbârrrrrrrrrrrrrr! în portretul Tovarăşului! Mamăăă, ce râs era! Bună la ţintă ca orbul pe sârmă, nimeream alături mereu, astfel încât, în jurul marelui Fiu al ţării „pictasem” o salbă căcănie de ratări. Că nu dădeam numai cu mere! Nuuu! Îmi mai scăpa şi-un salam d-ăla muncitoresc, de puţea a usturoi 3 zile după, buretele jegos, plin de apă şi cretă sau o lecuţă de brânzică prea sărată şi care nu-mi plăcea.
Ah, dar şi când îl nimeream pe Marele Ctitor! Făceam ca toţi ii, eram Angus Young de la AC/DC, ziceai că am salvat omenirea de la Apocalipsă. Colegii chiuiau şi ei ca la nuntă, unele fete îşi scoteau pantofii şi băteau cu ei în bancă, întărâtându-mă şi mai mult. Am aruncat odată, de bucurie, cu un „başchet” în tablou şi i-am spart geamul…Prăpăd! Apoi am distrus direct poza!
Ei, ce mai tura-vura, era bietul Ceauşescu plin de muci la nas, de resturi şi alte porcării. Profesorii tot strâmbau din riduri, ne mustrau, dar nimeni nu lua atitudine. Până într-o zi. Când…
Intră Diriga furioasă foc! Hopa! E nasol!
-Ce înseamnă asta, 10 C? Cine l-a murdărit pe TOVARĂȘUL?
Eu…deja mă scursesem pe jos, tremuram toată. Din fericire şi nu-mi explic de ce, toată lumea a tăcut. Nimeni nu s-a ridicat în picioare ca să zică: „Doamnă, tembela de Fodor Daniela a făcut asta!”
Văzând aşa, Diriga, draga de ea, a zis, un pic mai liniştită:
-Şefa clasei! Tu răspunzi. Iei tabloul, îl duci acasă, îl cureţi uşor, îi pui şi geam. Luni să fie la loc! Ne-am înţeles?
Şefa clasei era Elena Şerban, una dintre cele mai bune prietene ale mele. O minte brici, olimpică la matematici, o tipă cu o memorie excepţională, deşteaptă, deşteaptă foc! Rezultate foarte bune la învăţătură, mândria liceului. Dacă o tăiai nu-i curgea sânge, ci cos de alfa şi tangentă de X pe 2! Era însă „miserupistă” şi uneori rea, ca toate geniile. Eu o strigam „Ţermănuţa” sau Bubulina (v-am avertizat de la bun început că eram infantilă)! Se oftica şi, când mă prindea, îmi trăgea castane în cap. Nu puteam riposta, era mai înaltă, mai puternică şi purta 39 la copită! Dacă şi-ar fi pus mintea cu mine, m-ar fi făcut zob! Avea o carabă de buldozeriţă fruntaşă, stahanovistă, cu planul depăşit 150%. Adică de neînvins. În pauză, a venit la mine şi mi-a tras cea mai dureroasă castană din viaţa mea!
-Să fii, tu, a u’, Fodorino, dacă nu-l cari pe Ceauşescu singură în 178! Eu nu te ajut cu nimic!
Am protestat:
-Da’ au mai aruncat şi alţii în el!
Elena m-a oprit cu palma:
-Da, da’ tu ai fost mereu capul răutăţilor!
Am înghiţit în sec şi am oftat. Doamne, ce mă aştepta!
Amândouă stăteam în acelaşi cartier, aşa că plecam acasă împreună. De data asta am avut o sarcină cu totul şi cu totul deosebită. Situaţie de gradul zero! N-am să uit câte zile-oi avea!
Ceauşescu era cumplit de greu! Până în staţie, la 178, care venea din oră în Paşti, l-am cărat în spinare, cu faţa în jos. Plângeam:
– Ajută-mă, Șerbăneasco, nu fi nenorocită! Îmi crapă inima-n piept!
Șerbăneasca nimic! Râdea, superioară:
-Mai sus puţin, hai! Vezi să nu-l scapi pe Tovarăşu’ că cine ştie ce păţeşti!
Uf! Eram fleaşcă de transpiraţie. Din când în când, mă opream şi îl lăsam jos pe Ceauşescu. Când îi revedeam mutra, izbucneam într-un râs isteric amândouă, de credeai că acolo murim sufocate.
A venit şi 178-ul cu greu. Aglomeraţie, paporniţe, scandal. Noi, două coţofene roşii în obraz de atâta hlizeală şi alături, însuşi Geniul din Carpaţi, Marele Om şi Ctitor.
S-a făcut imediat loc în spate, pe unde am urcat. Ne aşezăm confortabil, boieroaice! Ceilalţi, în picioare, mârâiau de ciudă, dar n-aveau curaj să zică ceva concret. „Fodorino! Pune-l ului cu faţa în jos, că ne omoară lumea!”, îmi şoptea Șerbăneasca, ţinându-se de râs ca de pipi. Am întors tabloul cu poza sprijinită de picioarele noastre feciorelnice. Îl mai cercetam, de sanchi, să nu se rupă hârtia, dar…fatalitate, de fiecare dată când îl vedeam, rădeam şi râdeam, de simţeam cum pârâie splina-n mine.
Hahaha, hi hi hiiii, hâhâhaaa! Isterie totală! Răsuna autobuzul, geamurile parcă râdeau, scaunele descleiate, becurile chioare din tavanul magaoaiei. Îmi curgeau lacrimile, se înnodau sub barbă, tropăiam din picioare şi toate sfincterele şi sfincteraşele mele erau într-un relaş absolut, dacă mă înţelegeţi! Nu mai puteam. De pe genunchii noştri de şcolăriţe tembele, Ceauşescu ne privea pieziş şi-şi făcuse buzişoarele pungă. Vaaai de mine! Mişcă? Parcă şi începuse să ţină un discurs:
„Dragi ieleve, stimaţi tovarăşi! Să nu ne manifestăm decadent şi irrresponsabil..!” Când am atenţionat-o pe colega mea că Ceaşcă „vorbeşte” şi e supărat pe noi, am crezut că fetei îi ies ochii din cap de atâta râs, că se sufocă şi moare pe loc! Ce, n-aţi mai văzut cazuri?
Am coborât la următoarea staţie. Era prea mult deja! Până acasă am mers pe jos. Ne ţineam cu mâinile de burtă, iar Marele Bărbat ne privea sfidător: „elemente reacţionare! Huo!”
Acasă l-am spălat cu tix şi apă şi apoi l-am şters cu o otreapă, pe care am găsit-o pe jos, prin baie. Elena a cumpărat din fondul clasei un geam, l-am montat, apoi a doua zi l-am cărat îndărăt, la liceu. De data asta l-am împachetat cu ziare, ca să nu mai repetăm circul și m-a ajutat și ea, era și mai greu!
Tabloul a fost pus la locul lui de onoare şi totul a reintrat în normal.
La sfârștul clasei a zecea, când am început să dau din colț în colț și să bâzâi de frica examenului de treaptă, Diriga mi-a luat capul în braţe şi a început să mă mângâie pe creştet, ca pe un copil:
-Daniela! Şi ce mare nenorocire o să se întâmple? Viaţa merge înainte. Tu nu eşti făcută pentru economie, drept sau cunoştinţe social politice. Tu ai alte talente ascunse, o să fii scriitoare! Hai, ştergeţi nasul şi ridică-te!
Nu ştiu de ce şi cum m-am liniştit. M-am sculat, mi-am şters mucii cu dosul palmei, ca Niculae Moromete, că batistă, evident, nu aveam la nevoie! – şi am îmbrăţişat-o. Mirosea a orez cu lapte, vanilie şi stafide. Mi-a venit apă-n gură şi inima mi s-a uşurat. Atunci n-am prea înţeles ce a vrut să spună Diriga, am crezut că zice doar aşa, ca să-mi amelioreze isteria de adolescentă frustrată şi mereu în schimbare. Dar peste ani i-am dat dreptate: nu aveam nimic în comun cu economia politică, în special cu cea comunistă. Şi am schimbat brutal şi definitv macazul, pornind pe alte căi…
Ei, dragii mei, de multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte din copilărie…Mă gândesc la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga, cu majusculă.
Dana Fodor Mateescu – Povestiri din Bucuresti 2. Iulie 2018.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, Luni, 10 septembrie 2018.