24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române, primul pas pe calea constituirii statului național unitar român

0
1763

În urmă cu 158 de ani, printr-o acţiune îndrăzneaţă, oamenii politici români au trecut peste obstacolele pe care interesele contradictorii le aşezau între ei şi, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, au realizat unirea Moldovei cu Ţara Românească.

Înăbuşirea revoluţiei paşoptiste, din programele căreia reieşea ideea de unire a Principatelor Române, nu a pus capăt dorinţei populaţiei româneşti de a trăi într-un stat naţional, independent și unitar. Dacă imediat după revoluţie, propaganda unionistă a fost stingherită în Principate, ea putându-se manifesta mai bine peste graniţele ţării, prin intermediul emigraţiei române, după anul 1853 aceasta şi-a făcut simţită prezenţa şi în Ţările Române.

Un impuls deosebit i-a fost dat după încheierea Congresului de pace de la Paris, din anul 1856, prilejuit de sfârşitul Războiului Crimeii (1853 – 1856). Dacă până la izbucnirea războiului Moldova și Țara Românească se aflau sub influența Imperiului Țarist și a Imperiului Otoman, care se opuneau unirii Principatelor Române, la sfârșitul războiului Rusia a fost învinsă de Marile Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman) și situația s-a schimbat.

Tratatul de pace de la Paris cuprindea câteva clauze referitoare la Principatele Române: retrocedarea judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail Moldovei; înlăturarea protectoratului ţarist şi rămânerea sub suzeranitatea Porţii otomane, dar cu garanţia Marilor Puteri; revizuirea Regulamentelor Organice conform dorinţelor românilor, în acest scop convocându-se Divanuri ad-hoc, reprezentând toate categoriile societăţii româneşti.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Aşadar, referitor la actul unirii, Marile Puteri au stabilit ca locuitorii din Moldova şi Ţara Românescă să fie consultaţi, după care să se ia o hotărâre în cadrul unei viitoare conferinţe. Hotărârile luate la Paris i-au încurajat pe cei care sprijineau unirea Principatelor. La Iaşi şi la Bucureşti, ei s-au organizat cu scopul de a pregăti alegerile pentru deputaţii Adunărilor ad-hoc.

În ciuda ostilităţii Austriei (care înţelegea că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti va fi un element de atracţie şi pentru românii din Transilvania) şi Turciei (îngrijorată că, unite, cele două Principate vor avea o putere mai mare şi nu le va mai putea controla), precum şi a caimacamilor (regenţi temporari desemnaţi de Poartă pentru a-i înlocui pe domnii români Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbey, al căror mandat luase sfârşit), unioniştii au câştigat în cele din urmă alegerile pentru Adunările ad-hoc din ambele Principate.

În octombrie 1857, Adunările ad-hoc au emis rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia şi garanţia colectivă a noii ordini de către Marile Puteri. Cererile lor, cuprinse într-un Raport al comisarilor Puterilor Europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din mai-august 1858. Înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenţie, care cuprindea Statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină cont de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, Convenţia oferea românilor posibilitatea realizării unirii.

Convenţia celor şapte puteri garante, privind organizarea definitivă a Principatelor, a fost semnată la 7 august 1858. Conform prevederilor sale, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti rămâneau sub suzeranitatea sultanului şi sub garanţia colectivă a marilor state europene; puterile publice erau încredinţate unui domn şi unei Adunări, diferite pentru fiecare ţară; se înfiinţa o Comisie centrală ce urma să elaboreze legile de interes comun. Însă nicăieri nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate Române să fie persoane diferite. Astfel, se deschidea calea unei acţiuni îndrăzneţe, aceea de a alege un singur domnitor atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti. Actul adoptat la Paris oferea, aşadar, cadrul propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti.

În Moldova şi Ţara Românească au fost numiţi câte trei caimacami, care aveau misiunea de a pregăti alegerile pentru Adunările elective. Nici unul dintre caimacamii de la Bucureşti nu făceau parte din partida naţională, ei pronunţându-se împotriva unirii Principatelor. Partida naţională nu şi-a pierdut însă speranţa. O dată cu începerea campaniei electorale, ea a întreprins şi unele acţiuni ostile foştilor domnitori ce doreau să revină la putere. Câteva ziare, printre care şi „Românul”, au dus o susţinută campanie împotriva măsurilor luate de Guvernul provizoriu pentru limitarea libertăţii presei, suprimarea libertăţii individuale şi a dreptului de propagandă politică, în timp ce presa oficială şi-a îndreptat atacul împotriva ziarelor progresiste.

În Moldova, căimăcămia a avut o altă atitudine faţă de drepturile cetăţeneşti şi, în special, faţă de libertatea alegerilor, deoarece doar unul dintre cei trei caimacami se situa pe o poziţie conservatoare, dar acesta a fost, în cele din urmă, înlocuit. A reapărut ziarul „Zimbrul”, dar sub o nouă titulatură: „Zimbrul şi Vulturul” (denumind însemnele stemelor celor două ţări româneşti) şi ziarul unionist „Steaua Dunării”. Scopul  măsurilor luate de caimacamii moldoveni a fost de a crea cadrul propice unirii.

Campania electorală se desfăşura atât în Moldova, cât şi în ţara Românească cu o vie intensitate. Conform prevederilor Convenţiei de la Paris, Adunarea electivă era alcătuită din deputaţi aleşi din trei colegii, în funcţie de veniturile anuale în galbeni. Aceştia trebuiau să aleagă 64 de deputaţi în Moldova şi 72 în Ţara Românească. Dacă în Moldova căimăcămia a facilitat înscrierea pe listele elctorale a unor persoane care nu îndeplineau întru totul prevederile dispoziţiilor electorale, în Ţara Românească ea a îndepărtat de pe liste persoanele bănuite a avea idei progresiste.

Rezultatele alegerilor din Ţara Românească au arătat că locuitorii oraşelor au votat, în majoritate, candidaţii partidei naţionale, în timp ce alegătorii direcţi ai judeţelor, moşierii, au votat pentru partida conservatoare, astfel încât majoritatea deputaţilor Adunării elective era conservatoare. În Moldova, rezultatul a fost cu totul deosebit, majoritatea deputaţilor Adunării elective aparţinând partidei naţionale.

ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN MOLDOVA

Adunarea electivă din Moldova şi-a început lucrările la 28 decembrie 1858. Principiul unirii, votat de Adunarea ad-hoc, a fost readus în discuţie de Adunarea electivă, care număra, după validare, 55 de deputaţi, dintre care 33 aparțineau partidei naţionale. Iniţial, candidaţii partidei naţionale au fost în număr de 38. Vasile Alecsandri avea cele mai multe şanse, dar el a renunţat în favoarea lui Costache Negri, care s-a confruntat, în final, cu Lascăr Catargiu. Pentru că ideile sociale promovate de ei se deosebeau foarte mult, s-a luat hotărârea de a fi desemnată o altă persoană, pentru a întruni sufragiul tuturor deputaţilor, şi această persoană a fost Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptat în unanimitate.

Partida conservatoare a avut doi candidaţi: fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore Sturdza, din care însă nu a mai rămas nici unul în ultima parte a alegerilor.

Pentru alegerea domnului, Adunarea electivă s-a întrunit în ziua de 5 ianuarie 1859. Alexandru Ioan Cuza rămăsese singurul candidat şi a fost ales, prin vot deschis, în unanimitate de cei 48 de deputaţi prezenţi.

Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu i-a adresat câteva cuvinte pline de semnificaţii: „Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră am vroit să arătăm lumii aceia ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocii…, fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi.”

ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova a fost primită cu bucurie de populaţia Ţării Româneşti. Multe personalităţi din cele două Principate se pronunţau pentru alegerea aceluiaşi domnitor şi în Ţara Românească. O delegaţie moldovenescă a plecat către Constantinopol pentru a notifica, la Poartă, alegerea lui  Cuza în Moldova. Trecând prin Bucureşti, ea s-a bucurat de o primire deosebit de călduroasă, iar la banchetul organizat de partida unionistă au fost rostite discursuri pentru unirea celor două Principate cu populaţie românească.

Delegaţii moldoveni au insistat pentru unire, prin alegerea aceluiaşi domnitor şi în Ţara Românească. Formula dublei alegeri reprezenta posibilitatea înfăptuirii unirii în condiţiile acelui moment, însă, în calea ei, se ridicau două serioase obstacole: Adunarea electivă munteană era dominată de conservatori, iar partida naţională nu se hotărâse asupra unui singur candidat. Deşi discutată, alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească nu era adoptată de nici una dintre cele două părţi, deoarece nu se dorea renunţarea la candidaţii proprii.

Adunarea şi-a început lucrările la 22 ianuarie 1859, luând în discuţie flagrantele ilegalităţi electorale săvârşite cu aprobarea tacită a căimăcămiei. Bazându-se pe sprijinul populaţiei, opoziţia a cerut eliminarea din Adunare a celor aleşi prin fraudă. Ea se baza şi pe sprijinul mulţimii de oameni care au înconjurat clădirea şi chiar au pătruns în sala de şedinţe. Delegaţii aleşi ilegal au fost excluşi. Cu toate acestea, conservatorii aveau încă cele mai mari şanse. Cursul evenimentelor din 22-24 ianuarie 1859 a fost determinat însă de presiunea populaţiei, care a impus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Peste 30.000 de oameni se aflau pe dealul Mitropoliei, acolo unde avea loc întrunirea deputaţilor.

Întâlnindu-se în noaptea de 23 ianuarie, deputaţii majorităţii, speriaţi de cele petrecute, au hotărât să nu se mai prezinte a doua zi la şedinţă, însă consulii puterilor garante nu le-au împărtăşit ideea. În acest timp, deputaţii partidei naţionale s-au întrunit într-o sală a hotelului „Concordia” pentru a desemna candidatul. După discuţii aprinse, care au durat până la ora două noaptea, au decis să susţină candidatura lui  Cuza.

În dimineaţa care a urmat, în cadrul unei şedinţe secrete, a fost redactat şi semnat un act prin care şi deputaţii conservatori, înspăimântaţi de ameninţarea poporului, se obligau să îl voteze pe Cuza. Concomitent, liberalii radicali, pentru a nu da motive reprezentanţilor Marilor Puteri să anuleze alegerile, au luat măsuri de retragere a populaţiei şi armatei pe dealul Filaretului.

La finalul şedinţei secrete, deputaţii au intrat în sala Adunării şi l-au votat în unanimitate, ca domnitor, pe Alexanru Ioan Cuza. Pentru a preîntâmpina eventualele obiecţii ale Marilor Puteri ostile unirii, deputatul Vasile Boerescu a subliniat legalitatea actului, demonstrând că nu este contrar Convenţiei de la Paris.

Vestea proclamării lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, şi în Ţara Românească, s-a răspândit cu iuţeală şi a bucurat sufletele românilor de pretutindeni.

Cu forţe proprii, românii au realizat de facto unirea, cu respectarea întocmai a Convenţiei de la Paris. Actul săvârşit s-a înscris în istorie ca un important moment de progres şi ca o lovitură dată imperiilor absolutiste. Prin Divanurile ad-hoc şi consultarea populaţiei a fost aplicat, pentru prima dată în istoria Europei, principiul consultării poporului.

Pentru recunoaşterea deplină a dublei alegeri, de către Marile Puteri, Alexandru Ioan Cuza a declanşat o campanie diplomatică energică în plan internaţional. Între anii 1859-1862, el a unificat Parlamentul și Guvernul. Astfel, demonstra că actul de la 24 ianuarie 1859 era ireversibil. Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi vieţii lui Cuza, eforturile domnitorului s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme, care va edifica România modernă.

După înlăturarea de la putere a lui domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), pe tronul Principatelor Unite ale Moldovei Țării Românești a fost adus principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au primit, oficial, numele de România.

În concluzie, printr-o acţiune îndrăzneaţă, oamenii politici ai timpului au ştiut să pună Marile Puteri în „faţa faptului împlinit”. Acesta era doar începutul. Desăvârşirea unităţii naţionale a românilor se va realiza după 59 de ani, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

Cercetător ştiinţific doctor Sorin Marcel COLESNIUC, 24 ianuaire 2017.


 


piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply