Gabriela Apostu: Fii Om, omule!

0
463

FII OM!

gabriela-apostu-copacul-meu2

     Ei bine, îmi călătoresc picioarele la pedale. Nu e prima dată și voi o știți. Dar dacă nu mi-aș orienta voluntar sufletul spre bucurie, mai mult cu ochii pe sus (decît pe jos) sau cu ochii în mine, mi-aș purta tristețea mult și bine. Am fost pe străzi ascunse, pe soșea, spre Constanța, prin stațiuni, spre Vamă și de fiecare dată m-am simțit mai luminoasă, dincolo de graniță, taman în fosta Românie.

     Asta a fost o constatare făcută astăzi, în timp ce treceam prin Venus, spre Neptun, pe direct, luînd-o pe ”ulița” ce străbate păduricea. Și am tot pedalat din greu. M-am dus cu vîntălău în provă și m-am întors cu el direct în…pupă. Cu muzica în căști, cu dragostea mea la rever, pe interior, mă mai conversam cu Dumnezeu…, de-astea, de-ale “cășii”.

     La dus am fost mai mult cu mine, la întors mi-am luat ochelarii de soare de pe nas și mi-am lăsat privirea să străpungă locuri și oameni. Cu oamenii știm deja, triști tare, mulți.

     Parcurgînd la întoarcere păduricea din Neptun, cu cît atenția mea era mai mare, cu atît cuțitul intra mai adînc.

     Am înțeles cu sărăcia, cu primăria care are tone de bube (și parcă îi și place așa buboasă), cu apatia din sufletul unora, dar cu calul ce-ați avut oameni buni? Nu reușesc să-mi răspund și asta mă frustrează profund, ce ne determină să fim atît de ignoranți, de murdari, lăsînd saci de gunoi în urma noastră (nu plini și legați măcar)?

     Știuuuuu, se discută tot timpul, subiectul e fîsîit, plictisitor…..

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

     DAR DE CE SE TOT ÎNTÎMPLĂ?

     Cît de împovărat să fii și neiubitor de tine și ai tăi, să calci pe sufletul ăsta verde?

     Unde lași, omule, conștiința, unde îl ții pe Dumnezeu?

     Natura asta, ca un părinte încă înțelegător, nu ne strivește. Ne mai ceartă, cînd vîntul ne ia acoperișul, cînd apă tăvălește uliță, casă…

     Pe cît e de frumoasă în fotografii, pe atît de aspră poate fi. Iar noi, îi mai dăm două palme peste ochi…

     M-am oprit, încercînd să ignor gunoiul și să privesc doar în lumină și culoare. Am zîmbit cu lacrimă deja pe obraz. Plîng ușor de la un timp, este adevărat. O fi pentru că încă încă iubesc oamenii și mai sper sau o fi pentru că sunt îndrăgostită și îndrăgosteala te cam ține cu sternul desfăcut și inima cît casa. O fi.

     Am așezat bicicleta lîngă drum, și în vîjîitul mașinilor care treceau, am cerut iertare Verdelui prezent. Am spus o rugăciune și-am îmbrățișat un copac, apoi încă unul. Ptiu, da  tare bine a fost!!!!!! Băi, nu fu poezie, fu viață. Viațăăăăăăăă. Ce mi-a plăcuttttt. Vă jur!

     Dacă îmi spunea cineva acum vreo zece ani treaba asta, l-aș fi mîngîiat pe creștet, l-aș fi luat în brațe și aș fi spus în gînd: olelică, nu mai merge cu aspirină…, next level…, probleme, Gogule, la fes.

     Azi, tot eu aș face horă în pădure, aș vorbi cu iarba, i-aș săruta cărarea.

     De aceea încă sper în vindecarea și împăcarea cu noi. Unii cu alții, noi cu noi înșine, noi cu Natura mumă.

     Am făcut o reverență, le-am mai zîmbit încă o dată, m-am urcat pe bicicletă și am pedalat în viteză, la vale, chiuind ca-n copilărie pe sanie, cu bucuria cît casa bunicilor.

     Pîrtieeeeeeeeeeeeeeeeeeee!!!!!!!!

     P.s. Pe el l-am îmbrățișat primul:

gabriela-apostu-copacul-meu1

Gabriela Apostu, 26 august 2016, Mangalia.



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply