Lansăm prin rubrica de față un original și pitoresc Jurnal al Dobrogei noastre, la apropiata aniversare a 150 de ani de la revenirea acesteia în matca românească a țării.
Vom aduna din varii surse, dar numai cele credibile, imaginile, de an după an, în scurgerea lor grăbită, pentru a da dovadă de ceea ce a fost și a devenit provincia românească dintre ape. Evident nu vom putea susține chiar un jurnal cotidian, ci ne vom strădui să punem la îndemâna celor interesați un documentar de suflet, organizat cronologic, pentru cei care știu și pot iubi acest pământ binecuvântat.
Prolegomene
Tratatul de la Berlin a fost semnat la 1 iulie 1878 şi prin el se recunoaşte independenţa deplină a statului, unirea Dobrogei şi a Deltei Dunării, străvechi teritorii getice şi romane, cu România. Se înfăptuia un act de dreptate istorică. Dobrogea era un străvechi teritoriu getic, unde se înalţă Trofeul lui Traian, unde fusese exilat marele poet latin Ovidius şi pe care îl stăpânise şi Mircea cel Bătrân. După 461 de ani de domnie străină, provincia revenea la Patria-Mamă.
Operă a celor şapte puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul otoman, Germania şi Regatul Italiei), care au negociat pe seama micilor state şi a României, Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român şi intrarea cu drepturi depline a României în concernul european. Au fost din nou și pe nedrept încorporate Rusiei cele trei judeţe din Basarabia – Cahul, Bolgrad şi Ismail. Urmare a tratatului, articolul 7 din Constituţia de la 1866 este modificat pentru ca şi necreştinii să poată primi cetăţenia română. Ca urmare, toţi evreii care luptaseră în război au devenit prin lege cetăţeni români.
Situația nu era deloc pe placul tânărului rege Carol, care se aflase pe câmpul de luptă pentru a îmbărbăta soldații români, țărani în opinci, plecați la luptă să-și apere glia strămoșească. La 23 iulie 1878, acesta îi scria tatălui său, prinţul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „E trist că Europa sileşte un tânăr stat, care face sforţări către progres şi care şi-a arătat forţa şi puterea de viaţă într-un război sângeros, să cedeze o provincie. Congresul de la Berlin putea să înapoieze Rusiei ceea ce luase acesteia prin Tratatul de la Paris; e însă adânc ofensator ca să se atârne independenţa noastră, câştigată pe câmpurile de bătaie, de cedarea Basarabiei şi trebuie multă răbdare şi moderaţie pentru ca să sufere cineva în linişte aşa procedare! Vom arăta Puterilor mari că ştim să ieşim cu onoare şi din situaţiile cele mai rele!“.[1]
România era obligată să cedeze Rusiei partea de Basarabie pierdută la 1856, cuprinsă între Prut la apus, de braţul Chiliei la miazăzi şi de gura râului Stary-Stambul și primea sangeacul Tulcei ce cuprindea districtele Chilia, Sulina-Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa, Medgidia, plus un teritoriu de la sud de Dobrogea, până la o linie care să plece la răsărit de Silistra şi să se termine la Marea Neagră, la sud de Mangalia.
„Teritoriile de dincolo de Dunăre nu ne sunt date ca o compensaţie pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război şi pentru că Europa ni le-a dat din iniţiativa ei. Astfel am câştigat foarte mult materialmente şi moralmente şi nimeni nu ne poate refuza stima sa. Districtele pe care ni le-a dat Congresul au un mare viitor; sper ca peste câţiva ani să le aduc într-o stare înfloritoare. Populaţia de-acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România şi mi-a şi trimis adrese numeroase, la care însă n-am răspuns până acum. La luarea în stăpânire a Dobrogei, voi da o proclamaţie şi poate chiar la toamnă voi vizita această nouă ţară. Oraşele de la Dunăre le cunosc; acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţii. Constanţa e un port frumos, care, ca şi calea ferată până la Cernavodă, a fost construit de o societate engleză. Sunt acolo instalaţii pentru băi de mare şi câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la Nord şi de la Răsărit. La fixarea fruntariei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod“[2], mai scria regele Carol, proiectându-și intențiile viitoare. (…)
Continuarea în ziuaconstanta.ro
