„Dacă poți să-l vezi, dacă poți să-l visezi, dacă poți să-l dorești, dacă poți să-l iubești, tărâmul ascuns din Dobrogea te va primi și pe tine, egal cu soarele, cu marea, cu cea mai mica gâza, cu cel mai frumos fluture, cu cea mai rară pasăre, cu vântul, cu focul, cu haita pierdută de Lupi, care încă mai trăiește în inima mea” – Mircea Bezergheanu.
Măcar o dată în viață simți că trăiești, iar cu adevărat simți că trăiești doar în clipa în care ți se taie respirația și inima ți se oprește în piept. Unul dintre momentele acestea le-am trăit anul trecut, pe la jumătatea lui iunie…
Eram de două zile la Copac, în Valea Grecilor, fotografiind ființa Dobrogei, am stat să fotografiez galaxia până la ora 4:00, apoi m-am întins în mașină, în scaunul șoferului, unde am adormit dus, cu aparatul în brațe. Pe la ora 6,30 m-a trezit lumina soarelui, care-mi bătea pe față. Mă ridic ușor din scaun, să văd ce mai este pe platoul din jurul Copacului, mașina fiind trasă cu botul spre Copac, la aprox. 10 m de acesta. Când mă ridic, am parte de o imagine pe care nu o înțeleg, așa că mă las din nou în scaun, crezând că sunt în vis, bucurându-mă de faptul că sunt conștient într-un vis… știți voi… senzația aia…
Stau așa un pic, dar soarele ardea al naibi de real! Mă ciupesc… pare real! Mă ridic iar să privesc peste bord – văd aceiași scenă care nu avea cum să fie reală… Mă las iar în scaun. Deja sunau alarmele în capul meu. Mă ciupesc iar. Real. Apăs un buton din bordul mașinii… se aprinde un bec, deci buton funcțional… Claxonez… funcțional și claxonul. Trag de maneta schimbătorului, se comportă cât se poarte de normal și real.
Mă ridic din nou, privesc și deja intru într-o stare de agitație! Băi frate, ceea ce vad în fața ochilor nu are cum să fie real!!! Îmi amintesc că am fotografii cu scena din fața ochilor, realizate cu numai 2 ore și jumătate înainte. Pornesc agitat aparatul și privesc ultima fotografie… totul arată așa cum știam că trebuia să fie…
Mă ridic înceeeeeeet, înceeeeeeeeet și privesc peste bordul mașinii înfricoșat, cu aparatul în mână. Compar imaginile, și-mi dă cu virgulă! Mă prăbușesc efectiv în scaunul lăsat mult pe spate, apoi intru în panică de-a binelea. Incercam să găsesc o logică, ceva care să explice scena ce se desfășura în fața mașinii mele. Ajung rapid la o concluzie acceptabilă – AM FOST CUMVA ARUNCAT ÎN TIMP, PRINTR-UN PORTAL, fenomen ce putea explica perfect ceea ce vedeam. Mai procesez puțin și ajung la un impas, nu puteam fi aruncat în trecut, deoarece în trecut aici era o pădure imensă de Stejar pufos, iar Copacul era de fapt singurul supraviețuitor după primul război mondial, când acea pădure a fost parcelată și împărțită veteranilor de război, care au tăiat copacii și au pregătit terenul pentru agricultură. Deci ipoteza cădea, aș fi nimerit într-o pădure! Ori eu vedeam cu totul altceva! Trec la ipoteza B – Răpit de Extratereștrii și transportat într-un univers paralel!!! Asta este! Clar!
Încep să mă agit, mă uit iar la pozele de pe aparat, mă uit la data și ora la care au fost făcute, pornesc mașina și compar cu ora și data din bord. Nimic anormal, doar că în urmă cu numai 2 ore și jumătate aici era cu totul altă scenă! Mă ridic iar să mă uit mai bine, și văd 2 persoane chiar sub Copac… Îmbrăcate ca acum 200 de ani. Aveai cai cu harnașament și arme vechi… Ajung la concluzia că singura soluție este să ies și să înfrunt noua realitate, să-i întreb pe cei de acolo în ce an suntem. Și ies. Imediat mi se înmoaie picioarele, mă sprijin de Cici, moment în care cei doi mă observă și mi se adresează:
– Băi frate, unde ai lipsit până acum?!!! Că te așteptăm de ceva timp!
Simt cum mor, ăștia mă știau și mă așteptau! DAR EU NU ȘTIU NICI CINE SUNT, NICI DE CE, ÎN JURUL COPACULUI, SUNT FÂNTÂNI CU CUMPĂNĂ, CRUCI CIOPLITE ȘI PERSONAJE CE PĂREAU DESPRINSE DIN CĂRȚILE DE ISTORIE!!!!
Doi călăreți cu flinte îl fugăreau pe unul desculț… Suprarealism total!
Fântânile și crucile NU EXISTAU cu 2 ore mai înainte, aveam dovada pe aparatul meu. Apoi personajele nu mai erau cei pe care-i cunoșteam în zona aceasta, nici ținutele nu erau aceleași!
Privesc în lateral, chiar în clipa în care sunt abordat de un om îmbrăcat conform secolului din care credeam că tocmai am fost răpit
– Domnule, nu vă supărați, puteți să luați mașina de aici, doarece trebuie să tragem o scenă pentru un film pe care-l realizăm – AFERIM!
Priveam ca boul, cu falca căzută. Nici dacă mă lovea bomba atomică nu aș fi fost mai șocat!
Aflu că ăștia au adus, în timp ce dormeam, 3 tiruri cu recuzită și o turmă imensă de oi, pentru a turna un film, au găsit mașina mea, dar nu știau că eu eram înăuntru, așa că așteptau să apar, să iau mașina care nu avea ce să caute în filmul/scena lor…
Era clar: M-au ajuns blestemele ăstora:
Aferim, arkadaș!
Mircea Bezergheanu, martie 04, 2015.
MN: Albumele Foto/Video extraordinare, realizate de Mircea Bezergheanu și publicate de Mangalia News, pot fi vizionate AICI.
