Să rostim Eminescu
Clopotește un albastru sunet pur, de catedrală,
ceasul tainei de zăpadă iar cuvântă secular.
Slova noastră Eminescu ne cuprinde, ne-nfioară,
voievod întru vecie, dorul lui e tutelar.
Flacăra ninsorii grele cerne rară, molcomită,
parcă și culoarea albă iar se miră-n albatroși.
Veghea noastră Eminescu de demult ne e sortită,
de din pace și din pâine, din iubire de strămoși.
Filele de veacuri duse ne cuprind într-o lumină,
vine liniște curată în cuvintele române.
Bolta noastră Eminescu, cu vecia ne-nsoțiră
ne trecură în balade și în stelele stăpâne.
„Arată-mi-te, Doamne, doar noi ți-am mai rămas!“
Poetul Ion Roșioru, în PANTUMIERUL, vol. 2.
Anotimp nebun…
Ninge alabastru, sângerând licori
Plouă cu petreceri în chilii de cerb
Ninge ciocoiește, peste asprii sori,
Plouă cu uitare și meleag imberb.
Ninge și cu vifor, vremelnică oglindă,
Plouă și cu lacrimi de adormiți eroi.
Ninge și cu cergă de răstignit o tindă,
Plouă cu păduri în nesecat șuvoi.
Ninge cu cătușe alcătuite în frac,
Plouă enigmatic, aburind orfevru.
Ninge cu alarme în răspopitul veac,
Plouă-n adormire pe Pământul negru…
Ninge cu scrisori și închinăciune,
Plouă cu povară de verzui averi.
Ninge cu uitare, cu drumuri nebune,
Plouă în cantoane cu pârjol de seri.
Ninge cu alăute în tainicii crini,
Plouă cu patimă, a glas de femeie.
Ninge sălbatic cu tăceri de spini,
Plouă sihastru cu ostrov scânteie.
Ninge și cu noapte, ninge și cu zi,
Plouă cu amurguri, plouă cu senin.
Ninge hieroglife, dar cu păsări gri,
Plouă și cu vise, într-un nebun declin.
Ninge cu păcate și cu miez de noapte,
Plouă cu abisuri în câmpii aride.
Ninge cu igneli și mocneli turbate,
Plouă și cu spade, cu minciuni fetide.
Ninge cu adâncuri, ninge cu osândă,
Plouă caravane și cărbuni din mine
Ninge cu sfârșituri de pasăre bolândă,
Plouă cu frunzișuri și ac de albină.
Ninge jar confuz, a nevindecare,
Plouă rar, cazon, de înghețat Pământul.
Ninge și cu boală în miez de icoane,
Plouă suferință de întristează gândul.
Plouă cu ninsoare, ninge și cu ploaie
Pentru că Pământul sângerează-n mire.
Ninge și cu ploaie, plouă și cu zoaie
Pentru că Pământul este frânt din fire!
Balcik – cuibul singuratic
…o lumină întrupată în dese culori
zboară îmbătată a fărădelege.
Setea de taină devine ninsori,
rugăciune senină și plâns ce culege.
Anotimpuri nebune jertfesc cu hermine,
Se-nalță și patimi și vifor de adânc.
Aici e limanul, cu ziduri senine,
Ce cade în zăpezi, ca în privirea de prunc.
Aici e Regina, în roditoarea zidire,
adresând reverențe la malul de mare,
rugăciune de psalmi și plâns de pieire,
broboană de soare murmurând a chemare!
Lacrima tatei…
E tăcută câmpia, ca o apă adâncă,
din lumină cad mirosuri de fructe.
Tata risipește secunde de stâncă,
are fața crestată de toamnă și punte…
Privește adânc, ca un crin arzând în culoare,
la grâul răstignit într-o brazdă albită.
Ascultă tăcerea din jur și îl doare
ca talgerul rodirii arată dorința smerită…
Tata mă uimește, la margine de sânge
și poartă anotimpurile în busuioc de icoană.
Tata mi-a trimis o lacrimă ce plânge,
ca neuitarea și grija lui să nu doară…
Ilustratiile apartin Elenei D. Bocai si fac parte din recentul volum de poezii “Octava nelinistii”.
MN – Vă invităm să citiți OCTAVA NELINIȘTII – volum de versuri apărut sub semnătura jurnalistului Mihalache Bocai, cu ilustrații de Constantin Grigoruță și Elena D. Bocai – Prezentare în PREMIERĂ!
PURPURA GREA, VOLBURA ADÂNCĂ… - eseu jurnalistic semnat de Mihalache Bocai
Mangalia News, 04.06.2023.
