Străzi cu fermoar…
Escavatorul mușcă din trotuar, lărgind șanțul. Câțiva muncitori ridică dalele de beton care acoperă canalul tehnic. Vor să ajungă la conducte.
– Ce faceți aici? – întreb curios.
– Punem o reducție – răspunde insul mai în vârstă.
Tipul înțolit într-o salopetă ponosită stă cu mâinile în buzunare și supraveghează efortul celorlalți lucrători mai tineri. Pare a fi șef de echipă sau maistru.
– De la ce societate sunteți?
Individul mă măsoară din priviri. Vrea să își dea seama ce hram port și de ce îl trag de limbă. Nu a ajuns la nici o concluzie, așa că ignoră întrebarea. De altfel, nici nu mai am nevoie de răspuns. Pe banda de plastic cu care s-a încropit țarcul din jurul micului șantier de lucru stă scris cu litere de o șchioapă: „Electrocentrale“.
Trotuarul poartă cicatricile repetatelor intervenții „chirurgicale“ făcute de furnizorii de servicii urbane. În zona respectivă, asfaltul este spart, iar pământul e râmat de două – trei ori pe an. De fiecare dată, se mai schimbă o flanșă, se mai înlocuiește o conductă, se mai cârpește o spărtură. Îi spun toate acestea meșterului.
– Da’ ce, noi nu trebuie să trăim?
Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Am senzația dureroasă că, brusc, roata timpului s-a întors cu 15 – 20 de ani înapoi. Încerc să mă conving că ceea ce am auzit nu este o iluzie:
– Cum vine asta? De ce nu rezolvați problemele o dată pentru totdeauna, ca să nu mai săpați aici în fiecare an.
Insul se uită la mine de parcă tocmai l-a văzut pe unul care a picat din Lună; apoi, le face cu ochiul oamenilor săi și gândul i se citește în privire: „Ăsta e greu de cap? Pe ce lume trăiește?“ Catadicsește să-mi arunce o întrebare explicativă:
– Care-i problema dacă săpăm, aici, de trei ori pe an, nu trebuie să mâncăm și noi?
Nu cred că ipochimenul are pretenții de originalitate. Filosofia are copy-right-ul regimului comunist. Înainte de 1989, străzile municipiului erau arate, într-o veselie. Veneau cei de la „Apă și canal“ în toiul ploilor de toamnă, când curgea mai vârtos din ceruri, arau trotuarul sau carosabilul și lăsau șanțurile deschise o lună, să crească noroiul cât mai gros. În cele din urmă schimbau o țeavă și o astupau abia la a doua zăpadă. După ei, veneau cei de la termoficare sau telefoane, care decopertau strada cu și mai mare râvnă. Abia de își demonstrau rostul lor pe Terra, că se întorceau cei de la „Apă și canal“. Întotdeauna descopereau că au uitat să schimbe nu știu care țeavă. A dracului ținere de minte mai aveau!
Prin anii ’80, s-au trezit câțiva pensionari să le ceară celor de la Consiliul Popular să facă străzile cu fermoare. Văzuseră oamenii, prin alte țări sau prin filme, canalele tehnice moderne, care îți permit să faci intervenții la rețeaua de apă, de canalizare, de telefonie sau termificare, fără să mai spargi strada. Ei propuneau ca, în loc să se irosească, ani la rând, sute de milioane sau miliarde de dolari cu săpatul, astupatul și asfaltatul fără rost, să se construiască o asemenea rețea subterană, cel puțin de-a lungul principalelor artere de circulație ale Constanței. O asemenea soluție ar fi dus, printre altele, la eliminarea numeroaselor pierderi de apă și agent termic, care nu doar găuresc buzunarele populației și agenților economici, dar amenință și stabilitatea străzilor și clădirilor.
Administrația comunistă nu a dat curs acelei propuneri. La fel ca și astăzi, nu interesa pe nimeni să rezolve problema. Ce dacă erau pierderi de apă și de abur? Ce dacă se săpa de trei ori pe an în același loc? Plătea statul, iar muncitorii din serviciile de utilități publice aveau de lucru tot anul. Ba, mai luau și prime pentru depășire de plan.
– Ce-ți pasă, domnule, dacă am mai săpat aici? – își arată indignarea maistrul sau șeful de echipă, ce o fi fost el. Trebuie să facem, și noi, ceva, să ne luăm bani! Nu?
Atunci am înțeles eu cum stau treburile: omul din fața mea, colegii și șefii lui au nevoie de măriri de salariu, de primă de vacanță și primă de porc, de bilete de concediu gratuite, de tichete de masă și de sporuri. Banii se găsesc chiar sub trotuarul din fața locuințelor noastre. De-aia sapă, cu atât sârg după ei, de explodează facturile la întreținere. Pentru ei, străzile cu fermoar ar fi un blestem, o calamitate. I-ar lăsa muritori de foame.
Ion TIȚA-CĂLIN.
(Articol publicat în ediția din 31 august 2005 a cotidianului „Cuget Liber”).
MN: Alte articole semnate de jurnalistul, scriitorul și umoristul Ion TIȚA-CĂLIN, publicate de cotidianul Mangalia News, puteți citi AICI.
Mangalia News, 14.05.2023.
