O voce impersonală egală, calmă, pe care nu puteam s-o întrerup (nu, nu era robot, nici cel mai performant robot japonez, nu spune, în monolog: “Ah, fute-m-aș, iar mi s-a rupt unghia!”), mă informează că Directorul Revistei mondene “Pătura pe țambal”, a trimis o reporteră pentru un interviu, care se va și filma, despre “Senectutea celor în vîrstă și consecințe neo-hormonale”.
Da, uite un subiect inteligent, sensibil despre bătrînii în vîrstă! Dacă ar fi trimis un edec, un tremurici de vîrsta mea, lucrurile s-ar fi rezolvat de la sine: ne-am fi povestit bolile, ne număram stenturile, mai scăpam și una șăgalnic fluierată, cu miros de lavandă expirată, cînd am fi ridicat vocea, dar așa, cu ce aș fi putut convinge o reporteriță, să se dezbrace, pentru o oră de cătușe, cu bici, singura ofertă plauzibilă ce îmi venise în minte ?
Bănuiam cine mi-a făcut figura, așa că mi-am luat și eu măsurile de siguranță și m-am deghizat în ceea ce se numește: “O mizerie decrepită, dependentă de alcool, nespălată și violentă, umbra putredă, emaciată, a fostului poet liric și eseist sagace”.
Mi-am dat pe trei dinți din față, cu carioacă verde, de aia de scris pe ambalaje, că nu se ia, cu negru pe su’ uăchi, piciorul, desculț într-o pijama flendurită, din balcon, pe care dormeau două mîțe cu probleme comportamentale (și mirosul asigurat) pe masă, am pus o sticlă cu țuică, am și vărsat nițel,din ea, am adunat din fața blocului doi pumni de chiștoace, pe care le-am răspîndit, începînd cu holul, pînă în sufragerie, iar pe masă trei dîre de făină nulașă.
Peste nici jumătate de oră, soneria. O am instalată de 40 de ani: Cînd se declanșează, cu intermitențe, zici că-i fluierat de locomotivă cu bronșită tabagică. O, da, aveam pregătită și eu,o asemenea tuse, de fumător veteran, încă funcționa, ceva monstruos, ghiorțăit, șmirgheluit, aproape de exit.
În hol pregătisem și doi ursuleți de pluș, unul cu un singur ochi, celălat fără o labă, cărora urma să le dau le dau șuturi, pînă ajungeam în sufragerie. Era musai să induc echipei, o stare de neliniște, de genul celor cu privitul obsesiv, în spate și mînile frecate între genunchi.
Am zmucit, ușa, tușind apoplectic,dar m-am oprit brusc, fermecat de priveliște : în prag îmi zîmbea, cu tot botoxelul rujat cu violet, o frumușață păgînă, o instituție de formme cinetice în mișcări inedite, piftielnice. Ochii maaaari, probabil cu lentile de cointact de la vreun microscop căzut din inventar, picioarele, ah, aș fi dorit să fie miriapodă, o fustiță adaptată la recentele măsuri de economisire, inclusiv a materialelor vestimentare și o bluziță pretexuală, ce îți trasmitea o exoftalmie solidă, referitoare la cele doo emisfere ca niște glopuri de înghețată.
Cînd m-a văzut, gagica s-a întors spre operator, un tip la vreo 200 de centimetri, care ținea camera în mînă, ca pe un pachet de țigări:
– Ce zici, Mișșsu, nu-i cool, gagiu’?
Nămiloiul a dat din stapilopodul ce îi ținea loc de cap, mormăind ceva neolitic, ca semn de apreciere.
– Sunteți domnul Üdrea?, a ciripit făptura păcatului, întinzînd spre pupat o mînă plină cu inele, ca tot atîtea arme albe.
– Nu, domnișoară, sunt domnul Udrea Cürnel!, i-am ignorat eu polidactilia agresivă, rînjind verde-dentar.
Eram lămurit, acum urma să (ne) jucăm pe terenul nostru, mai ales că fătuca, Eliana Cicatrici (numele de fată, virgină, probabil, în epoca dinainte de civilizația summeriană) nu prea se simțea în largul ei, după ce șutasem în ursuleții nevinovați (cel chior și-a pierdut, cu această ocazie și celălalt ochi, pe care l-am băgat în gură fericit), înjurînd scîrbavnic nominalizați, politicieni din guvern și îmi întinsesem pe nas, făina viciului letal.
(va urma).
MN: Scrierile spumoase, caricatural-acide ale Maestrului clujean al umorului, Cornel Udrea, publicate de Mangalia News, pot fi re/văzute AICI: https://bit.ly/2Rlmtsu.
Mangalia News, 30.10.2022.
