Gigi Haleț – Clipe de viață. Rătăcit printre ai noștri | Când te uiți cum apare viața, cu cât te uiți mai mult, cu atât înțelegi mai puțin

0
73
starshiners.ro%20
La Popina, printre multele bazine pline cu apă și cu pești crescuți cu mâncare aruncată zilnic din barcă era și unul tot așa de mare dar fără pești. Era foarte aproape de Brațul Chilia, de unde venea apă în el destul de încet însă atât cât să fie mereu proaspătă. Se numea bazin de decantare. Tot ce mai era prin apa aia bună de Dunăre dar mai ales nisipul, praful, argila etc se depunea pe fundul lui iar ziua probabil razele de soare continuau să îl țină în stare bună și plin cu apă vie.

Mă duceam uneori noaptea să mă scald în el sub luna și stelele din Deltă, într-o liniște divină și cam cum credeam eu că va fi în rai. Pentru că băiat bun fiind, după cum mă știe toată lumea, eu în rai voi ajunge. Stând pe spate în apa aceea aveam impresia că pot atinge stelele și luna cu mâna. De la camera mea și până la acest bazin fermecat era un drum scurt printre locurile unde viețuiau ceilalți muncitori cu familii lor cu tot. Eu mă duceam să fac baie în pielea goală doar cu un cearșaf aruncat pe mine, să nu sperii lumea, mai ales femeile care stăteau la povești pe prispele respective până noaptea târziu. Știam că se uită după mine, că își dau coate și le auzeam spunând: “Ia te uite, dragă, la el, că nu e chiar așa de prăpădit”!

Apa din acest bazin urma să fie folosită la fecundarea icrelor și la menținerea în viață a peștișorilor mici cât gămălia de la chibrit. Pregătisem pentru așa ceva o sală cu 1100 de borcane de sticlă cam ca alea ale noastre pentru murături dar fără fund și puse cu gâtul în jos. Toate legate între ele cu tot felul de țevi și robinetăraie. Pe acolo intra apa din bazinul de decantare la fiecare borcan reglată cu câte un robinet și apoi ieșea din borcan pe sus mai departe în voia ei. Acolo se zbenguiau milioane de icre fecundate mai întâi manual cu câte o pană în niște ligheane. Dacă în borcan intra apă prea puțină, mureau icrele fără oxigenul necesar și nema peștișori, iar dacă intra prea multă, ieșeau icrele pe sus o dată cu apa și la revedere toată munca noastră de până atunci. Cum toată instalația asta era făcută de mine în prima noapte, am stat acolo și nu am închis un ochi. Nu e ușor să reglezi peste o mie de robineți ca totul să fie bine. Nu puteam să las așa ceva pe mâna unor pescari. La început vezi icrele cum plutesc în borcanele alea care încotro, apoi deodată întâi la unele apoi pe rând și la celelalte în fiecare bobiță apar câte două puncte negre, cam pe unde bănuiești că ar fi ochișorii care imediat parcă se uită la tine apoi mică, mică, foarte mică, în interiorul bobiței, un fel de codiță neagră ireală ciudată venită de niciunde. După nu prea mult timp se sparge ce mai era pe acolo și apare un fel de peștișor cât fosta boabă de icră. Și dă-i și aleargă toți în toate părțile de parcă numai asta știau ei să facă și de abia așteptau să fie liberi. Te uiți ca boul, nu respiri, nu clipești și rămâi cu gura căscată la așa ceva. Vezi cu ochii tăi cum apare viața din nimic. Apar milioane de vietăți în fața ta din niște bobițe superbe de icre galbene, portocalii, frumoase foc, altcumva foarte gustoase dacă ai norocul să ți le prepare cineva priceput. Nu conta cât de obosit eram după o zi de muncă. Stăteam acolo și așteptam până dimineața să văd cum se nasc acele mici viețuitoare. Oare ce au icrele în ele de pot duce mai departe viața unor peștișori. Pentru că zile întregi ăștia mici nu mănâncă nimic și cresc până se fac cât mormolocii. Icrele astea erau de la niște pești campioni crescuți separat fiecare în garsoniera lui în niște bazine mititele tot din pământ cam trei pe doi metri. Crapii erau mari, burtoși, hrăniți cu tot ce trebuie și bine îngrijiți zilnic de niște specialiști. Când le venea vremea în loc să le bage în bazin câte un partener de joacă le făceau injecții și îi mulgeau scoțându-le icrele în niște ligheane. Apoi mulgeau niște lapți, tot prin aceleași metode și amestecau ce ieșea din lapți cu icrele împreună, cu niște pene de gâscă, să nu rănească icrele. După cum mai știți și voi icrele sunt de la fete, lapții de la băieți.

Șefii mei de la Tulcea m-au certat pentru excesul ăsta de zel din partea mea. “Ce treabă ai tu, Gigi, acolo? Le-am predat instalația, să se spele pe cap cu ea!” Pe mine însă mă crescuseră comuniștii cu mentalitatea că totul este al nostru și toți trebuie să avem grijă de averea țării aflată acum în plină dezvoltare. Oamenii așteptau de la noi câți mai mulți pești. Pentru hrană și putere de muncă.

La aceste amenajări piscicole, donatorii de icre sau de lapți sunt realmente niște vedete. Toată lumea se poartă cu ei în mod special și cu multă grijă. Totul depinde de ei, de sănătatea și de puterea lor de a avea mulți urmași de bună calitate. Eram atât de curios și de fermecat de ce se întâmpla cu icrele lor că nici nu le băgam în seamă pe tinerele cercetătoare îmbrăcate cam de vară ce roiau pe acolo ca nu cumva să ne lipsească ceva. Ca de obicei colegii mei nu erau așa romantici. Amestecau și ei icrele cu lapții în felul lor, mai prozaic. Eu rămâneam mai mereu singur printre borcanele cu icre fecundate.
Ce minunată e viața și cum apare ea din te miri ce. Icre să fie! Și apă bună, de Dunăre.


Mangalia News, 24.09.2022.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/


piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply