Întrucât nu toată viața am stat în Coiciu, după cum bine bănuiți, iată că în toamna lui 2000 plec la Sinaia, însoțit de domnul Nicolae Buriac, pe atunci director și patron la firma care construia Centrala Nucleară de la Cernavodă și care voia neapărat să mă însoțească, să fie cu mine, să nu mă lase singur când voi primi o diplomă și o medalie de la Ministerul Culturii, pentru faptul că am fost directorul Festivalului Național de Muzică Ușoară “Mamaia 2000”, din partea Consiliului Județean Constanța, eu fiind pe atunci șeful comisiei de cultură.
Amândoi suntem bine îmbrăcați, eleganți, în negru, la costum, când, la ieșire din Ploiești, ne oprește un polițist de la Poliția Rutieră, pe motiv de radar și pentru că am depășit viteza cam multișor. Domnul Buriac, care conducea o mașină neagră mai pricopsită, îi dă tot felul de acte polițistului, la cererea lui, evident printre care și o legitimație foarte bine făcută, de consilier județean. Rămânem amândoi cu gurile căscate când îl auzim pe agent spunând colegilor lui prin stație că ne va da drumul fără niciun proces verbal, întrucât la volan se află chiar Prefectul de la Constanța.
Noi atunci încă nu aveam un nou prefect, ba se auzea că astăzi o să fie Stanca, ba că mâine o să fie Martin, ba cine mai știe cine, dar, chiar Buriac? Și noi să nu știm? “Buri dragă, te-or fi numit ăștia prefect și tu nu știi, întoarce mașina și hai înapoi acasă!” Momentul a fost uluitor, amuzant și aproape incredibil. Îmi trec prin cap tot felul de gânduri: “Buri, ce legitimație i-ai arătat tu lu’ ăla de a luat așa repede poziția de drepți”?! Îmi vin mie și niște idei năstrușnice. “Uite, mă, asta de consilier județean, ce naiba, ai înnebunit?” Aveam și eu o astfel de legitimație dar nu am arătat-o niciodată nimănui darămite unui polițist necunoscut de la Brigada rutieră!
Și așa, încet încet, dar cu viteză mare, ajungem bine dispuși unde trebuie, la Sinaia, într-o sală arhiplină cu sute de invitați de marcă, parlamentari, oameni din guvern, primari, președinți de consilii județene etc. Presă multă și de toate felurile cu ochii pe noi și pe tot ce urma să se întâmple pe acolo. Grupul Divertis, în mare formă, reacționa ori de câte ori era anunțat că se onorează munca unuia sau altuia și striga din sală tot felul de amuzamente bine punctate spre hazul tuturor. Câte o vedetă era chemată să înmâneze diploma sau medalia așa cum se obișnuiește la astfel de manifestări cu pretenții simandicoase.
La mine a venit Mihaela Rădulescu, aflată pe atunci în vârful carierei și al frumuseții ei, ajutată mai ales de vârsta cuvenită când o femeie vrea să îi năucească pe toți, treizeci de ani! “Ministerul Culturii, prin Revista Vip, onorează pe domnul Haleț Gheorghe cu diplomă și medalie de merit pentru reușita de anul acesta a Festivalului Mamaia!”. Fără să mă răsplătească și cu ceva bani pentru că, v-am mai spus, când e vorba de astfel de onoruri fără bani, eu sunt primul. Eram pregătit să le răspund celor de la Divertis, dacă mă luau peste picior așa cum făceau cu ceilalți. A fost liniște și pace. Poate și pentru că am avut un speech adecvat momentului. Ceilalți, și au fost mulți, de peste tot și numai persoane importante, reprezentând evenimente culturale naționale de anvergură, ziceau: “Mulțumesc, suntem onorați și… altădată o s-o facem și mai lată”.
Eu am spus că, fiind directorul acestui Festival pentru prima dată, am vrut să fie de data asta un eveniment remarcabil. L-am adus din nou de la Soveja la Mamaia, am colaborat excelent cu TVR, de unde am primit un sprijin profesional și formidabil de la domnul director pe atunci Titus Munteanu și trebuia să fie o ediție valoroasă, întrucât acest Festival împlinea în anul 2000 chiar treizeci de ani, o vârstă care și la femei înseamnă împlinirea tuturor calităților, iată, priviți la Mihaela Rădulescu ca să înțelegeți mai ușor despre ce este vorba. Am mărturisit că am găsit Mamaia, care are acum aceeași vârstă cu Mihaela Rădulescu, părăsită, prăfuită, neglijată, violată de toți cei care au avut ocazia în ultima vreme să o batjocorească. M-am străduit să îi readuc prestigiul de altădată.
Mihaela vine spre mine cu brațele deschise, mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche într-o liniște plăcută că am vorbit frumos, că îmi mulțumește, dar că, fiind de acord cu tot ce am spus, are observații la partea cu “violată”, pentru că la ea e greu să se întâmple așa ceva.
Mă sărută pe amândoi obrajii și pleacă de lângă mine ca o adevărată divă care și-a făcut numărul în admirația publicului rămas gură cască.
Toți din sală ar fi vrut să afle ce mi-a spus Mihaela la ureche, pentru că a făcut-o foarte ostentativ și tare misterios. Îmi revin binișor și, cu un zâmbet iliescian, mă întorc la locul meu din sală lipsit, spre surprinderea mea, de ironiile așteptate și binecuvenite ce urmau să vină din public și de care nu scăpaseră niciunul dintre ceilalți premianți.
Până și domnul Buriac, prietenul meu, era uimit și tare curios: – “De unde o cunoști, mă, așa de bine pe Mihaela Rădulescu?”
Nu îmi mai aduc aminte dacă i-am povestit sau nu.
(Gigi Haleț – Clipe de viață. Rătăcit printre ai noștri).
MN: Alte pagini de amintiri semnate de Gigi Haleț și publicate de Mangalia News, puteți citi AICI.
Mangalia News, 07.08.2022.
