Ştefan Doroftei – MONOGRAFIA SATULUI 2 MAI – III – Perioada roșie

0
445
starshiners.ro%20
După instalarea la conducerea României a comuniștilor, localitatea 2 Mai a cunoscut tot felul de schimbări atât pe plan economic, cât și administrativ. Măsurile politicienilor comuniști au fost la început extrem de dure, afectând în bună măsură viața liniștită a cetățenilor.

Naționalizarea decretată de guvern i-a lăsat pe țăranii din sat fără pământ în câmp, fără conace, fără animale și fără uneltele cu care lucrau pământul. Familiilor numeroase, (și erau multe pentru că oamenii din sat aduceau pe lume mulți copii, ca să aibă cine lucra pământul) li s-a mai lăsat la început un număr restrâns de animale pentru hrana zilnică. Oamenii erau nevoiți să trăiască numai din roadele grădinilor și produsele pe care le dădeau animalele rămase în propriile lor gospodării. Prin anii `50, s-a înființat în sat o cooperativă agricolă de producție, unde cei mai săraci se angajau să muncească pentru așa zisa colectivitate, de unde primeau la sfârșit de an produse agrare și animale, pentru a își asigura traiul peste iarnă. Pentru munca lor primeau foarte puțini bani. Nu aveau dreptul la liberă inițiativă. Dar în fața lor se întrezărea o oportunitate: Turismul. Dezvoltarea administrativă în 2 Mai, a început efectiv după anul 1960.

Până în anul 1950, satul 2 Mai era legat direct de Mangalia și implicit de țară printr-o șosea ce șerpuia paralel cu faleza în apropiere de mare (și astăzi mai există o porțiune din acea șosea la care se ajunge cu greu). Distanța până la Mangalia era de numai 2 km. Șoseaua trecea pe lângă lacul Mangalia, care la acea vreme era închis și plin de nămol, precum lacul Techirghiol. În acel an, autoritățile statale au hotărât ca acest lac să găzduiască o parte din flota militară de coastă a României. Concomitent, pe malurile lacului s-au înființat două unități militare (pentru marină) – una operativă și alta pentru reparații nave, iar pentru legarea lor de mare, s-a construit în regim de urgență un canal adânc între lac și mare, având cca. 500 m lungime, fiind străjuit de diguri puternice până spre larg. Canalul se poate vedea și în ziua de azi. Șoseaua veche a fost tăiată în două de acest canal. Câțiva ani, legătura cu Mangalia s-a făcut pe șoseaua ocolitoare, nou construită, de cca 12 km, ce ocolea satul Limanu pe la vest, traseu greu de parcurs în acele vremuri. Apoi după finalizarea construcției canalului, în zilele când marina nu făcea aplicații pe mare, militarii din unitatea operativă, aflați cu navele în rada lacului, montau un pod mobil de pontoane, pod pe care îl foloseau atât localnicii cât și turiștii. Când podul era dezmembrat, pescarii profesioniști, care, cu ajutorul statului, își făcuseră și ei pe malul lacului (de partea satului) o imensă cherhana, dotată cu ghețărie, scule speciale de prins pește, bărci uriașe, două șalupe marine de tractat bărcile și un ponton pe măsură, traversau localnici sau turiști cu bărcile lor, primind în schimb câțiva bănuți.

Tot în acea perioadă, a început construcția unui pod modern peste canal, cu înălțime mare, finalizat în anul 1960. Acesta se deschidea rulând pe niște șine construite special, într-o concepție inginerească și arhitecturală nouă, nemaiîntâlnită până atunci în România. Era uluitor și lumea se aduna mereu curioasă și încântată să vadă deschiderea și închiderea lui. Tot pe atunci 2 Mai a revenit în administrația orașului Mangalia, datorită oportunităților turistice ale acestuia, localitate unde vara, începând de prin anii `50, se adunau multe personalități ale culturii românești, dornice să își petreacă vacanțele într-un mod cât mai liniștit, departe de regimul politic.

Ca în orice mică localitate, în 2 Mai se înființase un magazin sătesc (un fel de „o mie și una de articole”), s-a construit o școală pentru învățământul primar, a luat ființă un mic cinematograf într-o casă naționalizată (astăzi restaurantul „LA BABUȘCĂ”), devenită după 1964 „Bufetul 2 Mai – o crâșmă sătească cu mici și bere în special, cu fripturi și pește pe grătar, cu țuică și cu vinuri din podgoria 2 Maiului. Era căutată de localnici, dar era apreciată și de turiștii înfometați și setoși. Satul avea și un punct sanitar în casa felcerului numit „dl Marcu”. El asista la toate nașterile, făcea tratamente injectabile și vaccina copii la școală. Era un om iubit și respectat de întreg satul. Exista un atelier al cooperației meșteșugărești în curtea CAP -eului, unde se confecționau diverse ustensile gospodărești pentru casă și pentru animale (mobilă, căruțe, butoaie din lemn, șarete și trăsuri de epocă pentru turismul estival, hamuri, curele etc…). CAP -eul era dotat cu un singur camion, de producție rusească, folosit la la toate treburile satului, inclusiv la anumite nunți sau sărbători naționale.

In anul 1960 s-a inaugurat noua școală aflată în centrul satului la șosea, ( actualmente dărâmată). În sat funcționa și o grădiniță de copii aflată pe șosea, dincolo de marginea satului, având un mic sediu într-o clădire și ea naționalizată, ce aparținuse boierului Vasile Canarache. Vara, după încetarea cursurilor, vechea școală devenea anexă a taberei de copii, unde erau cazați copiii ce soseau în număr foarte mare, din toate colțurile țării. Se foloseau cele patru săli de clasă de la școala nou construită, de unde la terminarea anului școlar în 15 iunie, se scoteau băncile afară din clase și se înlocuiau cu paturi de campanie suprapuse, depozitate într-o magazie aflată peste drum de școală (pe amplasamentul actualei biserici ortodoxe românești).

În anul 1963 a început construcția noului cămin cultural ce s-a terminat în anul 1964. Acesta era dotat cu scenă pentru festivități și un cinematograf modern Tot în acest sediu se desfășurau spectacole școlare, se susțineau recitaluri cu artiști de renume național, se organizau și se desfășurau petreceri de nunți, botezuri sau adunări populare, cu ocazia zilelor festive de sărbători, impuse de regimul de la putere. Activitatea spirituală a comunității s-a făcut numai cu sprijinul bisericii din Mangalia, unde se oficiau toate evenimentele legate de credința și sărbătorile din viața cetățenilor.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Dezvoltarea turismului în zonă devenise o prioritate. Sezonul estival devenea o mică afacere locală în care guvernanții zilei nu se amestecau. În fiecare vară, numărul turiștilor aproape că se dubla. Acest lucru i-a făcut pe săteni, ca an de an să își înfrumusețeze casele, să își dezvolte gospodăriile, să construiască noi spații de cazare și noi acareturi din ce în ce mai moderne. Se căra piatră și nisip de la mare cu care se pavau aleile din curți, se construiau umbrare pentru servit masa. Conducătorii lor politici au înțeles și ei despre ce era vorba, și constrânși de numărul tot mai numeros de turiști români și străini care veneau în localitate, după anul 1964, au înființat pe plajele din 2 Mai, trei campinguri moderne, dotate cu dușuri pe plajă, cu grupuri sociale, având multe cabine bine întreținute, instalații de curent electric pentru rulote, și bărulețe cu băuturi răcoritoare. Unul dintre acestea, destinat românilor, era amplasat în spatele Restaurantului Dobrogean, aproape de plajă. Celelalte două erau amenajate în special pentru turiștii străini, veniți în număr din ce în ce mai mare din întreaga Europă centrală și de nord. Amplasarea lor pe plajă a fost făcută după criterii politice totuși greu de înțeles pentru oameni! Turiștii proveniți din țările capitaliste (nemți RFG-iști, olandezi, suedezi, englezi, belgieni, francezi etc…) erau îndrumați și campau pe plajă în campingul din nordul satului, iar cei din țările socialiste (nemți RDG-iști, rușii, polonezii, cehoslovacii, ungurii), erau îndrumați și campau în campingul din sudul satului amenajat pe plaja destul de largă a golfului nudiștilor, pe amplasamentul actual al golfului mic. Mulți dintre ei s-au molipsit de nudism, însușindu-și starea de spirit ce se derula în ace loc.

Aceste două campinguri au devenit celebre începând cu anul 1970, an în care, în cel „capitalist”, s-a construit și finalizat un bar adevărat, aprovizionat cu băuturi fine și țigări de import, cu terasă și ring de dans pe plajă, dotat cu grătar pentru mici și fripturi, iar în cel „socialist” s-a amenajat doar un fel de gheretă cu câteva mese și scaune, unde se consuma numai bere. Nimeni nu înțelegea de ce așa! Dar autoritățile nu dădeau explicații iar viața mergea înainte! Mulți dintre „capitaliști” mergeau și făceau plajă la nudiști, iar „socialiștii”, fără pic de trac, se aprovizionau sau își potoleau foamea la barul „capitaliștilor”, unde noaptea se adunau cu toții, se șprițuiau, dansau și se amestecau între ei de credeai că te afli în Turnul Babel. Paradoxal, autoritățile locale nu se arătau îngrijorate față de ceea ce se întâmpla pe plajă, nu se amestecau evenimentele care se derulau zilnic și nu inventau alte reguli. Ia nudismul neîngrădit, inventat la 2 Mai de poeta Nina Cassian. Nudismul liber devenise sarea și piperul acestei localități.

În anul 1961 s-a înființat în sudul localității un batalion de infanterie marină. Era o unitate strategică, destinată să deservească împreună cu marina militară, intervenția rapidă în caz de violare a teritoriului marin românesc și urmărirea cu radare performante a graniței marine. În vara aceluiași an, s-a inaugurat restaurantul „Dobrogean”, care în scurt timp avea să devină celebru în toată țara. Construit de către Cooperația meșteșugărească în stil rustic dobrogean (președintele pe țară al acesteia era un mare iubitor al 2 Mai-ului), cu zidurile din piatră, și bârne pătrate din lemn care susțineau acoperișul acoperit cu olană. Era impozant, avea grădină interioară, o mică scenă pe care în fiecare seară concerta o orchestră de muzică populară și o fântână în mărime naturală, artizanală, numită „Fântâna minunilor”. Nu era prea adâncă, iar în apa de aproximativ o jumătate de metru, turiștii aruncau monezi și își puneau în gând, cele mai năstrușnice dorințe. Un artizan ce era și vânător și pescar (Nicu Ciocârlan), a așezat pe bârne păsări și animale împăiate specifice Dobrogei. Locația era atât de frumoasă încât mulți străini cazați în stațiunile turistice de lângă Mangalia și chiar în Mamaia, vizitau acest obiectiv
turistic, unde se organizau petreceri speciale sau nopți de vis, în ambianța muzicii populare, a bucatelor tradiționale românești și mai apoi a dansului pe hiturile „disco” de la acea vreme…

Prin Decretul Consiliului de Stat 73/2 din iulie 1973, se înființa în rada portului militar aflată în interiorul lacului Mangalia, un nou șantier pentru construcții navale civile ce avea să se numească „Șantierul Naval 2 Mai – Mangalia”, datorită poziționării lui între cele două localități. El era organizat pe structura șantierului naval militar, și urma să i se mai construiască două docuri uriașe și hale de producție, pentru construcția navelor civile marine, de mare capacitate. Pentru ieșirea acestor nave pe mare, în anul 1975 s-a început săparea unui alt canal foarte larg și adânc, dinspre lac spre mare. La pornirea acestei mari lucrări, șoseaua veche de legătură dintre 2 Mai și Mangalia a fost definitiv întreruptă, revenindu-se la șoseaua ocolitoare de 12 km, ce trecea pe lângă Limanu. Fiind zonă de frontieră, cu un nou șantier imens aflat în construcție, pe această șosea se instituise un punct militar, care legitima persoanele ce treceau înspre și dinspre 2 Mai.

În aceeași perioadă (1974-1975), a fost construit și digul lung de peste 2 km, necesar pentru protecția șantierului naval și a lacului (devenit în 1977 lagună), cât și a digului mic din partea de sud a satului, cu scopul de a proteja activitatea pescarilor profesioniști, mutați din incinta lacului Mangalia, unde s-a desființat cea mai renumită cherhana marină de pe întreg litoralul.

Tot în anul 1977, se finaliza în șantier, lucrările la prima navă mineralier de 55000 tdw, numită Callatis. Era ceva măreț! Nava avea 220 metri lungime, 32 metri lățime și 16 metri înălțime. În iunie 1978, aceasta ieșea pe mare și pornea în probe. Pentru locuitorii 2 Maiului acest fapt a însemnat ceva extraordinar. Pentru că o mare parte din forța de muncă din șantierul naval provenea din sat. Șantierul devenise o sursă sigură de venituri pentru mulți săteni, ce se specializau și munceau la construcția navelor.

În incinta taberei de copii, aproape de malul mării, s-au construit două noi unități de cazare. Mulți dintre elevii sportivi care veneau în tabără la 2 Mai, au ajuns peste ani mari campioni naționali, mondiali și chiar olimpici. Exemplul cel mai elocvent este gimnasta Nadia Comăneci, multiplă campioană europeană, mondială și olimpică.

Urmare unor eforturi și demersuri deosebite ale noului preot al localității Emil Măldăianu, (supranumit „cap de rebeliune”), la forurile superioare din sinod, începând din anul 1975 au început lucrările de reconstrucție a bisericii ortodoxe pe vechiul amplasament, ce în trecut avusese diverse destinații (grajd, magazie școlară, sau amplasament, pentru o sondă instalată de autorități, care a forat subsolul local, în căutare de petrol sau gaze). În anul 1976, enoriașii din 2 Mai, au asistat la prima slujbă în incinta micuței biserici.
Atrași de oportunitățile oferite de acest sat (venituri suplimentare din turism și o mai mare apropiere de oraș), după anul 1960, cetățeni de etnie tătară, ce locuiau în apropierea satului (cei mai mulți din satul Hagieni aflat la cca 11 km distanță), au început să se stabilească în 2 Mai, cumpărând mici proprietăți pe care le-au adaptat la cerințele familiilor respective, sau pe care și-au construit noi căsuțe pentru locuit. Erau buni și iscusiți crescători de animale, lucrau pământul, cultivând diverse legume. Aveau bostănărie, cai și căruțe, contribuind prin munca lor la bunăstarea localității.
Povestea ajungerii tătarilor pe plaiuri dobrogene, dar mai ales aici în sudul regiunii, este complicată și uneori confuză.

Izvoarele istorice studiate (foarte puține de altfel) spun că această etnie numită de Persani „TATAR”, este de origine mongolă, aparținând „Hoardei de Aur”, care prin incursiunile ei de cucerire, a stăpânit cel mai mare imperiu din istorie, subjugând timp de câteva sute de ani Rusia, ajungând prin secolul XIII până în Europa. Prin aceste incursiuni, organizate și conduse de Batu Han (unul din fii lui Gengis Han), tătarii au cucerit întreg litoralul nordic al Mării Negre (inclusiv peninsula Crimeea), incluzând în trupele lor de ocupație popoarele turce autohtone. Și-au stabilit Hanatul în Crimeea, unde ca și în regiunea învecinată Bugeacul de sud, s-au așezat foarte mulți tătari. Au interacționat foarte repede cu localnicii și s-au asimilat reciproc, vorbind o limbă tătaro-tucă. De aceea unii istorici îi socotesc pe tătarii din Crimeea, de origine turco-turanică. Mai apoi Crimeea a intrat în stăpânirea imperiului otoman.

Pe timpul domniei împărătesei Ecaterina (1762-1796), în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), mai precis în anul 1770, rușii înving flota turcă din Marea Neagră în bătălia de la Chesme, ocupând peninsula Crimeea . Armata rusă s-a răzbunat crunt pe cetățenii peninsulei în majoritate tătaro-turci. Mulți dintre aceștia au emigrat spre vest ajungând în Dobrogea, aflată sub stăpânire turcă (pașalâc). Au rămas înfrățiți cu turcii, organizându-se în mici comunități. Dar cel mai mare val de tătari a venit în zona Dobrogei după războiul Crimeii (1853-1856), între ruși și marile puteri ale Europei de la acea vreme. În anul 1856, Rusia pierde războiul, pierde autoritatea asupra principatelor românești, dar rămâne cu Crimeea, instituind alte opresiuni asupra populației autohtone. Alte multe familii de tătari au emigrat spre Dobrogea și Anatolia. Așa a luat ființă și satul Hagieni (fost Hagilar), format numai din cetățeni de origine tătară, aflat la cca 11 km spre vest față de 2 Mai.
Tătarii s-au integrat rapid în viața comunității din 2 Mai. S-au înscris la CAP, și-au dat copii la școală, au învățat noi meserii. Unii dintre ei au ajuns pescari profesioniști, ,,furând” acest meșteșug de la lipoveni. Vorbesc limba română la perfecție, iar graiul lor matern se aseamănă mai mult cu un dialect turcesc. Tradițiile lor etno-spirituale aparțin în general de popoarele turce. De religie sunt musulmani.

Între anii 1975-1989, legătura rutieră Între 2 Mai și Mangalia s-a făcut pe ruta ocolitoare ce trecea prin localitatea Limanu. Șantierul naval dispunea și de un pod de pontoane mobil, care făcea legătura între cele două maluri opuse ale lacului. Acesta se desfăcea numai când o navă nou construită, trebuia să plece în probe, sau când se executau manevre cu navele militare, ancorate în incinta lacului. Apoi se refăcea imediat. Podul era făcut special pentru personalul muncitor care provenea din Mangalia. Șantierul era organizat în trei schimburi. Fluxul de muncitori era foarte mare la intrarea și ieșirea din schimburi. Dar pe el mai treceau pe jos sau cu bicicleta și locuitorii din sat care se duceau la oraș pentru diverse cumpărături, la spital, sau la spectacole care se terminau târziu în noapte. În vara anului 1987, într-o seară în jurul orei 22,30, la ieșirea și intrarea personalului muncitor în schimb, pe fondul unei furtuni extrem de puternice, s-a produs un accident tragic, generat de panica ce s-a creat, datorită balansării periculoase a pontoanelor. Pontoanele fiind prinse unele de altele cu lanțuri, antrenau întregul pod într-o mișcare ondulatorie, năucitoare. În cele din urmă acesta s-a răsturnat cu oameni cu tot. Au murit multe persoane lovite de fiare, sau înecați. Vestea tragediei a ajuns și la urechile regimului comunist. Acesta avea deja în plan să construiască un pod modern peste lac, în spatele șantierului naval, în zona cea mai îngustă a lacului. Ceaușescu s-a deplasat personal la locul tragediei și a dispus construirea de urgență a podului. Lucrările au început imediat. Proiectul inițial, care prevedea atât pasaj rutier cât și pasaj de cale ferată, a fost modificat, renunțându-se la cel de cale ferată. A fost finalizat în timp record. Podul a fost inaugurat în anul 1989, asigurând legătura rapidă a 2 Mai-ului cu Mangalia cât și a Dobrogei de sud cu litoralul bulgăresc, prin Vama Veche.
-Va urma.

MN: Alte articole de și despre Ștefan Doroftei Doimăneanu, publicate de Mangalia News, puteți citi AICI.


Mangalia News, 08.07.2022.



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply