Ştefan Doroftei – MONOGRAFIA LOCALITĂȚII 2 MAI – II – Evoluție

0
498

farmec.ro
carturesti.ro%20

Ştefan Doroftei – MONOGRAFIA LOCALITĂȚII 2 MAI – partea a II-a.

~ EVOLUȚIE ~

Scalpeții au încercat zadarnic să dezvolte noua localitate Două Mai. Ei se stingeau repede, iar femeile lor, deși încercau (prin prostituție, în localitățile apropiate satului, sau prin adopție), să vitalizeze comunitatea, acest fapt nu s-a putut întâmpla. Pe la 1900, puținii supraviețuitori ai scalpeților, din ce în ce mai bătrâni și mai neputincioși, au cerut din nou sprijinul lipovenilor din Deltă. Acesta nu a venit. Dar, atrași de frumusețea și oportunitățile locurilor, cu marea la est, lacuri cu apă dulce la vest și ghiolul la nord (lacul Mangalia nu avea deschidere la mare), câteva familii tinere de lipoveni au vizitat aceste plaiuri, rămânând definitiv în zonă, ocupând casele și terenurile celor care plecaseră deja la cer.
Ultimii supraviețuitori din comunitatea scalpeților au părăsit satul și Dobrogea în anul 1903, odată cu ultimile contingente ale armatei ruse, rămase de la războiul ruso-turc, ce se retăgeau în totalitate spre țara lor de baștină. Știrea că nu mai sunt scalpeți în Două Mai, s-a răspândit în Dobrogea de nord și în zona deltei. Mai multe familii de lipoveni din Tulcea, Jurilovca și Sarichioi s-au îndreptat spre satul Două Mai, așa cum a fost trecut în documentele Dobrogei, formând pe locurile predecesorilor lor o obște sătească ceva mai solidă, preocupată în principal cu pescuitul și grădinăritul.

Lipovenii, ca și scalpeții, erau tot ruși la origini. Izvoarele istorice spun că povestea lor a început pe la anul 1654, odată cu reformele patriarhului Nikon, implementate în religia ortodoxă din Rusia. Conform acestor reforme se schimbau anumite ritualuri bisericești, și printre altele, se impunea ca obligație cetățenească, schimbarea ținutei (îmbrăcămintea neagră) și a aspectului fizic al enoriașilor (raderea bărbilor). Se doreau toate acestea, spre o mai mare apropiere față de civilizația din vestul Europei. Dar nu toți credincioșii au fost de acord cu aceste reforme.
Cei originari din zona râurilor Don și Nipru, s-au desprins din soborul bisericesc ortodox rus la 13 mai 1667, devenind adepți ai „Ereziei Rascolnicilor” o ramură ce rămânea tot ortodoxă dar redenumită „de rit vechi” Această ramură a fost înființată de preotul Filip Pustovniat, care a fost și primul părinte spiritual al noilor adepți numiți de ,,rit vechi”. Unii istorici afirmă că numele de „Lipoveni” ar avea legătură cu acest lider spiritual – în rusă Fi-lipovanin. Țarul Petru cel Mare (1682-1725), i-a numit „Staroveni”, luând măsuri foarte dure împotriva acestora (pe vremea aceea, în Rusia religia era o politică de stat). Au fost puși să plătească taxe duble la stat și să se îmbrace cu un anumit tip de haine, ca o uniformă, care să îi diferențieze de restul credincioșilor. Mai mult, Starovenii nu aveau voie să ocupe funcții în stat, iar lăcașurile lor sfinte destinate slujbelor religioase și rugăciunilor, au fost închise pe rând.. Preoții lor au fost interziși, denumiți conspiratori ai statului.
Fiind supuși permanent persecuțiilor uneori arși pe rug sau uciși prin înghețare, Starovenii au luat drumul pribegiei. S-au îndreptat spre vest, trecând prin Moldova, formând comunități în Bucovina și la gurile Dunării. O parte au rămas în Basarabia într-o zonă plină cu păduri de tei. Datorită acestui fapt alți istorici consideră că numele de Lipoveni ar proveni de la aceste locuri – în rusește lipa înseamnă tei.

Cei care s-au așezat la gurile Dunării și-au reluat vechile tradiții: – pescuitul, confecționarea obiectelor de gospodărie (lotci, rame, vase de îmbăiat, ustensile pentru servit masa și unelte pentru pescuit). S-au declarat cetățeni români înțelegându-se de minune cu românii băștinași. Când au prins momentul cei mai tineri și mai curajoși au pornit spre 2 Mai, unde au înființat o nouă comunitate împreună cu câțiva români care se stabiliseră benevol în zonă, și care încercau să învețe tainele pescuitului. În anul 1903 în sat erau aproximativ o sută de lipoveni și câțiva români.

Anii treceau, dar pământul din jurul localității, circa 740 de hectare, rămânea nelucrat. El aparținea la acea vreme boierilor Butărescu și Canarache (cedat de Mihail Kogălniceanu), Lipovenii ca și predecesorii lor nu erau agricultori. Dar situația era la fel în toată Dobrogea. La presiunea boierilor, deținători de pământ in întreg sudul Dobrogei, guvernul României condus de I.C.Brătianu, a căutat o rezolvare care să dăinuie. Soluția găsită a constat în a coloniza zonele mai puțin populate ale Dobrogei, cu români săraci din alte regiuni românești, împroprietărindu-i, astfel încât, să fie legați de pământ și totodată aceștia să îl muncească. Acest proiect a demarat greu, fiind întrerupt și întârziat de primul război mondial. Dar începând cu anul 1919, pe meleagurile dobrogene au început să sosească familii întregi de țărani. Veneau dinspre Sibiu, Gorj, Vâlcea Argeș și Moldova. O parte dintre aceste familii au ajuns la 2 Mai, unde s-au expropriat 89 de hectare de pământ din moșia Dr. Butărescu și s-au împărțit noilor veniți. Aceștia au primit câte 20 de pogoane pământ arabil, 2 pogoane pentru pășune, și 1 pogon pentru gospodărie. (În sudul Dobrogei sunt și acum mici localități care s-au înființat, fiind populate cu cetățeni români proveniți din diferite colțuri ale țării – Olteni, Furnica, Vâlcele, Măgura, Periș, …)

În anul 1922, în 2 Mai existau deja 83 de familii de români. În următorii ani, numărul lor a crescut exponențial cu pământul expropriat de la moșieri. Întregul sat devenise un șantier în lucru. Dealurile din împrejurimi erau sursa lor de piatră. Calcarul, o rocă ușor prelucrabilă, era din abundență. Era sfărâmată în bucăți mai mici și cărat cu carele trase de boi în sat. Unii aprovizionau, iar alții specializați în cioplit le zideau. Lângă sat au făcut o imensă groapă, de unde scoteau lutul galben clisos, pe care îl foloseau la zidit piatra (înlocuitor de mortar), și din care, în amestec cu paie și apă, făceau chirpici – un fel de cărămizi de pământ, cu care zideau pereții interiori ai caselor. Apoi le tencuiau cu lut amestecat cu bălegar și le spoiau cu var stins la care adăugau un colorant albastru. Casele nu erau mari. Aveau două trei camere și o bucătărie. Dacă familia se mărea prin căsătoriile fiilor sau fiicele lor, se mai adăugau anexe la casă. Pentru iarnă își făceau sobe din piatră și lut și se încălzeau cu lemne.

Noii locuitori ai satului, au respectat cu strictețe hotărârile comunei Mangalia de care aparțineau din punct de vedere administrativ și teritorial, lăsând străzi largi, plantând pomi, împrejmuindu-și noile gospodării cu garduri de piatră înalte de o jumătate de metru. Noii veniți erau repede asimilați în comunitate și ajutați să pornească la drum. De la început, românii s-au înțeles foarte bine cu lipovenii, respectându-se între ei, punând cu toții umărul la dezvoltarea satului. În timp, au avut loc și căsătorii mixte între români și lipoveni.
În anul 1925, Vasile Nazarie, unul din sătenii noi veniți, mai cu știință de carte, a înființat în propria lui casă, prima școală din 2 Mai. La început a avut doar o singură încăpere de clasă. Erau puțini copii doritori să învețe să citească, să scrie și să își însușească noțiuni de aritmetică elementară. Pe lângă copiii români, la școală s-au înscris și câțiva copii lipoveni. Tot Vasile Nazarie a făcut demersurile necesare, a luat avizul autorităților și a înființat în sat două colonii de vară pentru vacanțele elevilor studioși.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Satul 2 Mai începea să se dezvolte cu repeziciune. Oamenii aveau nevoie urgentă de lăcașuri de cult, unde să se roage, unde să se oficieze căsătorii sau înmormântări, unde să își boteze noii născuți, Toate acestea s-au făcut și până atunci, dar pentru oficierea religioasă, trebuiau să se deplaseze la Mangalia, aflată la doi km distanță de sat. Vara era cum era dar iarna era foarte greu. Atât românii ce deveneau din ce în ce mai numeroși, cât și lipovenii care, deși nu se stabileau în zonă atât de rapid și de mulți precum românii, prin liderii lor spirituali de la acea vreme, au cerut autorităților statale românești în anul 1930, înființarea și construirea a două biserici. Cererile lor au fost luate în seamă abia în anul 1934, când au fost și aprobate, Locațiile au fost stabilite astfel:
– cea ortodoxă, pentru comunitatea românească, pe amplasamentul de 5000 de metrii pătrați donați de Colonia de vară a liceului Aron Pumnul din Cernăuți, aflată astăzi peste drum de sediul primăriei din 2 Mai,
– cea ortodoxă de rit vechi-starovenească, pentru comunitatea lipovenească, în sudul satului, lângă șoseaua principală. Lucrările la construirea bisericilor au fost începute imediat, dat au fort sistate din lipsă de fonduri.

În satul 2 Mai au continuat să sosească din țară, noi și noi familii de oameni săraci. Până în anul 1935 aceștia au mai primit în proprietate pământ și locuri de case, dar suprafețele erau din ce în ce mai mici. După acest an, s-a sistat împroprietărirea noilor veniți. Cei care se hotărau să rămână, stăteau în chirie la cei ce dobândiseră prin muncă ceva agoniseală și erau angajați ca muncitori în gospodării sau la câmp. În schimbul muncii lor primeau hrană, cazare și o simbrie modică. Abia după anul 1945, prin Decretul Lege al guvernului Dr. Petru Groza privind înfăptuirea reformei agrare, s-au împroprietărit toți locuitorii 2 Maiului, din pământurile boierului Butărescu și ale lui Vasile Canarache, (un mare român, ctitor al unor edificii importante: – în Constanța – Muzeul de Arheologie, Acvariul, Muzeul de Artă Plastică, iar în Mangalia – Muzeul Callatis. Şi-a legat destinul pentru totdeauna de acest pământ dobrogean, pe care l-a scormonit scoţând la lumină vestigii antice: Şarpele Glykon, Edificiul roman cu Mozaic, băile publice din vechiul Tomis etc…)

Iar satul 2 Mai a trecut pentru o perioadă scurtă în structura administrativă a comunei Limanu, cu denumirea de 2 MAI.
-Va urma.

MN: Alte articole de și despre Ștefan Doroftei Doimăneanu, publicate de Mangalia News, puteți citi AICI.


Mangalia News, 05.07.2022.



piese-auto-mangalia.ro

farmec.ro


Leave a Reply