2 Mai, iulie 197… După-amiaza unei zile fierbinte de vară. Era vineri și nu aveam un program bine stabilit. Mă aflam în vizită la un fost coleg de școală generală, care locuia peste drum de restaurantul Dobrogean.
Stăteam la o masă lângă poartă, sub un umbrar format numai din crengile și frunzele unui butuc de vie și convesam amical. Mă întorsesem în 2 Mai de câteva zile și mă cazasem la tatăl meu (recăsătorit), foarte aproape de locul în care mă aflam în acel moment. Eram născut în localitate, dar plecasem la mama la București de la vârsta de treisprezece ani. Depănam amintiri și ne informam cu noutățile apărute în anul care trecuse de la ultima noastră întâlnire. Pe la ora 17, pe platoul din fața restaurantului Dobrogean, au parcat două autocare pline cu turiști. Din ele au coborât o mulțime de oameni. Familii cu copii, mulți tineri dar și pensionari. Era agitație mare. Câțiva indivizi cărau două boxe mari, un magnetofon uriaș și o stație de amplificare cât un aragaz. Priveam agitația tuturor și dintr-o dată am devenit foarte curios să aflu ce se petrecea acolo. Dar privind modul cum erau îmbrăcați turiștii (pantaloni lungi fistichii, cămăși sau tricouri colorate, teniși sport), am constatat că vestimentația mea (șlapi, pantaloni scurți și o vestă foarte scurtă făcută din material de prosop), nu era adecvată. Privind la oamenii ce încă mai coborau din autocar, i-am spus lui Petrică – prietenul meu
– Mergi să vedem despre ce este vorba?
– Merg!
Am ieșit din curte și am traversat strada. Eram foarte aproape de platou. Toată lumea vorbea în franceză. Am înțeles repede că era vorba de o petrecere privată. Privind spre ușa de la intrare, am zărit că era păzită de cineva. Prin mulțime nu puteam să îi disting prea bine chipul, dar mi s-a părut că totuși îl cunoșteam. Ascultând crâmpeie din conversații, l-am întrebat pe Nelu:
– Ce faci în seara asta? Înțeleg că turiștii pun de o petrecere. Ne băgăm și noi?
– Nu am program, dar nu mă bag. Tu te descurci bine în franceză dar eu nu. Și apoi cum trecem de ușa păzită?
– Da ai dreptate… Totuși dacă mă schimb și mă deghizez puțin, cred că pot să îl păcălesc pe portar. Încă mai am la tata acasă, trusa aceea cu recuzită, pe care am primit-o de la Sergiu Nicolaescu în `68 când s-au făcut filmările la „Bătălie pentru Roma”, și când am fost și eu inclus printre figuranți. Hai! Îți dau o barbă falsă. Eu păstrez mustața.
– Nu vin! Nu vreau să am probleme. Pentru tine e mai ușor! Acum vii ca turist! Eu locuiesc aici permanent.
Simțeam mult regret în vocea lui, dar l-am înțeles.
– Bine, atunci! Eu voi încerca să intru! Am să-ți povestesc! În zece minute sunt la ușa restaurantului.
Individul de la intrarea în restaurantul Dobrogean, îmbrăcat festiv ca un general de cavalerie cu o mustață ghidon (stufoasă și întoarsă spre obraz), m-a întâmpinat la intrare, a făcut o mică reverență în fața mea, și zâmbind șugubăț mi-a aruncat o privire încântătoare, ce m-a făcut să cred că ajunsesem la poarta raiului.
– Bonjour, monsieur!
Am dus mâna la pălăria de paie și am înclinat capul fix vreo doi centimetrii.
– Bonsoir, mon ami!
Cu un gest teatral, nea`Alecu, un văr primar al mamei mele pe care în cunoșteam foarte bine, mi-a deschis ușa de la intrare în local. Nu m-a recunoscut. După cum eram deghizat (pălărie de paie, ochelari de soare italieni, mustață falsă a la Freddie Mercury), nu m-ar fi recunoscut nici nici Bill – câinele meu, și dacă stau bine și mă gândesc, nici chiar mama! Am pășit înăuntru fără să mai întorc capul să îi mulțumesc. Îmi era frică să nu îi stârnesc suspiciuni. În local se vorbea numai limba franceză. Mesele erau aranjate și decorate, ca pentru o petrecere ce trebuia să înceapă din moment în moment. Turiștii se plimbau de la o masă la alta, nehotărâți. Unii montau sculele pentru sonorizare. Alții erau adunați în jurul unei fântâni dotată cu o cumpănă, aflată în mijlocul curții interioare, construită de un artizan, în stil tradițional Dobrogean, unde aruncau monezi. Cineva le explica în franceză ce era de fapt cu acea operă de artă așezată pe terasa din mijlocul grădinii de vară. Acea fântână numită „a miracolelor”, îți putea îndeplini măcar un vis, dacă aruncai niște monezi în apă!. Monezi pe care în fiecare dimineață când mă duceam la plajă, la adunam cu un magnet legat cu o ață și apoi le împărțeam în mod egal cu ospătarii. Mulți alții, dădeau roată restaurantului prin interior, admirând fauna împăiată, expusă pe bârnele transversale ce sprijineau acoperișul, sau cuptorul de pâine zidit din piatră.
Am ochit o masă liberă in spate lângă perete, m-am așezat și am început să rememorez cu un aer de satisfacție, modul în care am reușit să mă infiltrez printre turiști și să pătrund în local fără să fiu recunoscut de cineva.
Încet încet, toată lumea s-a așezat la mese! De undeva din spate a apătut o orchestră de muzică populară, îmbrăcată în costume populare tradiționale dobrogene. Și-au ocupat locurile pe scena amenajată numai pentru orchestră, au pornit instrumentele și au început să cânte o melodie specifică cafe-concertului. După prima melodie, a apărut un individ la microfon și a început să adreseze în limba franceză urări de bun venit tuturor turiștilor. A anunțat programul pentru întreaga seară, stârnind aplauzele asistenței. Apoi totul a decurs ca într-o poveste liniștită, cu bucate tradiționale românești (micii și sarmalele erau la loc de cinste), cu băuturi alcoolice și vinuri românești, toate pe fondul muzicii populare, orchestra fiind susținută și de un recital de peste o oră a unei soliste celebre de muzică populară.
Lângă mine la masă, s-au așezat două persoane mai în vârstă, care mă băgau în seamă doar când ciocneau paharele. Nu era rău. Prima observație pe care am făcut-o și care venea în sprijinul meu, era aceea că nu a numărat nimeni câți turiști se aflau în sală (peste 80 de persoane după estimarea mea). Apoi că turiștii, cu mici excepții, nu se cunoșteau între ei. Erau francezi, cazați la hotelurile din stațiunea Venus, și participau la această petrecere ca excursioniști cu plata la agenția de turism a ONT-ului (Oficiul Național de Turism CARPAȚI). Restaurantul Dobrogean devenise un obiectiv turistic important al agenției. Câțiva dansatori fete și băieți, îmbrăcați în costume populare, dansau pe ringul de dans din fața scenei. Câte unul, fată sau băiat, mergeau printre meseni, alegeau bărbați sau femei îi invitau pe ring, unde cu bâlbâielile de rigoare, încercau să-i învețe să danseze. Ospătarii, de care mă feream permanent, întorcând capul când serveau la masa noastră, se mișcau ca în filmele acelea rulate cu rapiditate. Era o atmosferă de sărbătoare! Printre oaspeții străini i-am zărit și pe ghizii români, în număr de patru, care stăteau la o masă nu prea departe de mine. Totul a decurs în acest mod până la ora 23,00 când muzicanții, terminându-și programul s-au retras la masa special amenajată pentru ei. În acel moment, toți ghizii s-au ridicat și la unison au urcat pe scenă, au conectat boxele la stația de amplificare și au făcut conexiunile la magnetofonul instalat pe o măsuță. Apoi au dat drumul la niște decibeli sălbatici evadați din microfoane, pornind muzica rock și disco, cu hiturile în vogă la acea dată. Majoritatea turiștilor au ieșit la dans pe ring sau printre mese. Nu am putut să stau deoparte. M-am amestecat și eu printre turiști, am dansat, am mâncat, și am băut gratis toată noaptea: Din când în când, dj-ul mai anunța câte ceva, iar unul din anunțurile pe care l-a făcut m-a făcut să zâmbesc. Astfel de petreceri aveau să se repete toată vara în zilele de miercuri și vineri ale fiecărei săptămâni. În fața mea se ivea o inepuizabilă sursă de distracție, ceea ce mă făcea să visez.
Petrecerea s-a încheiat cu tradiționalul dans românesc „Perinița” Am stat cuminte la masă deși am fost invitat la dans de o fată. La sfârșit, m-am strecurat din nou printre turiști și am ieșit afară din restaurant. La ușă, nea` Alecu, în poziție de drepți se înclina în fața turiștilor. Am scos o hârtie de 10 lei din buzunar, și i-am strecurat-o în buzunar.
– Au revoir, monsieur!
– La revedere, la revedere, i-am auzit răspunsul. Am tras cu coada ochiului. Se uita lung după mine. Ochiul banului? Făcusem o greșeală? Sufletește, nu. Nea`Alecu era un om extraordinar! Avea un suflet cât toată Dobrogea. Și oricum nu îmi mai păsa. Petrecerea se terminase.
Și miercurea următoare am urmat aceleași proceduri. La ora 17:30, după ce turiștii aduși cu autocarele au coborât pe platou, m-am amestecat printre ei deghizat cu barbă și mustață. Ajuns la intrare, luând exemplul celor din fața mea, am întins și am strâns mâna generalului, salutându-l:
– Bonjour, monsieur!
Mi-a răspuns cu o plecăcine, jovial și plin de lumină:
– Bon soire, monsieur!
Am trecut repede de nea`Alecu și am intrat în restaurant. Am găsit masa la care stătusem rândul trecut încă liberă, m-am așezat și totul a decurs perfect. O nouă seară frumoasă, desfășurată în același ritual. Dimineață, la ieșire, aproape instinctiv am făcut același gest și am băgat în buzunarul generalului 10 lei.
– Au revoir, monsieur.
– La revedere, tinere!
Eram convins că toată vara voi petrece zilele de miercuri și vineri, fără nici o problemă, că nu putea exista ceva care să mă împiedice să mă distrez, să mănânc și să beau gratis. Dar universul nu doarme niciodată!
Peste două zile, îmbrăcat cu pantaloni reiați evazați, de culoarea vișinei putrede, purtând o cămașă înflorată cu revere ceva mai lungi rotunjite la capete, peste care mi-am pus o vestă scurtă albastră, încălțat cu o pereche de pantofi din piele întoarsă, având franjuri pe dinafară, cu pălărie pe cap, cu ochelari și mustață, m-am amestecat printre turiști și înaintam spre intrarea în restaurant, Ajuns lângă nea`Alecu, am observat că acesta mă privea cu insistență. De data asta l-am salutat eu primul:
– Bonjour, monsior!
Nea`Alecu mă privea fix în ochi.
– Bonjur bonjur, dar să știi că de data asta nu mă mai păcălești. Ia stai tu un pic aici lângă mine, pungaș mic de București. Te-am dibuit eu de rândul trecut. Ești Ștefan, băiatul Mariei.
Dintr-o dată am început să râd. Mă amuza până la lacrimi mutra plină de satisfacție a nepotului bunicii mele. M-am oprit lângă el.
– Da nea`Alecu, eu sunt.
– Ți-am recunoscu vocea. Ți-ai schimbat tu chipul dar vocea ți-a rămas inconfundabilă.
Pe lângă noi treceau turiștii ce intrau în restaurant. În momentele acelea, putea să intre și Papa Pius nu știu al câtelea, și Ronald Regan al paisprezecilea, și etc… Generalul, mândru de el nu mai avea treabă decât cu mine.
– Ce cauți tu printre turiști? Ești cumva ghid?
Am stat un pic în cumpănă. Aș fi vrut să-i răspund că da, dar mințeam. El nu merita acest lucru. Am fost sincer până la capăt.
– Nu nea`Alecu! Nu am nici o legătură cu turiștii sau cu ghizii. Am reușit să te păcălesc atât pe dumneata cât și pe ei. Pentru că totul este frumos și distractiv. Și mai ales pentru că sătenii sau turiștii români nu au voie să intre.
– Te descurci bine cu limba franceză?
– Foarte bine. Dar și ei vin din regiuni diferite, unde se vorbește cu accente specifice locurilor respective. Chiar dacă nu vorbesc la perfecție, nu dau de bănuit.
– Dar de ce nu ai venit de la început la mine? Fiind aici, mi s-a dat dreptul să chem un prieten sau pe cineva din familie la petreceri. Le spuneam că ești nepotul meu și nu ar fi existat niciodată probleme. Dar așa, dacă te prinde cineva te va pune să plătești mâncarea și băutura… O să spun conducerii că ești nepotul meu. Ai mare grijă, pezevenchiule!
– Mulțumesc din suflet nea`Alecule! O să am grijă.
Am trecut pe lângă el și am intrat. Întârziasem un pic. Discuția dintre noi durase câteva minute și masa la care mă obișnuisem să stau, era în întregime ocupată. Am dat ochii roată. Nu mai erau mese libere neocupate. Dar scaune libere la mese, da. Am căutat un loc la o masă, poziționat în așa măsură încât să pot privi tot ce se întâmpla în restaurant. Am găsit un astfel de loc lângă o familie ce ocupa trei locuri. Tată, mamă și fiică. Fata părea de vârsta mea. Mi-am cerut permisiunea să mă așez, fiindu-mi acordată cu o înclinare a capului. M-am așezat încet ca să nu deranjez pe cineva sau să atrag priviri iscoditoare. Știind foarte bine programul ce urma, m-am concentrat asupra discuției ce o avusesem un pic mai înainte cu nea`Alecu. Nu îmi ieșea din minte figura lui plină de satisfacție și cuvintele prin care îmi permitea, ca în numele lui, să particip la spectacol. Parcă nu mai eram așa de crispat ca la petrecerile anterioare. Privirea și gândurile mele alergau departe prin grădinile cu flori ale sufletului și parcă eram inundat de bunătate, de bucurie și de iubire.
– Escusez moi!
Am întors capul și dintr-o dată am văzut cum trei perechi de ochi mă sfredeleau. Bărbatul din dreapta mea mea m-a întrebat:
– Vous etes bon? (sunteți bine?)
Am răspuns cu o jumătate de gură:
– Oui! Bien! Le-am aruncat o privire serioasă și gravă. Apoi am întors capul reintrând în acea stare de efervescență emoțională pe care o resimțeam în sinele meu! Pentru mine, acea seară pornise la drum cu totul și cu totul diferit de celelalte două mai vechi.
– Aici erai?
Ana-Maria, o ospătăriță blondă pe care o cunoscusem în urmă cu un an, venită cu întreaga familie din nordul Moldovei și stabilită în 2 Mai, mă chestiona cu ochii ei albaștri și jucăuși.
– Și cei cu deghizarea aceasta? De cine te ferești? De mine?
Am încercat să îi răspund, dar tot ea mi-a luat-o înainte. M-a trimis șefu` să te caut. Știe de la domnu` Alecu că ești aici. Hai cu mine!
M-am ridicat de la masă și am urmat-o în tăcere. Am intrat pe un hol aflat în spatele barului. A doua ușă pe dreapta! Știam! Mai fusesem în biroul șefului de câteva ori! Eram buni prieteni.
– Măi da repede îți mai crește barba și mustața! Azi de dimineață la împărțirea „minunilor din fântână” nu arătai așa! Ce s-a întâmplat?
– Nimic! Am vrut să par și eu mai hipye. Am pus ochii pe o franțuzoaică!
– Și cu mine ce faci, a răbufnit Ana-Maria, într-o explozie sinceră de uimire și mânie.
– Păi cu tine nu stau toată vara? Mai schimb și eu peisajul!
– Schimbă-l de tot!
A ieșit pe ușă val vârtej! Șeful, nea`Ioniță, râdea!
– Ai pus-o rău! Vezi că Anuța este cam nărăvașă!
M-a bufnit și pe mine râsul. Eram prieten cu Ana-Maria! Avusesem câteva întâlniri mai romantice în urmă cu un an! Dar nu credeam că mă iubește cu adevărat! Am rămas un pic surprins la reacția ei. Mânia ei sinceră spunea ceva.
Am ciocnit câte un pahar de „piperment”, am schimbat câteva cuvinte apoi mi-a înmânat sticla abia deschisă.
– Ia-o cu tine! Știu că îți place! Eu am să plec spre casă peste zece minute! Mergi și distrează-te. și ai grijă să nu o înfurii prea rău pe Anuța!
L-am salutat amical și m-am retras spre masa la care stăteam! Mi-am servit comesenii cu câte un păhăruț de piperment, am discutat despre locurile noastre de baștină, spunându-le că sunt român, student la Universitatea din București! Veneau din Marsilia. Aveau și ei mare – Marea Mediterană, dar doriseră să cunoască și litoralul românesc! Erau încântați de mine, iar pe fata lor, care până atunci tăcuse și căreia îi revenise glasul ca printr-o minune, am aflat că o chema Irene, că era cu patru ani mai mare decât mine, că nu conta acest fapt și că îi plăcea în mod deosebit de mult că am avut șansa să ne cunoaștem! Care cunoaștere, pentru că până atunci nu schimbasem nici un gest nici măcar un cuvânt! Dragoste la prima vedere – mi-am zis! Urmărind ce se petrecea în sală, am observat-o pe Ana-Maria, cum se strâmba la lună, la mine, și la toți mesenii. După încă un pahar strâmbăturile ei o făceau din ce în ce mai frumoasă, constatând ca și rușii că femeile nu sunt urâte, doar băutura era puțină.
După ora 23,00, Souzi Quatro m-a trezit un pic din amorțeală. Am ieșit în ring, fiind invitat la dans de Irene, care se străduia să își miște formele aproape perfecte pe ritmul muzicii rock. Încercând să arăt că eram un profesionist al dansului modern, m-am mișcat ca un maimuțoi în călduri, prinzându-mă de toate fundurile feminine aflate în ring. Am dansat minute în șir pe toate ritmurile, uitând că sunt pe un ring de dans și închipuindu-mi că sunt într-un imens alcov, unde toate fetele din lume se grăbeau să intre și să mă provoace, dansând numai cu mine un ultim dans înaintea sacrificiului trupesc. Și cum le vedeam prin ochii mei un pic cam tulburi, ca fiind și ele un pic cherchelite, mă străduiam să le prind în brațe ca să nu cadă. În jurul meu se făcuse un cerc din multe fete singure, ce se scoteau una pe alta din din brațele mele. Dansau, vorbeau, glumeau, râdeau. Irene se agita cel mai tare. Mă prindea în brațe și mă strângea de parcă eram o navetă spațială care pleca spre stele cu toate dansatoarele fără să o ia și pe ea. Nu mai vedeam aproape nimic! Auzeam doar niște tobe care îi învățau pe cei zece sau cincisprezece negrii mititei din mine, ultimul ritual înaintea împerecherii. Noroc că muzica s-a oprit ca și când cineva a astupat gura muzicanților. Se rupsese banda la magnetofon și trebuia înlocuită. Pauza a fost benefică. În aplauzele fetelor din ring și a câtorva fete mai bătrâne de la mese, am revenit pe scaunul meu dătător de odihnă benefică. Am umplut toate paharele, am ciocnit din nou cu noii mei prieteni de la masă, am promis că am să merg în următoarea vacanță în Franța (promisiunile nu mă costau nimic), că am să-i vizitez, că am să mă îndrăgostesc total de Irene, că am să dărâm zidul chinezesc ca să nu mă mai împiedice să ajung pe lună când am eu chef, și multe altele. Umpleam păhăruțele, râdeam, sorbeam licoarea aromată și băteam câmpii fără să îmi pese cât adevăr și câtă minciună așezam în cuvintele, care parcă și ele începuseră să mi se împleticească în vorbire. Și deodată, s-a auzit așa, parcă picată din cer, celebra, zburdalnica și neuitata „Perinița”! Doamne, ce minune, mi-am zis! Priveam ringul de dans! Tot personalul român s-a prins în horă. Un cineva în mijlocul cercului, flutura o batistă și țopăia ca un tap în căutarea unei capre. A pornit pe la mese și a ales o fată. A invitat-o în ring și ajungând în mijlocul lui, a sărutat-o pe obraz, învățând-o ce are de făcut în continuare. Unul câte unul, mesenii erau invitați la horă. Și tot așa până s-a făcut o horă foarte mare. Pierdut într-o discuție despre nemaiîntâlniții și nemaipomeniții noștri guvizi prăjiți, pe care îi servisem mai devreme și care făcuseră furori printre francezi, am constatat că Irene tocmai dispărea, fiind invitată de un individ la horă. Acesta a condus-o în centrul cercului, a simulat un sărut pe obraz și i-a cedat batista! Muzica și dansul continuau. Mă simțeam amețit de la atâta învârteală și țopăială zăpăcită! Eram deja într-o transă psiho-bahică lucidă, când Irene a ajuns cu batista lângă mine și m-a invitat la dans. M-am ridicat, am însoțit-o in ring, am sărutat-o fugar, apoi am preluat rolul țapului aflat în călduri. M-am învârtit atât de mult în mijlocul horei, încât aveam impresia că și hora se învârtea în jurul meu. Era acolo! Mă făceam că nu o văd deși trecusem de trei ori pe lângă ea. Și când toate fetele mă priveau și așteptau să le le invit în ring, m-am apropiat încet de Ana-Maria care privea în pământ, am luat-o de mână, am mers cu ea în mijlocul ringului, am scuturat batista, am întins-o pe jos și am invitat-o să se așeze lângă mine în genunchi. M-a ascultat orbește, i-am ridicat chipul spre cer și am sărutat-o cu foc! M-a îmbrățișat și m-a înlănțuit în ea, simțindu-i inima cum alega ca o nebună pe câmpia iubirii. M-am desprins cu greu din brațele ei, și m-am prins în horă lângă Irene, care radia. Până atunci nimeni nu mai procedase în același mod ca mine. În ochii ei devenisem un erou.
În câteva secunde, între mine și Irene, s-a prins în horă unul din ghizi. Fără pic de protocol, în timp ce dănțuiam amândoi m-a întrebat scurt pe românește:
– Fără glumă, cine ești și ce cauți aici? Desprinde-te din grup și vin-o imediat la masa noastră.
Eram încă lucid și am acceptat imediat invitația, ce suna mai mult a ordin. Nu doream să deranjez momentul atât de plăcut pentru turiștii care dansau. L-am urmat! Colegii lui erau deja la masă! Aveau priviri grave, neprietenoase. M-am așezat pe un scaun tras de ei în mod special.
– Ascultăm! Unu dintre ei mi-a fluturat o legitimație. Arăta cam chelios și am bănuit, că de citit nu am avut timp, că este inspectorul Kojak, sau vreo sosie a lui. Dar fără pic de teamă și ironie în glas le-am spus!
– Sunt fiul satului 2 Mai, Nepotul lu` nenea Alecu de la poartă, prietenul șefului de unitate tovarășul Ioniță! Mai sunt iubitul Anei-Maria, student la București și responsabilul principal cu dansul! Mă iubesc toate femeile pentru că sunt un mic extraterestru, venit în mod special la această petrecere, invitat de Irene, fica unui zeu francez din Marsilia! Dacă nu este de ajuns, pot fi chiar fiul șefului serviciului de documente secrete al unității militare nr. 02… din Mangalia, verișor de-al optulea cu Nicu Ceaușescu-Tescovinovici , nepot de unchi primar al lui Vâlcu- Ali-bei de la județeana Constanța…
– Gata! Oprește-te! Am înțeles! Trebuia să știm și noi! Ți-ai jucat bine rolul! Ai reușit să ne păcălești pe toți până la acest dans Perinița. Modul cum ai sărutat-o pe fătuca aia blondă te-a dat de gol. Dar totuși…
S-a ridicat și a chemat la el un ospătar.
– Vezi unde este șeful sau portarul și cheamă-i aici la masă! Până să se întoarcă ospătarul cu careva dintre ei, s-a apropiat de masă Ana-Maria care a intervenit!
– Șeful este plecat iar nea`Alecu doarme.
– Îl cunoști pe acest domn?
– Sigur că da! Este nesimțitul de care m-am îndrăgostit. Șeful l-a cinstit cu sticla aia cu piperment. Este golan și student la geografie. Geografia corpului feminin! Mă privea cu o satisfacție diabolică.
– Da? La geografie? Interesant! Du-te la portar și transmite-i că nu mai avem nevoie de prezența lui. Apoi către mine:
– În ce an?
– Anul trei. Mințeam. Eram în anul trei dar la psihologie. Numai că în nopțile pe care le petreceam cu Ana-Maria, alintând-o, îi spuneam că trupul ei este un ținut tainic, plin de munți dealuri și văi, pe care le străbăteam cu sărutul meu, înflăcărat de energii solare sau fantasme lunatice.
– De fapt am absolvit anul trei. Acum sunt în anul patru.
– Apoi la franceză vedem că te pricepi, la geografie te pricepi, ești născut în Dobrogea și probabil cunoști bine întreaga regiune. Ce-ar fi să vii să ne ajuți pe timp de vară la agenție. Avem mult de lucru și oameni puțin! Pardon, specialiști.
Aș fi spus DA din toată inima dar am început să mă strâmb un pic și să mă codesc.
– Nu prea știu… Trebuie să mă mai gândesc un pic..
– Să știi că nu vii să faci muncă voluntară. Vei fi recompensat. Și apoi mai pleci pe la Adamclisi, la Constanța, la Mamaia, la Cetatea Histria, la Tulcea și în Deltă… Hai că nu mai avem timp. Hotărăște-te!
Eu mă hotărâsem deja. Nu puteam da cu piciorul unei astfel de șanse.
– Bine, am spus într-un târziu, Deși o să-mi fie un pic cam greu să mă deplasez la sediul vostru, accept!
– Nu este nevoie să te deplasezi, trimit eu mașina mea de serviciu să te aducă. După cum ai citit în legitimație eu sunt directorul agenției pe Dobrogea!
Am spus un mulțumesc așa mai fără tragere de inimă, am adus sticla cu piperment de la mine de la masă, am băut câte un degetar, apoi m-am retras.
Sufletul meu plutea în al zecelea cer, Anuța mă aștepta făcându-și de lucru la masa mea! Acum și pe ea o priveam cu alți ochi. Îmi părea mult mai frumoasă și mi-am propus să o fac și pe ea ghid! De însurat, Doamne ferește! Dar simțeam cum ea intra încetul cu încetul pe poarta inimii mele deschisă de acel ultim sărut pe care mi l-a oferi în ring! Și era abia începutul. Trebuiau să urmeze și altele.
– Anuță dragă, cred că te iubesc!
– Chiar așa?
În clipa următoare era în brațele mele.
– Am să fac totul să te conving.
Am rămas îmbrățișați câteva minute! Când ne-am dezlipit unul de altul, am observat că turiștii părăseau restaurantul.
– Ne vedem mâine? Adică astăzi mai târziu?
– Sunt liberă și nu pot pierde o întâlnire romantică.
Nu m-am grăbit să plec! Ana-Maria mă lăsase singur!
Un pic mai târziu am pornit și eu spre ieșire. La ușă nea`Alecu mă aștepta. M-am oprit, mi-am dat barba și mustața jos și l-am cuprins cu ambele brațe. În câteva clipe i-am spus aproape totul. Mai era ceva.
– Nea`Alecule, de marți să-mi spui ”Bonjour, monsieur ghid”!
– Așa de repede ai avansat? Eu de o viață încerc și tot la stadiul de portar am rămas! Dar am o satisfacție! Sunt un portar de lux. Au revoir monsieur Ghid!
I-am strecurat în buzunar o hârtie de 25 de lei, Deh! Devenisem o mare personalitate!
– Ne vedem miercuri la un nou ”Bonjour, monsieur”!
– Oui, Monsieur! Oui!
MN: Fragmentul face parte din volumul „Ultimul romantic din 2 Mai”, semnat de Ştefan Doroftei Doimăneanu. Alte amintiri, note literare, recenzii ale scriitorului Ștefan Doroftei, publicate de Mangalia News, puteți vizualiza AICI.
Mangalia News, 18.06.2022.
