De ce titlul menționează animalul și nu omul? Cele 973 de variante ale Mioriței pe care le-am analizat [1] au felurite titluri. Personajul principal întotdeauna este omul, iar în cea mai mare parte a titlurilor e animalul: Miorica, Mioara, Mneoara, Mneoriţa, N’ioriţa, Mieluţa, Mieluşica, Miorică mică, Mioara bălaie, Trimniori dalbe, Cântecul mioarei, A mioarei, Oaia năzdrăvană, Oiţa, Oiţăbeluţă, Bîrâţă bălană, Colinda oii, A oii, Cânticu oilor, Horea oilor. Unele din aceste titluri revin la mai multe variante.
Alte variante precizează un loc geografic: Sus în vârfu muntelui, Colo sus în vârf de munte, Colo-n sus în vârf de munte, Colo sus pe munte, Colo-n sus, Colo, sus, la ceri [stejari], Sus în plaiul munţilor, La muntele mare, În munţii cei mari, Pe munţii cei mari, Pe feţele munţilor, Pe-un picior de plai, Mai în jos, Colu-n josul mai în jos, Pe răzor de vie.
Unele titluri conțin oameni și locul: Păcurăraş pe munte, Trei păcurăraşi pe munte.
Foarte puține titluri consemnează oameni: A păcurarului, A ciobanului, A ciobanilor, Păcurăreii, Trei păcurăraşi, Patru păstori tari, Testament ciobănesc, Strinu.
Alte titluri definesc genul literar: Colinda Păcurarului,Corinda păcurarului, Colind Păstoresc, Colinda ciobanilor, Cântec ciobănesc, Cântecu ciobanului, Cântec bătrânesc, Cântica la trei şiobani, Ciobăneasca, Colindă, Corindă, Doină.
Titlul poate fi dublu: Mioriţa – A ciobanului, Mioriţa – Colind, Sus în plaiul munţilor – Colinda oilor.
Foarte rar, titlul este o bună-vestire: Ce s-aude-n sat la noi, S-aude s-aude, Aude-să doamne-aude.
Titlul repetă primul sau al doilea vers: Mărg trii păcurari, Trei vulturiu suriu, Întorcu-mi-să-ntorcu, Pogorâtu-i, pogorât, Ieste-on măr mărunt, Am un măr măruţ, Florile dalbe.
Colindătorii merg pe la case și pun în text numele bărbatului din acea ogradă, căruia îi adresează cântarea, iar el ascultă ca spectator și ca personaj în text, așa că titlul poate fi numele cuiva: Voinea ciobanu, Voinea, Badu. Sunt și variante fără titlu.
Pentru a înțelege Miorița cât mai bine, trebuie să analizăm sinoptic cât mai multe variante, așa cum bine a precizat Adrian Fochi: „în orice studiu trebuie să se pornească de la variantă, respectiv de la toate variantele”.[2]
Contextul social și cultural îi oferă ciobanului posibilitatea să aleagă mioara ca personaj cu care vorbește. Atât el cât și mioara vorbesc în metafore și alegorii. Aceste figuri de stil sunt ticluite de bătrânii înțelepți, ce au creat și ne-au transmis variantele Mioriței. Din antologiile pe care le-am avut la îndemână, reiese că femeile au avut un rol hotărâtor la crearea și transmiterea Mioriței. Toate elementele literare sunt limitate la meseria personajului principal și la mediul în care trăiește el. Dar de ce vorbește cu un miel negru și nu cu unul alb? Mioara neagră este o excepție, așa cum și el e mai altfel decât ceilalți, văzut ca un înstrăinat (străinel), un fel de „oaia neagră” a familiei sau a frăției profesionale a ciobanilor.
Se știe din teoria literaturii că animalele care vorbesc sau au însușiri omenești sunt personificate. Ele întrupează trăsături sau particularități omenești. Știm că mioara din poezie e năzdrăvană și vorbește, deci personifică ceva. În multe religii și în literatură, oaia sau mielul sunt simboluri pentru calm, nevinovăție și puritate, însușiri morale ce îl caracterizează pe cioban. Aceasta ușurează identificarea de tip totemic și înrudirea lui de caracter cu mioara. Ușurează și o proiectare a sentimentelor sau gândurilor omului asupra animalului, ceea ce face posibil dialogul lor. S-a spus că Mioara este un oracol și îi prezice ciobanului viitorul. Ar fi prea simplu să fie așa. Ciobanul nu întreabă mioara despre viitorul său, ci o întreabă de ce nu îi mai place iarba. Nimeni nu s-a dus la oracolul de la Delfi să o întrebe pe Pithia de ce nu mai are poftă de mâncare sau să îi spună ei ce să transmită ea altora. Întrebarea pe care o pune ciobanul mioarei nu este o întrebare ce se pune unui oracol. Iar răspunsul mioarei nu e răspunsul unui oracol. Mioara nu corespunde cu fenomenologia oracolelor. Așadar, mioara nu poate fi un oracol. Să vedem ce este și de ce e atât de importantă încât a fost pusă în titlu.
Traduc din Dictionnaire des symboles [3]: „În toate etapele dezvoltării civilizației păstorilor nomazi cât și a agricultorilor sedentari, mielul (…) încarnează triumful reînnoirii, victoria mereu repetată a vieții asupra morții. (…) prefigurează timpul marilor revelații”. O să vedem aici ce revelație prefigurează mioara. Pornind de la Salomon Reinach[4], constat că mioara îndeplinește criteriile unui animal totemic și este un personaj divin, pentru care ciobanul are un cult religios. Cu ajutorul lui Sigmund Freud,[5] înțelegem că baciul ce adoră mielul se adoră pe sine însuși. Cam același lucru ne învață Carl Gustav Jung[6] și putem vedea că baciul se proiectează pe sine însuși asupra animalului adorat. Mioara poate ilustra acea parte a sufletului ciobanului pe care Jung o numește Anima. Mă refer la explicațiile lui Jung asupra influenței părinților la formarea inconștientă a arhetipurilor Anima (jumătatea feminină a sufletului omenesc) și Animus (jumătatea masculină). Mioara e termenul concret dintr-o metaforă care simbolizează Anima, partea feminină din sufletul ciobanului.
Mioara îi spune să își cheme un câine, Cel mai bărbătesc Și cel mai frăţesc. Ea atribuie câinelui însușiri omenești, deci e personificat. Se știe că un singur câine, oricât ar fi de cel mai cel, nu își poate apăra stăpânul cu eficacitate împotriva a doi atacanți. Dacă acest câine ar trebui să îl apere, ar fi fost necesar să își cheme toți ceilalți câini, menționați de trei ori în varianta publicată de Alecsandri și în multe variante. Deci nu este un câine adevărat, ci personifică o abstracțiune. Ce abstracțiune poate simboliza acest câine? Însușirile lui omenești sunt de fapt ale ciobanului. Câinele e termenul concret dintr-o metaforă și reprezintă Animus, partea masculină din sufletul ciobanului. În variantele în care câinele este menționat, el nu e la fel de clar legat de arhetipul patern, cum e mioara de cel matern, deoarece Miorița a fost creată în matriarhat – după cum am arătat în carte și în diferite eseuri rezumative – iar oamenii trăiesc într-o societate matriarhală, în care rolul tatălui e mai puțin important decât al mamei.
G. Jung, în capitolul „Suflet și pământ” (Seele und Erde), vorbește de „partea chtonică a sufletului” (der chtonische Anteilder Seele) și de „o condiționare a sufletului de către cer” (eine „Himmels bedingtheit” der Seele). Pentru echilibrul din psihicul omului, omul poate fi condiționat atât de pământ cât și de cer. Ciobanul are o atracție spre forțele vitale ale pământului, adică un dor chtonic, cât și o atracție către cer, un dor uranic (de la Uranos, zeul cerului). Dorul lui chtonic face că el vorbește cu mioara, ce reprezintă partea chtonică din Anima lui. El vrea să fie îngropat la stână, ca să își audă animalele și să continue să sufle în fluierele sale. Deci nu e vorba de o moarte și o îngropare reală, ci teatrală, simbolică. La fel ca la operă, unde tenorul cântă mai cu foc, după ce a fost ucis și zace lungit pe scenă cu sabia înfiptă în inimă.
Jung spune că „pe cât de puternică este influența inconștientă a imaginii părinților, pe atât de mult e aleasă persoana iubită ca un înlocuitor pozitiv sau negativ al părinților.” În unele variante, ciobanul asociază mioara cu arhetipul matern din subconștient și cu inima. El îi zice să i se adreseze lui ca o mamă, direct inimii lui. Într-o variantă, rapsodul e convins că ciobanul a avut o copilărie traumatizată de absența mamei și că aceasta e cauza pentru care ciobanul vrea ca mioara să-i vorbească la fel ca o mamă: – Io-s mic fără mamă … Şi mi-i da o taină, Taină ca de mamă, Fie bună rea, O şti inima.
Dialogul omului cu animalul este un termen imagine, folosit de poeții anonimi pentru a ilustra un proces de cunoaștere afectivă la nivelul acelei părți din suflet numită Anima. Dialogul oglindește convorbirea dintre Eul conștient – sau Sinea ciobanului – și Anima lui, simbolizată de mioară. Imaginea dialogului îi ajută pe auditori sau pe cititori să vizualizeze și să audă un monolog interior. Ilustrarea monologului interior printr-un dialog supranatural face posibilă deslușirea a ceea ce se întâmplă în psihicul eroului principal.
Ciobanul consideră animalul îndrăgit ca fiind cea mai apropiată rudă, cu care poate vorbi despre ceea ce are pe inimă. El se așteaptă la un răspuns menit să fie o înțelegere consolatoare, o mângâiere din perspectiva arhetipului matern. El distinge clar între imaginea inconștientă a arhetipului matern – mioara – și mama sa ca persoană fizică, atunci când, în alte variante, spune: Iară de minune / Măicuţei nu-i spune. Mioara îi va tăinui bătrânei mame nu o crimă, cum s-a crezut în cercetarea anterioară, ci o minune. Dicționarele definesc minune: „fenomen ieșit din comun, atribuit divinității sau altor forțe supranaturale.” Minunea, de care să nu îi spună, este ritualul de inițiere despre care vorbește ciobanul cu mioara. Ciobanul vorbește cu mioara într-un limbaj cifrat, prin metafore poetice, pentru ca unii să le priceapă iar alții nu. Textul se adresa atât oamenilor inițiați în misterele religioase ale vremii, cum erau ciobanul și cei doi subordonați ai lui, cât și ascultătorilor neinițiați. Și unii și alții înțelegeau după cum gândea fiecare, mai profund sau mai superficial. Chiar și azi, nu toți suntem dispuși să înțelegem gândirea poetică, după cum nu toți putem avea o gândire matematică sau de alt fel, care poate fi ușoară pentru unii și grea pentru alții.
Etapele inițierii ciobanului duc la nunta cosmică, adică la unirea sufletului său cu divinitatea cerească, de care vorbește el. Cu referire la teoria lui Jung despre legătura legică și indisolubilă dintre sufletul omenesc și pământ, mioara este o reflectare chtonică (ce aparține de pământ) a acelei părți din Anima ciobanului care e orientată spre forțele vitale ale pământului. Mioara poate simboliza atracția chtonică a ciobanului în accepția lui Jung, adică atracția spre forțele vitale ce mustesc din pământ. Ciobanul (Eul conștient sau Sinea lui) observă timp de trei zile mioara, adică își introspectează partea chtonică din Anima sa. Apoi, Sinea lui întreabă Anima chtonică despre cauza pentru care a pierdut pofta de mâncare și așa mai departe. În realitate ciobanul este cel care și-a pierdut pofta de mâncare și se întreabă de ce. Atunci îi răspunde mioara, adică Anima sa chtonică.
Anima este acea parte a sufletului ce ține sub supraveghere totul împrejur și asigură Eului cele mai sensibile și suprasensibile percepții cu care omul e înștiințat despre orice. Anima are clarviziunea sau sensibilitatea de a prinde din mediul înconjurător ceva care nu e perceput de Eul conștient și rațional. Mioara își luminează stăpânul (Eul ciobanului) asupra unor eventualități iminente și asupra a ceea ce trebuie să facă el. Eul este partea activă în monologul interior al ciobanului, pe când Anima lui e partea afectivă și cognitivă a psihicului. Anima premerge cu intuiția, iar Eul raționalizează și conștientizează intuiția. Partea feminină din suflet îi spune să își activeze și partea masculină a sufletului, în vederea ritualului pe care îl pregătesc ceilalți doi ciobani. Monologul interior al ciobanului înfățișează o experiență cognitivă cu aspect poetic și cu conținut psihologic de factură religioasă. Această experiență sufletească a ciobanului se numește hierogamie (nuntă sfântă) și o explic în câteva capitole din carte, cu ajutorul unor lucrări de referință scrise de mari gânditori.
În multe variante, ciobanul încredințează mioarei ce să spună ucigașilor, oilor și mamei lui, dar nu aflăm dacă mioara face ce i s-a spus. Unii rapsozi adaugă că mioara și-a îndeplinit misiunea, dar adaosurile au alt ritm, sunt mai puțin reușite poetic și sună strident. În mod evident sunt improvizații individuale târzii, nereprezentative pentru ansamblul variantelor cercetate. Modificările textului de la o variantă la alta sunt totuși importante pentru ca să putem urmări transmiterea orală a versurilor și evoluția mentalităților de la gândirea mitologică la cea logică, de la mythos la logos.
O mioară fabuloasă poate vorbi cu omul, dar nu și cu niște oi adevărate. Teoria literaturii și naratologia exclud așa ceva. În multe variante, ciobanul știe că oile îl vor plânge cu lacrimi de sânge și îl vor cânta prin sate. De bună seamă că aceste oi nu pot fi adevărate, ci sunt personificări. Ele simbolizează societatea înconjurătoare, a celor neinițiați în tainele meseriei de cioban și în tainele naturii sau ale psihicului uman, așa cum erau cunoscute pe atunci.
Vorbind cu mioara, ciobanul își închipuie propriul său ritual cu sacrificiul părelnic și îngroparea simbolică, indiferent dacă aceasta va fi un fel de teatru popular, sau totul va rămâne o viziune poetică. Eul ciobanului încredințează Animei să desăvârșească procesul de distanțare față de viața lumească, pentru că el mai are ceva în vedere. Așa-numitul testament al ciobanului nu poate fi privit ca un testament real, cu funcție epică și care să fie îndeplinit. Acest testament este o declarație lirică. Amzulescu, Fochi, Chițimia și Vrabie precizează că „miezul poemului ” este „lirismul” și că de aceea „poemul nu are o rezolvare epică” a „luptei dintre ciobani.”[7] Așadar miezul în Mioriţa este liric, nicidecum epic, cum afirmă Eliade.[8] Ultimele dorințe ale ciobanului sunt o partitură lirică de maximă intensitate.
Dorul uranic îl face pe cioban să simtă o atracție către soare, lună și către stelele de care vorbește. El are ca țel suprem să se unească în cer cu o ființă supranaturală, pe care o numește mândră crăiasă, a lumii mireasă, o fată de crai pe-o gură de rai, sora soarelui. Ea este o divinitate feminină, ce ilustrează o a doua revelație a imaginii lui inconștiente despre arhetipul matern, anume partea uranică din Anima lui. Ciobanul are o atracție către mioara sa – divinitatea lui chtonică pe pământ, cât și o atracție spre mândra crăiasă – divinitatea lui uranică din cer. El vrea să se eternizeze atât pe-o gură de rai terestru lângă oile sale, cât și pe-o gură de rai în cer, unit cu divinitatea pe care o adoră.
Așadar, mioara laie (adică cu lâna gri-neagră) e termenul concret într-o metaforă ce simbolizează partea chtonică din Anima ciobanului și atracția lui către pământ. Mândra crăiasă e termenul concret ce simbolizează partea uranică din Anima lui și dorul lui către puritatea și nemărginirea cerului. El își proiectează Anima chtonică pe mioară și Anima uranică pe divinitatea din cer. Termenul concret chtonic este gri-negru, iar cel uranic e luminos. Divinitatea din cer ilustrează jumătate din propria lui Anima, să zicem un sfert din sufletul lui, dar poate cel mai drag colțișor din inima lui și mai prețios, pentru care e gata să renunțe la toate bunurile lumești, trecătoare.
Ciobanul vrea să își unească Eul conștient cu acea parte din sufletul său pe care el o proiectează asupra cerului și e simbolizată prin divinitatea cerească. Dorul omului spre stele e o temă universală în literatură și în mitologii. Același dor uranic se vede la poeții din romantism, la Eminescu, la Dante, în Biblie și în Coran. […]
Dialogul dintre cioban și mioară este un moment dramatic cu structură mitologică și prezintă în mod alegoric o problemă existențială discutată de Eminescu, de Jung și de mulți alții. Nunta cosmică a ciobanului cu divinitatea cerească nu poate fi o înfrumusețare a morții lui, cum s-a crezut în cercetarea anterioară, ci este unirea Eului cu Anima uranică. Eul conștient ia inițiativa și sacrifică interesele materiale pentru fantastica aventură în cer. Cerul este în toate religiile și în tărâmul poeziei cel mai adecvat simbol pentru universul sufletesc, nemărginit și pur.
Călătoria sufletească dincolo de limitele celor cinci simțuri, adică metafizică, se desfășoară pe etape. În prima etapă Eul își observă Anima chtonică timp de trei zile. A doua etapă este dialogul cu mioara, care îi e călăuz spiritual și îl ajută pe cioban să își conștientizeze problema sufletească. El își imaginează că va fi ucis, cum vrea să fie îngropat și cum va sufla în fluiere pentru animalele sale. În partea chtonică a aventurii spirituale, el se îndepărtează de cele lumești, așa cum apostolul Pavel din Biblie zice că el moare în fiecare zi, pentru a se apropia de divinitatea din ceruri și recomandă creștinilor să facă la fel. Ciobanul dă mioarei – adică Eul (rațiunea) dă Animei (afectului) – mesaje pe care să le transmită unora sau altora. Astfel el își clarifică detașarea de toate cele pământești. Țelul final este etapa uranică, nunta din cer, adică starea de fericire că sufletul lui se contopește cu divinitatea și că întreaga natură, de la pământ la cer, participă la extazul lui. Călătoria lui Dante spre Paradis începe la fel cu o etapă chtonică. Ciobanul și Dante trebuie întâi să treacă prin pământ, prin lumea morților, vii fiind.
Mioriţa conține cunoștințe practice profunde despre însușirile psihicului, exprimate în mod poetic prin metafore și alegorii pline de simboluri abstracte, ce nu puteau fi exprimate mai bine decât așa. Metaforele și alegoriile dezvăluie aspecte esențiale din tainele sufletului omenesc și experiențe greu de descris în alt fel, despre o formă superioară de conștiință. Totodată, alegoriile ascund ceea ce spun, pentru a proteja aceste cunoștințe, pe care cei netrecuți prin toate treptele cognitive necesare, nu au obținut competența să le înțeleagă cum trebuie și le-ar putea înțelege pe dos. Așa cum mulți dintre noi înțelegem pe dos Miorița, Meșterul Manole, Cântarea Cântărilor sau alte texte mitologice cu conținut tainic (esoteric).
Aventura lăuntrică a ciobanului înfățișează capacitatea omului de a combina cunoașterea mitologică și cea logică, adică gândirea afectivă și cea rațională, cu un rezultat exponențial în cunoașterea supra-sensibilă și supra-rațională. Variantele Mioriței sunt texte cu conținut mitologic, care adună chintesența unor experiențe sufletești sau spirituale multimilenare, avute de țărani preocupați de obținerea unei forme superioare de conștiință și de cunoaștere a adevărului absolut despre ființa umană și despre dimensiunea sau însușirea divină a omului. Dialogul ciobanului cu mioara este o expunere mitologică a unor trăiri și cugetări existențiale și a unor cunoștințe despre aspecte cognitive complexe și nuanțate, greu de exprimat sau de explicat în alt fel, decât printr-un limbaj poetic, singurul limbaj ce acordă textului o valoare literară nepieritoare.
Misterul și miracolul sunt subînțelese în toate variantele Mioriței, iar în unele sunt aproape explicite. Experiența psihologică a ciobanului e un lucru privat și vrea să fie ținut secret, accesibil numai celor ca el, nu oricăror nechemați, care ar strâmba din nas. El cere mioarei să transmită personajelor feminine un adevăr codificat de el cu ajutorul unor termeni poetici, însă în două versiuni, parțial identice și parțial diferite. O versiune pentru mama sa, iar alta pentru societatea înconjurătoare, simbolizată prin oi.
Ciobanul privește mioara ca pe o icoană sfântă, asupra căreia își proiectează sufletul și cu care se identifică. El își externalizează sufletul și internalizează icoana. Transformă animalul din obiect pasiv de cult în subiect activ sfânt. El înalță animalul la rangul de ființă supranaturală și îl vede ca un mesager venit din sfera divină, care știe tot ce îl așteaptă pe drumul spre sfera spirituală și îl călăuzește într-acolo. Mioara e sacră și îl ajută să ajungă în lumea spirituală, ce transcende materia. Mioara coboară lumea metafizică în cea fizică și urcă lumea fizică în cea metafizică. Mioara ca îndrumător spiritual, adică mistagog, e un alter-ego intuițional, care îl călăuzește spre sferele cerești. Ea este pentru cioban și pentru publicul ascultător o icoană vie a realităților din adâncul sufletului și leagă două lumi: cea naturală și cea supranaturală. Prin ea ciobanul are legătură cu ambele lumi: cea din sufletul lui și cea din afara lui. Mioara este un intermediar între trecut și viitor, între societate și lumea spiritului. Ea îi deschide calea de la pământ la cer și de la viață la nemurire. În tot acest timp ciobanul e conștient de aspectele realiste ale situației: că și el și mioara sunt ființe materiale, ambele legate de viața pământească: mioara are nevoie de iarbă, iar el de umbră. Despre simbolul din versurile La negru zăvoi, Că-i umbră de voi, vom vorbi în alt eseu.
Dialogul se întemeiază pe dragostea ciobanului pentru animalul adorat și este o formă de rugăciune aducătoare de cunoștințe, care îi dau răspuns la întrebările despre viață și îi prilejuiesc o orientare în lumea suprasensibilă. Mioara ca icoană a lumii metafizice este poarta prin care el comunică cu lumea de dincolo de simțuri și îl ajută să pună alte prețuri pe toate lucrurile materiale și pe iubirea divină. Criteriile lui valorice diferă de ale celorlalți oameni și în consecință el este văzut de alții ca un înstrăinat de cele familiare tuturor. Aceasta este explicația, din ce cauză variantele precizează că el e camstrăinel, chiar când cei trei ciobani sunt frați sau veri primari din trei surori. Icoana mioarei îl ajută să facă saltul psihologic spre lumea supranaturală și să simtă dragostea dumnezeiască a divinității pe care o adoră el. Dialogul cu mioara pregătește personajul principal pentru cea mai fericită experiență existențială: extazul de a simți nunta cosmică, unirea sufletului omului cu sufletul întregii naturi și sentimentul nemuririi.
Pe plan psihic, ritualul îl ajută pe cioban să intre în rolul de erou mitologic, să intre în substanța misterului în care se inițiază și să se simtă acasă într-o lume nouă. Pe plan social, ritualul certifică faptul că el a atins un grad superior de spiritualitate și a căpătat o poziție socială deasupra celor care încă n-au trecut ca el prin ritul de inițiere. În urma ritualului, toate cuvintele, gesturile și faptele lui capătă altă pondere, iar el e respectat într-altfel.
Majoritatea titlurilor pun în valoare Mioara, adică imaginea arhetipului matern, în care ciobanul își reflectă propriul său suflet și astfel ea îi prilejuiește o trăire suprasenzorială. Ea este un mesager ceresc, divin, care mijlocește o percepție supranaturală intensă pentru cioban și cu totul neperceptibilă de către alții. Răspunsul mioarei este răspunsul unui mistagog, fără de care ciobanul nu ar vorbi despre moartea sa simbolică pe pământ și nunta sa în cer.
Totul în Miorița se petrece în Carpați, dar și în peisajul psihic, lăuntric al ciobanului, pe care el îl proiectează asupra peisajului exterior geografic, în care se află. Spațiul mioritic este atât peisajul din Carpați, cât și peisajul interior, din sufletul ciobanului și din sufletul oricăruia dintre noi, care ne extaziem de frumusețea Carpaților și a Mioriței.
Bibliografie:
[1]VictorRavini, Miorița – Izvorul nemuririi, EdituraAlcor Edimpex, București 2016, 2017.
[2]AdrianFochi, Mioriţa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1964, p. 298.
[3]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, Robert Laffont, Jupiter, Paris, 1994. (ediția princeps 1969).
[4]Salomon Reinach, Phénomènes généraux du totémisme animal. Cultes, mythes et religions, Tome I, Ernest Leroux, Paris, 1905.
[5]Sigmund Freud, Zur Einführung des Narzißmus, Internationaler Psychoanalytischer Verlag, Leipzig, Wien, Zürich, 1924.
[6]Carl Gustav Jung, Seelen probleme der Gegenwart, RascherVerlag, Zürichund Leipzig, 1941.
[7]Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chiţimia şi Gheorghe Vrabie, Poezia epică, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 122.
[8]MirceaEliade, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 242.
MN: Alte studii literare valoroase, ce poartă semnătura scriitorului Victor Ravini și sunt publicate de Mangalia News, puteți viziona AICI.
Mangalia News, 17.04.2022.
