Depinde cu ce fel de ochelari citim Miorița sau ce cadru de referință avem, adică ce am priceput până acum că este viața. Depinde ce experiență de viață avem și ce am citit. Putem să înțelegem Miorița cu inima sau cu capul. Cel mai bine ar fi să o înțelegem atât cu inima cât și cu capul. Unii au înțeles-o cu picioarele.
Cine refuză să accepte că Miorița este o capodoperă a literaturii universale, nu are nevoie să citească mai departe și n-are decât să rămână la vechea doctrină întunecată, descurajantă și deprimantă. Interpretarea pesimistă și fatalistă de până acum a Mioriței este greșită, dăunătoare individului și națiunii. E anti-patriotică și trebuie dezrădăcinată la fel ca buruienile nocive. Va rămâne în istoria cercetărilor științifice ca un exemplu de cercetare cu o metodologie greșită sau fără nicio metodă, după simple păreri. Dacă nu facem o nouă cercetare a Mioriței, atunci o avem numai pe cea veche.
Lectura mai multor cărți de referință, din care citez aici prea puține (dar le puteți găsi în bibliografia la Miorița. Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București 2016, ediția a doua 2017) m-a ajutat să ajung la concluzia că Miorița înfățișează strădania omului către o experiență suprasenzorială, dincolo de cele cinci simțuri. O experiență prin care omul află adevărul absolut despre sine însuși și despre univers, imaginat ca o divinitate ce cuprinde întreaga natură vizibilă și invizibilă.
Străbunii, care au compus și ne-au transmis Miorița, ne învață că omul se poate uni cu universul sau cu divinitatea, într-o fericire sublimă și nețărmurită. Prin aceasta, oricine se poate desprinde de condiția vieții de zi cu zi, se ridică deasupra situației concrete în care se află, se umanizează și se îndumnezeiește. În vremurile de azi, nu prea mai avem răgazul să ne gândim la așa ceva, când avem câte avem pe cap și când vedem câte vedem în jurul nostru. Desigur că mesajul luminos din Miorița îl deranjează pe unul sau altul, ce nu se poate înălța deasupra condiției zoologice a omului și necum nu poate să ridice privirea din băltoaca în care ne împotmolim sau hălăduim cu toții, ca să aspire spre stele. Adică așa cum au aspirat cei ce au creat Miorița, Dante Aligheri, Eminescu și mulți alții, atât celebrități, cât și oameni obișnuiți, cum suntem noi toți. Ciobanul din Miorița privește spre cerul însorit sau înstelat și este un muzician și poet, visător cu ochii deschiși. Însă e un om cu picioarele pe pământ și își vede de oile sale, în deplina sa responsabilitate de baci, adică șef peste ciobanii subordonați.
Filozoful grec Plotin (205-270 d.Hr.) era la fel, un om cu picioarele pe pământ, perfect ancorat în societate, cu o competență socială și competitivitate excepțională. Trăia totuși în sferele invizibile ale lui Platon și a experimentat unificarea sa cu universul de patru ori în timpul vieții. A descris în detaliu trăirile sale de fericire sublimă și extaz neimaginabil în Enneadele. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari gânditori ai civilizației occidentale și cel mai mare mistic din istoria lumii. Cuvântul mistic sau misticism îl sperie pe oricare dintre noi, care beneficiază de avantajul că încă mai are multe de învățat.
Plotin nu era creștin și nu era câtuși de puțin religios în vreun alt fel. Era filozof. Se știe că în Imperiul Roman, poporul considera că toate religiile erau la fel de adevărate. Filozofii considerau că toate religiile erau la fel de false. Împărații și administrația imperială considerau că toate religiile erau la fel de folositoare. Plotin se născuse în Egipt și s-a mutat la Roma, unde a făcut o carieră strălucită. A întemeiat propria sa academie de filozofie și a devenit prieten cu împăratul Gallienus, cu care benchetuia, conversau câte în lună și în stele și puneau țara la cale. Entuziasmat de ideile lui Plotin, împăratul a vrut să-i dea un oraș în sudul Italiei, unde să experimenteze în practică republica lui Platon. Plotin nu a apucat să înfăptuiască visul său și al împăratului. A murit în chinuri, se pare că de tuberculoză. Ultimele sale cuvinte cică ar fi fost: „Mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers.”
Louis Bouyer (1913-2004, numit de către papă de două ori în Comisia Teologică Internațională, consultant la al doilea Conciliu al Vaticanului, premiul Academiei franceze pentru întreaga sa operă, apreciat ca fiind unul dintre cei mai respectabili și multilaterali oameni de știință și teologi catolici ai secolului trecut) spune că Plotin, când vorbește de extaz, vrea fără îndoială să spună că el se absoarbe în ceea ce el numește Unitate.
Plotin distinge trei niveluri de conștiință sau de existență, trei etape, pe care le numește ipostaze: 1. puritate, 2. contemplare și 3. iluminare. Acestea se pot distinge în Mioriţa: 1. Toate variantele Mioriței pun în evidență curățenia morală și trupească a ciobanului. 2. Ciobanul contemplă natura. Simte în natură prezența unui mister și misterul unei prezențe divine. El transformă imaginea văzută a naturii într-o imagine interiorizată, care devine peisajul din sufletul său. Suflă în fluier și își proiectează peisajul fericit din suflet asupra lumii înconjurătoare. Vede o calitate supranaturală în toată natura dimprejurul lui și acordă un suflet uman tuturor elementelor din natură, ba chiar poate vorbi cu mioara sa, care simbolizează o parte din sufletul lui. 3. Trecerea de la contemplare la iluminare începe cu întrebarea ciobanului către mioară și cu răspunsul acesteia.
Mioara nu este un oracol care îi prezice ciobanului viitorul, așa cum au crezut unii savanți, întrucât nu se încadrează în fenomenologia oracolelor, ci în fenomenologia mistagogului, adică a călăuzului spiritual. Întrucâtva, cam la fel cum Virgiliu este călăuzul spiritual al lui Dante prin Infern, iar Mefisto e călăuzul lui Faust. Mioara este un alter-ego al ciobanului. La fel cum Faust e alter-ego pentru Goethe. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. El obține o viziune asupra morții și îngropării sale, ca un simbol pentru separarea de dorințele lumești. Obține și viziunea unei preafericite uniri cu divinitatea cerească. Ciobanul simte nunta cu divinitatea din cer ca o apoteoză în lumina divină, simbolizată prin corpurile cerești. „Unul” lui Plotin sau Beatrice a lui Dante pot corespunde în Miorița cu mândra crăiasă a lumii mireasă, sora soarelui și a pământului sau cu Fata Frumoasă de pe munte, din alte variante.
Filozoful austriac Martin Buber (1878-1965, profesor de onoare de știința și filozofia religiilor la Universitatea din Frankfurt și care s-a mutat la Ierusalim când a venit Hitler la putere în 1933, a fost cel dintâi președinte al Academiei Naționale de Științe a Israelului), a avut parte de ceva asemănător cu ce a descris Plotin. Buber scrie că el, printr-o proprie experiență de ne-uitat, a cunoscut o stare sufletească în care legăturile cu natura propriei sale vieți se părea că au căzut și a trăit sentimentul unei uniuni indivizibile. El a simțit cum a ajuns astfel la o unificare cu existența primordială sau bunătatea.
Americanul Walter Terence Stace (1886-1967, profesor emerit de filozofia misticismului la Princeton University) analizează experiențele spontane de trăire mistică, adică sentimentul unificării cu ceea ce omul simte că e divinitatea, din religia de care aparține.
Englezul Robert Charles Zaehner (1913-1974, istoric al religiilor la Universitatea din Oxford, specializat în mistică comparativă) explică analiza pe care o face Stace și zice că experiența unificării poate fi externă (external) sau internă (internal). În experiența externă, omul trăiește un sentiment de unire care face că deosebirea dintre subiect (adică el) și obiect (adică tot ce îl înconjoară) să se șteargă. Subiectul obține sentimentul de unitate cu obiecte exterioare, deoarece el „vede” că totul, inclusiv el, face parte dintr-o unitate inseparabilă și indestructibilă. El simte că face parte integrantă din tot ceea ce există. Totul e Unu. Asta este ceea ce istoricul englez Henry Thomas Buckle (1821-1862) numea „conștiință cosmică”, iar Sigmund Freud (1856-1939) numea „sentiment oceanic”.
Experiența internă este mai complicată. Cu toate că sentimentul de identitate sau ego pălește, conștiința și memoria nu se pierd. În cele mai depline și mai limpezi experiențe, această conștiință este o cunoaștere în dosul esenței practice, fără vreo deosebire exterioară sau interioară. Aceasta este experiența unității nediferențiate, care se poate interpreta ca o identitate cu absolutul. Omul simte că face parte din existența totală, absolută și eternă. Omul simte că a atins nemurirea, iar timpul s-a oprit în loc. Obținerea nemuririi și oprirea timpului în loc sunt teme principale în multe creații literare, de la Gilgamesh la Faust. Alternativ, se poate spune că omul ajunge la o unitate nediferențiată a sufletului său dincolo de timp și spațiu, ceea ce, în cazul sistemului indian Sānkhya, are ca scop izolarea sufletului individului de materie (care include simțuri, intelect și voință), cât și de toate celelalte suflete.
Moartea ciobanului din Miorița este o trăire religioasă subiectivă, pe care alți experimentatori, aparținând unei religii sau alteia, au descris-o cu metafore sau alegorii asemănătoare. Moartea de care vorbește ciobanul cu mioara, deci cu sine însuși, este un sentiment subiectiv, chiar dacă e comparabil cu ce simt alții, din alte religii. Așadar sentimentul acesta este în mod obiectiv specific naturii umane și e subiectiv condiționat de apartenența religioasă sau culturală. Metafora morții din Miorița spune în limbaj metaforic și cu cuvinte echivalente, același lucru ca și Plotin, care scrie că „taie totul”, ca Buber, ale cărui legături cu natura propriei sale vieți „au căzut”, sau ca sufiștii care zic „dispariție”. Alții s-au exprimat cam în același fel, pentru a înfățișa o trăire asemănătoare sau chiar au descoperit pe cont propriu aceleași metafore.
Acest exercițiu psihologic nu este prevăzut în dogmatica creștină, iudaică sau mahomedană. Luarea de contact cu divinitatea pe cont propriu și fără ajutorul unui ecleziast este considerată de către unele oficialități religioase ca o erezie. Și totuși, unele experiențe de acest fel ale unor credincioși, ca de exemplu Sf. Tereza din Àvila, Sf. Ioan al Crucii și mulți alții, sanctificați, sunt recuperate de ecleziaști în folosul organizației religioase.
Toți cei care au practicat acest exercițiu spun că ei mor sau dispar într-o lume, pentru a trăi în altă lume, tot aici în această viață pe pământ, dar mult mai frumoasă. Iată ce zice Enciclopedia Națională a Suediei: „Această trăire a dizolvării individualității este printre cele mai importante aspecte în experiența mistică. În sufism se folosește cuvântul fana (arab. ‘dispariție’); neoplatonicianul Plotin descrie întreg procesul cu expresia ‘taie totul’ (Enneadele 5.3.17), prin care el înțelege toate impresiile senzoriale, imagini lăuntrice și gânduri. Cugetări asemănătoare găsim la misticii creștini medievali.”
Aflăm de la Nelson Pike (1930-2010, profesor emerit la Universitatea din California, un proeminent filozof al religiilor) că în unele texte, când e folosită imaginea unei mirese, mireasa este sufletul aceluia care are o experiență mistică. În textele lăsate de personalități celebre din istoria literaturii universale sau a religiilor, ca Omar Khayam, Firdousi, Saadi, Hafez și alți mari poeți persani, cât și Beda Venerabilis, Sf. Bernard de Clairvaux, Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Sf. Tereza din Àvila, Sf. Ioan al Crucii și sumedenie de alți autori de texte considerate mistice, autorii folosesc imaginea concretă a unei mirese pentru a exprima termenul abstract: sufletul omului aflat în extaz poetic atât de intens încât este simțit ca o nuntă cosmică, de o extremă puritate spirituală și sfințenie religioasă. Textul esoteric cel mai la îndemâna oricui ar putea fi Cântarea Cântărilor din Biblie, care unora li se pare o scriere erotică și incompatibilă cu Biblia. Pike ne asigură că mireasa din textele esoterice este fără îndoială sufletul omului, pe care Ioan al Crucii sau alții îl numesc „Mireasa Suflet” (el alma de la novia sau the Bride Soul).
Olandezul Antoon Geels (1946-2020, profesor universitar de psihologia religiilor și de mistică comparată la Amsterdam și la Lund, judokan cu centură de gradul 7) spune: „Ruysbroec scrie în Nunta spirituală că omul însetat de Dumnezeu se elimină pe sine și în iubire se nimicește pe sine însuși. El moare pe când trăiește și murind merge spre viață. Ruysbroec scrie: ‘murind, ea [Mireasa Suflet] merge spre viață.’ Astfel ne amintește că moartea mistică e doar una din fețele unei medalii, a cărei parte opusă e omul renăscut, transformat și împlinit.” Geels mai spune: „Oricum, misticii folosesc adesea un limbaj care se referă la o experiență dincolo de posibilitățile limbii, dincolo de toate reprezentările, gândurile, amintirile noastre, pe scurt spus dincolo de tot ce înfățișează existența noastră.”
Așadar, Ruysbroec zice că nunta lui spirituală e sentimentul că în iubire se nimicește pe sine. Ciobanul își exprimă aceeași trăire, cu alte cuvinte, mult mai frumoase poetic și bine potrivite în versuri. Ciobanul, la fel ca Plotin, Meșterul Eckhart, Hafez sau Ibn cArabī și multe alte personalități din istoria literaturii, a filozofiei sau a religiilor, își unește sufletul său cu sufletul divinității pe care o adoră în cer sau care i se înfățișează pe munte. El unește lumea sa interioară (micro-cosmosul din el) cu lumea din afara lui (macro-cosmosul), ceea ce îi prilejuiește o fericire sublimă. Asta este nunta cosmică a ciobanului din Miorița, ce are loc pe un plan abstract (ceva luminos, înălțător și eliberator), pe când unii cercetători anteriori au citit Miorița ca o relatare a unor fapte concrete (întunecoase, tragice și deprimante). Asta este deosebirea dintre nivelul esoteric (tainic, ascuns) și exoteric (la vezeală, părelnic) din toate variantele Mioriței. Pe nivel esoteric este vorba de viață înnobilată spiritual și de prea-fericire. Pe nivel exoteric, pare că ar fi o ucidere și o moarte concretă. Fiecare avem libertatea să citim Miorița cu ce ochelari vrem, luminoși sau opaci și să ne placă nivelul esoteric sau nivelul exoteric.
Joseph Politella (1910-1975, american de origine italiană, căpitan în US Air Force până în 1946, veteran de război demobilizat, profesor de filozofie la Kent State University, consilier la CIA, la Department of Eastern Religions, președinte în the American Academy of Midwestern Religion, membru în the Royal Asiatic Society) spune că „misticismul impune o viață murind, nu o moarte trăind” (Mysticism enjoins a dying life, not a living death). Ceea ce spune Politella, Ruysbroec sau ciobanul din Miorița este exact același lucru pe care îl spune Apostolul Pavel: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31), „Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6:11), „Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă…” (Col. 3:3). Pavel scrie destinatarilor săi să moară pentru lumea materială ca să trăiască în cea spirituală. La fel gândește și Evanghelistul Ioan: „Noi știm că am trecut prin moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (1 Ioan 3:14). Ciobanul nostru de asemenea trece prin moarte la viață și își iubește frații în același fel. Pavel mai zice: „Căci, eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu” (Gal. 2:19).
La fel ca și Pavel, ciobanul din Miorița moare prin lege, față de lege și trece la o viață de alt fel. Cuvântul lege apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Știm de la Constantin Noica și de la Dumitru Caracostea că lege în Miorița are sensul de nomos din greaca veche, adică de lege ce reglează relația omului cu cosmosul, nu relațiile dintre oameni. La fel a avut lege sens religios, iar nu juridic, în franceza veche și în suedeza veche. Autorii anonimi ai Mioriței și mulți alți autori celebri folosesc aceleași metafore, pentru a înfățișa același fenomen psihologic, de nedescris altfel.
Metafora lui Pavel nu a fost înțeleasă în același fel de către diferiții traducători. Pavel scrie ´χαδ’ ηµεραυ αποδυησχω (eu mor în fiecare zi). El gândea în ebraică și se exprima în greacă. De la asta s-au tras multe divergențe și încăierări furioase între primii creștini, care l-au înțeles într-un fel sau altul. În latină s-a tradus Quotidie morior (zilnic mor). Unele fețe bisericești nu au înțeles termenul abstract gândit de Pavel și au dres busuiocul după cum li s-a părut să fie ceva logic pentru gândirea lor pragmatică: În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte (versiunea românească Printed in Great Britain by Love and Bridone). În original, Pavel nu spune că e în primejdie de moarte. Ogni giorno io rischio la vita (Traduzione interconfessionale dal testo greco in lingua corrente, Alleanza Biblica Universale). În original, Pavel nu spune că el riscă viața.
Chaque jour je suis exposé à la mort (trad. Louis Second 1975, Société Biblique de Genève). În original, Pavel nu spune că el e expus morții.
Mor în fiecare zi! (Societatea Biblică, fără an);
cada día muero (Antigua versión de Casiodoro de Reina 1569);
I die daily (King James Version);
ich sterbe täglich (Die Bibel nach der deutschen Übersetzung D. Martin Luthers);
Tag für Tag sterbe ich (Jerusalemer Bibel).
Incapacitatea unora dintre traducători de a înțelege limbajul poetic a făcut ca una din cele mai importante metafore din Biblie, metafora morții, în unele traduceri a murit.
Jess Byron Hollenback (n. 1948, profesor de istorie comparativă a religiilor la Universitatea dinWisconsin) afirmă că misticul renunță la lume și la societate, însă e un produs al societății și culturii în care trăiește. Relația dintre mistic și societatea înconjurătoare se bazează pe interdependență reciprocă, ceea ce niciun studiu asupra misticismului nu poate să ignore. Este o mare greșeală să privim experiența mistică așa ca și cum ar fi o simplă consecință a vreunui proces numai intra-psihic și care să existe total izolat de mediul istoric și cultural al misticului.
Politella spune că specificitatea experienței care transcende, adică trece de lumea celor cinci simțuri, este descrisă cu metafore și cu un limbaj neobișnuit, deoarece limba nu are cuvinte pentru aceste realități abstracte. Cea mai evidentă metaforă este analogia cu unirea dintre doi iubiți (the union of two lovers), sau fericirea care vine când cel care iubește se pierde pe sine în ceea ce iubește (the joy which comes when the lover loses himself in the Beloved). Aceasta implică moarte sau nimicire a unui aspect din noi și viață înnobilată sufletește, în avantajul altui aspect.
Politella mai spune că „Misticismul în diferite religii e numit știința despre dragostea divină. Esența acestei științe este ’nunta spirituală’, unirea fermecătoare a sufletului cu creatorul lui, dar nu ca o răsplată după moarte pentru o viață etică și dreaptă trăită pe pământ, ci ca o experiență trăită în timpul vieții, aici și acum. Această descriere e uluitoare pentru înțelegerea rațională.” Ciobanul din Miorița iubește natura (the Beloved). În vederea nunții sale cu divinitatea cosmică (the “spiritual marriage”), el trebuie mai întâi să se anihileze prin moarte și îngropare (This involves “death” or “annihilation”). El renunță la un aspect al naturii sale materiale personale (one aspect of our nature). După aceea el poate primi viață în cealaltă lume (life to the other), cea transcendentală, adică de dincolo de simțuri, însă aici, în viața de zi cu zi. Așadar cealaltă lume este o lume paralelă în timp, nu o lume după moarte.
Carl Martin Edsman (1911-2010, preot în Biserica de Stat a Suediei, profesor emerit de istoria religiilor la Universitatea din Uppsala, membru al Academiei din Suedia) definește „Unitatea cu divinitatea” în Enciclopedia Națională astfel: „Denumirea celei mai înalte și intense experiențe religioase. Se consideră că implică o cunoaștere directă a lui Dumnezeu, cognitio dei experimentalis (cunoașterea experimentală a divinității), sau o contopire a existenței vizibile cu realitatea divină suprasenzorială din dosul acesteia. Această trăire, simțită de misticul însuși ca un act de cunoaștere, e urmată de un sentiment de eliberare, preafericire și atotcuprinzătoare iubire.” Edsman mai spune că formula pentru trăirea identității cu universul în hinduism, în Upanișade, este tat tvam asi (sanskrit: tu ești acesta) sau aham brahmasmi (eu sunt Brahman). Ultimul stadiu de meditație în budism este samadhi (liniște, concentrație). Nirvana și satori al zen-budiștilor este același fel de trăire a realității. Această mistică a unității există în toate religiile și implică o trăire a identității omului cu divinitatea sau o apropiere a omului de divinitate față la față (ca în cazul lui Moise), adică o nimicire a distanței dintre om și Dumnezeu sau ce zeu are. Theologia mystica numește aceste experiențe ca fiind visio beatifica (viziune preafericită), în care iluminarea e pregătită de curățarea sufletului și contemplare. Aceste trei etape își au rădăcinile în neoplatonism și în descrierea lui Plotin a drumului către „Unul”.
Sus de tot în ierarhie este unitatea transcendentală, Unul, pe care Plotin îl identifică cu ceea ce e bun și frumos, iar Buber îl identifică cu existența primordială sau bunătatea. Conștiința unuia sau altuia din cei doi sau conștiința altora, ce au aceeași experiență, cuprinde totul, atât pe sine cât și altceva, în exteriorul lor. La Plotin, următorul nivel aparține de nous, adică înțelepciunea sau intelectul și capacitatea de a gândi (ideile). Ideile sunt în nous, iar nous reflectă de aceea numai asupra sa însuși. Pe nivelul cel mai de jos este psyke, sufletul, care reflectează asupra lumii fizice exterioare. Cele trei ipostaze există paralel, întotdeauna și pretutindeni. Omul în starea sa naturală se mișcă pe nivelul sufletului. Riscă să se împotmolească în rău, dar poate alege binele, iar cu ajutorul filozofiei, prin strădanie conștientă, poate să se ridice până în lumea înțelepciunii. Cine poate poate. Cine nu poate nu poate.
Dante Aligheri (1265-1321) sfârșește ultimul vers din Infernul, din Purgatoriul și din Paradisul cu stelle. Multe variante ale Mioriţei se încheie cu stea sau stele făclii. În unele variante, pe ultimul vers pot fi și alte efecte de lumină: lumina lunii sau vederea lunii. După aceste elemente de lumină, unii cântăreți mai adaugă un vers sau două, de mai mică valoare poetică. Astea nu revin în alte variante și pot fi improvizații individuale. În alte variante, ultimul rând în poate fi La lumina lumii. Ce poate să însemne aici lume? În Dicționarul Enciclopedic al lui Candrea-Adamescu (DECR), lume are 18 sensuri, iar sensul nr. 1, așadar cel mai frecvent și mai important înțeles, este lumină. În consecință, expresia La lumina lumii poate să însemne La lumina luminii și deci ar fi redundantă și de prisos. Însă într-o poezie atât de concentrată, nimic nu poate fi de prisos. Să ne punem întrebarea, dacă nu cumva o fi vreo greșeală de exprimare sau dacă putem fi siguri că este o expresie esoterică, cifrată ca o ghicitoare, a cărei dezlegare ar putea fi La lumina divină.
Ca să aflăm răspunsul, putem să facem o comparație între cuvântul lume din Miorița și cuvântul italian lume folosit de Dante de cinci ori Paradisul, cântul XXXIII, în versurile 43, 99, 110, 116, 128. Comentatorul Dino Provenzal, explică în La Divina Commedia (ediția Mondadori, Milano, 1940) că Dante folosește acest cuvânt ca o metaforă cu înţelesul de lumină cosmică eternă şi divină. Putem fi siguri că autorii colectivi și anonimi ai Mioriței au recurs la același cuvânt, la aceeași metaforă, pentru a spune aceeași abstracțiune ca și Dante. Însă metafora din Miorița este cu câteva mii de ani mai veche decât a lui Dante.
Unele variante se încheie reluând ca un refren versurile anterioare: C-o mândră crăiasă / A lumii mireasă. Ne putem întreba dacă aici înseamnă A omenirii mireasă sau A luminii mireasă. Unele variante se încheie cu Luna şi soarele, altele cu alegoria nunții, unde cununa i-o țin soarele şi luna. Cununa i-o mai pot ține stelele şi luna,Doi luceferei sau Doi luceferi mari. Biserica și Gustave Doré l-au aruncat pe Lucifer din cer, la fel ca Zeus pe Prometeu, însă românii mențin Luceafărul pe cer, ca o sursă de lumină necesară. Ciobanul are nevoie de purtătorul precreștin al luminii, la cea mai importantă ceremonie, nunta sa în cer. Bineînțeles că fascinația stelelor stimula gândirea și sentimentele lui de aspirație spre puritatea cerului înstelat.
Eminescu dezvoltă mitul Luceafărului mai presus de toate mitologiile cunoscute și ridică înălțimea spirituală a mitului la un nivel mult mai înalt, atât omenesc cât și ceresc. Pe când Prometheus al lui Goethe se situează mitologic la cel mai terestru nivel. Deosebirea dintre Luceafărul lui Eminescu și Prometheus al lui Goethe este ca între apolinic și dionisiac. Prometheus al lui Goethe se răfuiește cu Zeus. Din perspectiva lui Freud, înțelegem că Goethe se răfuiește cu tatăl său. Eminescu în Luceafărul se răfuiește cu sine însuși, duce o luptă interioară, între suflet și rațiune.
Atracția lui Dante, a lui Eminescu, a ciobanului din Miorița, a multor alți poeți și a noastră a tuturor către stele poate fi explicată cu ajutorul filozofului materialist Ludwig Feuerbach (1804-1872), care spune că: „În stele avem un exemplu clar despre cum o ființă sau un lucru este un obiect pentru religie numai dacă este o cauză pentru spaima morții sau bucurie de viață, adică produce senzația de dependență.”
Fenomenele luminoase din Mioriţa și din orice text esoteric, pot fi explicate cu ajutorul lui Hollenback, care spune că „o anume formă de lumină supranaturală apare adesea în trăirile mistice, indiferent ce tradiție religioasă cercetăm, și să nu neglijăm nemaipomenita varietate de manifestări luminoase.” Lui Moise îi apărea Dumnezeu sub forma unui tufiș arzător.
Ciobanul din Miorița și Dante au cu totul alte premise religioase și culturale, dar îi preocupă o chestiune sufletească asemănătoare. Au același țel: o întâlnire mistică cu un personaj feminin iubit și de neatins (Mândra crăiasă sora soarelui sau Beatrice), care simbolizează extrema realitate divină sau, cu alte cuvinte, propriul lor suflet, mai exact Anima lor uranică (cerească) din propriul lor subconștient. Experiențele și viețuirile lor sunt asemănătoare, dar totuși nu pot să fie la fel, deoarece ei trăiesc în culturi diferite, au cu totul altă religie, altă meserie și alt cadru de referință.
Nunta cosmică a ciobanului cu divinitatea este o experiență sufletească fericită, trăită în timpul vieții, aici și acum, oricât ar fi de uluitoare pentru înțelegerea rațională, ceea ce explică de ce a și fost înțeleasă anapoda, cu totul pe dos. Ciobanul nu are nevoie să moară pentru a întâlni divinitatea, cum promit unele religii, încă din pre-creștinism. Renunțările lui sunt remarcabile, dar nicidecum ceva de bocit, ci eliberator. Oile, adică profanii, neinițiații, nu au cum să înțeleagă spectacolul cu ritul de inițiere prin care trece ciobanul și îl jelesc. Profanii jelesc un mort, care de fapt joacă teatru că a murit, la fel cum un personaj burlesc din Călușarii se preface mort sau cum moare tenorul la operă și continuă să cânte cu sabia în inimă. Ciobanul e ucis și îngropat ca la teatru, simbolic. În mai multe variante, el precizează să nu pună pământ peste el. Așa ucis, cum își închipuie că va fi, el va sufla în fluier. Ca la operă.
Teologul și filozoful german Dietrich Bonhoeffer (1906-1945, arestat și spânzurat pe lângă milioane de evrei masacrați) a scris din pragul morții că „moartea este cea mai mare sărbătoare pe drumul spre libertate.” El avea altă concepție despre libertate decât Hitler sau călăul. Formularea lui Bonhoeffer poate fi comparabilă cu versurile din Mioriţa care zic de îngroparea ciobanului la poteca sfântă. Bonhoeffer și cântăreții Mioriței folosesc imaginea concretă drumul și poteca pentru viziunea lor despre o cale abstractă spre libertate spirituală. În aceeași variantă mioara spune că poteca e strâmtă. Asta poate fi o simplă modificare a unui rapsod care nu a auzit bine, dar poate fi și o metaforă a faptului că toate potecile spre libertate sunt strâmte. Marea deosebire între Bonhoeffer și Miorița este că ciobanul nu este executat. El doar se gândește la uciderea sa, ca o eventualitate, ce nu are loc.
În cele mai multe variante ale Mioriței, ucigașii nu au trăiri mistice speciale. Ei aparțin aceleiași frății care, pe lângă meserie, cuprinde reprezentări și valori religioase comune. Oricum, ei au competența religioasă pentru a oferi un ajutor adecvat într-o procedură religioasă. Ei îl ajută pe cel ales să pună în scenă un ritual teatral, care îi facilitează experiența mistică sau măcar o simbolizează, în timp ce ei fac un ritual pre-creștin, cu funcție de liturghie ce restabilește ordinea din natură.
Max Weber (1864-1920, unul dintre întemeietorii sociologiei și care face apologia protestantismului ca o cauză a revoluției industriale a burgheziei din secolul al XVI-lea) și Ernst Troeltsch (1865-1923, filozof, teolog protestant, sociolog german) au concepția că numai unele elite spirituale pot avea trăiri mistice. Spre deosebire de ei, Geoffrey Parrinder (1910-2005, profesor de religie la King’s College din Londra) afirmă că posibilitățile de experiențe mistice sunt deschise tuturor oamenilor. În unele variante ale Mioriţei, experiențele mistice sunt accesibile și celor doi ciobani subordonați baciului. Aceste variante încep cu Trei vulturi de soare. / Nu-s vulturi de soare, / Ci-s trei păcurari sau cu variațiuni ale acestor versuri. Avem aici cam aceeași metaforă pe care o folosea Sf. Teresa din Àvila, când simțea că era purtată de un vultur spre soare.
John Niemeyer Findlay (1903-1987, profesor de filozofie la universități din Noua Zeelandă, Londra, Yale Texas, Boston) confirmă spusele lui Parrinder și spune în Ascent to the Absolute că: „Acest fel mistic de a vedea lucrurile face parte de multe ori din experiența celor mai mulți oameni. (…) Așa numiții mari mistici – oameni ca Plotin, Jalal al-din Rumi, Tereza din Àvila și alții – mai degrabă sunt indivizi care au dus până la genialitate o absolut normală și obișnuită, indispensabilă parte a experienței omenești”. Așadar, misticismul, mai degrabă decât să fie ceva neobișnuit și eventual o erezie, este o extindere completă a drumului obișnuit al omenirii, al fiecărui om.
Misticii menționați mai sus – și mulți alții ca ei – nu erau sihaștri prin grote și rupți de realitate. Nu erau niște marginalizați ai societății. Evident că se detașau distinct de lume și de cele lumești, însă adesea erau bine angrenați în societate, buni organizatori, conducători sau întemeietori de structuri sociale durabile. Ba mai mult, ne-au lăsat scrieri importante, care sunt de mare folos pentru filozofie, pentru știința religiilor și pentru cunoașterea misticismului, pentru a ști ce o fi dincolo, în lumea nevăzută și paralelă cu cea în care trăim. Scrierile lor sunt folositoare ca să știm ce poate fi dincolo de cele cinci simțuri. Nu cum au spus unii filozofi latini, empirici, materialiști și nihiliști: Nihilinintellectu quod nonprius in sensu (nimic nu este în intelect care să nu fi trecut prin simțuri). Misticismul nu este ceea ce spun dicționarele rămase în urmă la marxism-leninism, ci este un fenomen cognitiv. Este cunoașterea supra-senzorială și supra-rațională, adică mai presus de simțuri și de rațiune. O cunoaștere ce combină gândirea și sufletul. La asta pot să ajungă poeții, muzicienii sau chiar și mulți oameni obișnuiți, cu capacitate intuitivă.
Antropologul scoțian Victor Turner (1920-1983) spune că în cele mai vechi societăți sunt ritualuri care separă pe cei inițiați, de legăturile cu societatea înconjurătoare. „Ei devin morți pentru lumea socială și vii pentru lumea în care nu există societate.” Știm asta de la Apostolul Pavel. Frumoasa, simpla, dar magnifica îngropare a ciobanului în natură și participarea întregului univers este pentru el o bucurie, o pregătire pentru o nuntă. E bucuria care, conform lui Politella, vine de la unirea sufletului cu universul, o topire a sufletului ciobanului în lumina divină, cosmică. Dante nu se putea contopi în limina divină, întrucât în religiile monoteiste, omul nu se poate contopi cu divinitatea care l-a creat. Dante, ca și Moise, are doar o vedere față la față cu divinitatea.
Ciobanul vrea să moară de la cele lumești și să-și îngroape dorințele sau interesele materiale. Însă totul are loc pe un plan imaginativ și simbolic. La început, el este cel mai bogat dintre toți. În vederea unirii sale cu divinitatea, el vrea să fie cel mai sărac, să nu mai aibă nimic, decât fluierele sale. Legăturile lui cu societatea pot fi o piedică pentru exercițiile sale poetice, muzicale și de căutare a divinității. În mai multe variante, ciobanul îi spune mioarei că are o comoară de aur ascunsă sub vatra de la stână și că o dăruiește ciobanilor care îl vor omorî. Nu se gândește să o lase mamei sale, nu se simte legat de interesele materiale ale familiei. Johan Frederik Staal (1930-2012, profesor emerit de filozofie la The University of California, Berkeley) scrie: „Când o persoană în căutarea trăirilor mistice întoarce spatele societății, nu e de așteptat să contribuie la rezolvarea unor probleme sociale”.
În realitate, ciobanul nu renunță la nimic. El dezvăluie unde este aurul numai mioarei sale, care e alter egoul lui. În cele din urmă, el își păstrează bogățiile și poziția socială neștirbite. El renunță la aurul său doar cu gândul și în suflet. El nu face ceva care neagă viața, ci are o trăire care afirmă viața și îi sporește calitatea. La fel ca și alte personalități puternice, ca Moise, Mahomed, Plotin sau Swedenborg, el nu are nevoie să renunțe la bunurile și la preocupările lumești pentru a obține o sublimă trăire religioasă. Plotin era un om răzbătător, cu o carieră de invidiat și cu competențe sociale superioare celor mai mulți. Mulți mistici au avut preocupări lumești și au fost implicați în ample acțiuni remarcabile.
Sf. Tereza din Àvila (1515-1582) a întemeiat Ordinul Carmeliților Desculți, cu mânăstiri masculine și feminine. Ordinul creat de ea s-a răspândit rapid în toată Europa și apoi în toată lumea. Sf. Bernard de Clairvaux (1090-1153) a intervenit în marile probleme politice, dar cu aparență religioasă, ale vremii sale: a întemeiat mai multe mânăstiri pentru a întări pozițiile strategice ala catolicismului împotriva catarilor și a altor schismatici, el l-a dat bisericii pe papa Eugen III, căruia i-a fost eminența cenușie, a pus în mișcare cea de a doua cruciadă, pentru care a mobilizat armata necesară, a luptat cu îndârjire împotriva masacrelor și violențelor la care erau supuși evreii.
Sărăcia nou obținută de ciobanul din Miorița, moartea și îngroparea lui se petrec în imaginația lui și pot fi explicate cu ajutorul lui Politella, care spune că sărăcia misticilor înseamnă lipsa egoului, ceea ce e contrariul egoismului (self-less as against the selfish). Asta înseamnă că înainte de a putea folosi lucrurile în mod neegoist, trebuie mai întâi să lăsăm corpul dorințelor să moară treptat, dar până la urmă întru totul. Această moarte senzorială are mai multe trepte, la fel ca și trezirea la noua viață.
În toate cele 973 de variante ale Mioriței pe care le-am analizat în carte, ciobanul este cu picioarele pe pământ și cu ochii în stele. El este bine angrenat în societatea vremii sale și are multiple competențe. Este baci, adică șef, într-o unitate de producție materială ce îi asigură o prosperitate demnă de invidiat. El produce carne, lapte, preparate lactate, lână și blănuri – hrană și îmbrăcăminte – așadar produse de primă necesitate. Își cioplește singur fluierele, ciuberele sau alte vase din lemn de la stână și bâta cu care apără oile de lupi și de urși. Este poet, muzician și cioplitor. E precursorul lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Întrunește geniul creator al celor trei într-unul singur. El poate fi considerat patron spiritual pentru toți producătorii de bunuri materiale și pentru toți artiștii din cele trei domenii ale artei. Totodată, el este scenarist, regizor și actor principal într-un spectacol de teatru popular cu caracter liturgic și cu utilitatea de ritual pentru inițierea lui în tainele sau misterele sufletului omenesc și ale universului, așa cum erau cunoscute pe vremea aceea.
Ciobanul din Miorița este mai presus decât toți misticii din lume, întrucât el nu este un mistic și nici nu poate fi confundat cu vreun mistic. Oricât l-am compara cu alți, el nu poate fi confundat cu nimeni. Pentru că el nu este un om în carne și oase, ci e un erou mitologic și un model exemplar, un ghid spiritual. Dacă citim Miorița pe un plan exoteric – deci profan și superficial – și ne oprim la sensul concret al cuvintelor, el pare să fie un sacrificat și de aceea a fost văzut ca un precursor al lui Isus Hristos. Însă el nu este sacrificat, nu e o victimă. El este un ales al comunității, pentru o misiune înaltă, cum bine a remarcat Ioan Filipciuc. Miorița a fost concepută în principal ca un text esoteric, cu un conținut filozofic și psihologic profund, tainic, mai presus de nivelul exoteric. Metaforele sau alegoriile au înțelesuri pe cât de înalte pe atât de adânci și ne trimit cu gândul spre abstracțiuni cu sensuri luminoase, sublime.
Personajul principal din Miorița este un personaj literar ce simbolizează perfecțiunea omului în general. Unele variante prezintă mai clar decât altele, certitudinea că baciul este un erou mitologic. S-ar putea ca baciul să fie un avatar al eroului mitologic Orfeu, pe care grecii l-au luat de la traci. Orfeu are un instrument muzical, o liră. Steaua Vega este numită în popor Ciobanul și se află în constelația Lira. Întreaga constelație Lira se numește Ciobanul cu oile. Vega este a doua stea ca luminozitate din emisfera nordică. Cea mai luminoasă este Aldebaran, care la români are legătură cu noaptea de Sânziene, deci cu Ileana-Sânziana-Cosânzeana din basme, zeița solstițiului de vară. Aldebaran poate fi și Mândra crăiasă, sora soarelui, spre care aspiră ciobanul. Legendele populare mai pun și steaua Spica din constelația Virgo (Fecioara) în legătură cu steaua Ciobanul, alteori numită Porcarul, tot păzitorul unor animale domestice. Ciobanul sau Porcarul caută și găsesc Fecioara în cer. Sub formă de povești, țăranii arhaici arhivau pe cerul înstelat cunoștințele lor de astronomie, absolut necesare pentru a se orienta geografic și în timp.
Oricum, steaua cea mai luminoasă, așa cum se vede din Carpați, este o zeitate feminină, ceea ce poate însemna că stelele și-au primit numele și rolurile în matriarhat. Steaua Spica din constelația Fecioara ar putea fi un indiciu că grâul și cultivarea lui au fost descoperite de femei, tot în matriarhat. Pe de altă parte, Aldebaran este ochiul din constelația Taurului, care a răpit-o pe Europa. Dar acesta e alt mit, ce poate să fi apărut în patriarhat și în Bazinul Mediteraneean, fiindcă ea e răpită din insula Cipru. Mitul răpirii Europei e pictat în tablouri, cum că răpirea ar fi pe pământ, fiindcă pictorii nu ajung cu pensula la bolta cerească. Acolo ajung numai poeții, cu visul și cu versurile. Steaua care este ochiul taurului, adică ochiul lui Zeus, veghează dintotdeauna asupra Europei și vede totul. O să trăim și o să vedem ce o să mai vadă.
Miorița nu este proză. Este poezie. Nu prezintă o acțiune, cum prea mulți savanți au afirmat, ci înfățișează frământări și năzuințe sufletești, exprimate metaforic sau alegoric sub aspectul părelnic al unei acțiuni dramatice, care de fapt nici nu are loc. Totul are loc în visarea cu ochii deschiși a ciobanului. Miorița nu aparține genului epic, așa cum mulți au afirmat, fără să acorde atenție elementelor de teoria literaturii, ce arată că aparține genului liric. Titlurile universitare și erudiția nu sunt sufieiente pentru a înțelege literatura orală populară. Savantlâcul implică erudiție, dar nu este o garanție pentru sensibilitate și imaginație poetică sau gust artistic. Nimic nu este realitate în Miorița, totul este fantezie. Nimic nu este concret, totul este simbol abstract. În Miorița natura este însuflețită și divinizată, divinitatea e umanizată, iar omul e îndumnezeit. S-a afirmat că adevărul structurii și dimensiunii sau esenței dumnezeiești a omului este de nespus. Și totuși e bine spus în Miorița. Mai desăvârșit spus în Miorița decât în orice altă creație din istoria literaturii universale sau din istoria religiilor. Cunoașteți vreo altă capodoperă în care să fie mai bine spus? Nu cred că este posibil să fie mai bine spus, decât este spus în toate variantele Mioriței.
Bibliografie:
- BOUYER, Louis, The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990.
- CANDREA, Ion Aurel și ADAMESCU, Gh., Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat Cartea Românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1926-1931.
- EDSMAN, Carl Martin, Enhetsupplevelse, în Nationalencyklopedin, vol 5, Bokförlaget Bra Böcker, Höganäs, 1991.
- FEUERBACH, Ludwig, Gedanken über Tod und Unsterblichkeit, în Sämtliche Werke, Band 1, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960.
- FEUERBACH, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960.
- FEUERBACH, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975.
- GEELS, Antoon, Mystik, în Nationalencyklopedin, vol 13, Bokförlaget Bra Böcker, Höganäs, 1994.
- GEELS, Antoon, Muslimsk mystik. Ur psykologisk synvinkel, Artos & Norma bokförlag, Skellefteå, 2005.
- HOLLENBACK, Jess Byron, Mysticism. Experience, Response, and Empowerment, The Pennsylvania State University Press, Pennsylvania, 1996.
- PARRINDER, Geoffrey, Mysticism in the World’s Religions, Oneworld, Oxford, 1996.
- PIKE, Nelson, Mystic Union. An Essay in the Phenomenology of Mysticism, Cornell University Press, Ithaca and London, 1992.
- POLITELLA, Joseph, Mysticism and the Mystical Consciousness Illustrated From the Great Religions, în Research Series VIII, Kent State University Bulletin, Kent Ohio, December, 1964.
- STAAL, Frits, Människan och mystiken, Aldus, Malm, 1976. (originalul: Exploring Mysticism)
- TURNER, Victor, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure, de Gruyter, New York, 1969.
- TURNER, Victor, Dramas, Fields, and Metaphors. Symbolic Action in Human Society, Cornell University Press, Ithaca and London, 1974.
- TURNER, Victor, From Ritual to Theatre. The Human Seriousness of Play, PAJ Publications, A Division of Performing Arts Journal Inc, New York, 1982.
- TURNER, Victor, Liminality and Community, în Jeffrey C Alexander and Steven Seidman. Culture and Society: Contemporary Debates, Cambridge University Press, Cambridge, 1990.
- WEBER, Max, Den protestantiska etiken och kapitalismens anda, Argos, Lund, 1988. (originalul: Die protestantische Ethik und det Geist des Kapitalismus)
- ZAEHNER, Robert Charles, Drugs, Mysticism and Make-Believe, Collins, London, 1972.
MN: Alte studii literare valoroase, ce poartă semnătura scriitorului Victor Ravini și sunt publicate de Mangalia News, puteți viziona AICI.
Mangalia News, 13.03.2022.
