Trilogia “DIN UMBRA MUNȚILOR”, de Gheorghe Mocanu, prezentată de prof. univ. dr. Constantin Dram

0
285

Prof. univ. dr. Constantin Dram, directorul editurii Universitas Iași, redactor revista ”Convorbiri literare”. Conferință literară: Trilogia “DIN UMBRA MUNȚILOR”, de Gheorghe Mocanu – Odobești, Vrancea, aprilie, 2021.

Despre scriitorul Gheorghe Mocanu se pot spune foarte multe lucruri. Îl cunosc de un număr de ani, în calitatea care ne-a adunat aici pe toți, aceea de scriitor. El adună în această trilogie o parte din sufletul său revărsat în aceste volume și în același timp, pentru că acesta este destinul scriitorului, este o revărsare peste secole. Pentru că scriitorul, spunea foarte frumos Călinescu, referindu-se la Creangă, ce-i drept, dar se potrivește și aici, păstrând bineînțeles distanțele, este o expansiune a poporului în acel moment de genialitate, nu facem exagerări, totuși, dar păstrând ceea ce este de păstrat, în cărțile lui Gheorghe Mocanu, de fapt, nu este vorba doar de acel sat Ursoaia, ci este toată Vrancea. E o chestiune de filon antropologic, este o chestiune arhetipală, care reprezintă tot ce este pe munți și pe acele plaiuri. Și fac o asociere cu limita județului Buzău, cu plaiurile Bisocăi, descrise frumos de Odobescu. De acolo te duci direct spre Vrancea, aproape că nu știi a cui este, a Buzăului sau a Vrancei. Sunt multe elemente, o descripție murală deosebită, spațiul mioritic.

Ne întoarcem la Gheorghe Mocanu. Problema pe care o ridică un tip de carte cum este această trilogie a lui Gheorghe Mocanu este relația dintre ficțiune și realitate. Extraordinar de bine a făcut legătura Petre Isachi în cronica sa despre faptul că este o ficțiune și nu amintiri din copilărie. Așadar, este cu totul altceva. Suntem tentați să spunem că da, și eu am amintiri din satul meu, și eu am trăit multe lucruri despre bunici, despre un preot ciudat care nu știu ce făcea cu o nevastă mai altfel, despre unul „dotat” de la natură. Aici avem o problemă. Problema este relația dintre ficțiune și realitate.Vă amintiți cum un scriitor ambițios și invidios, a spus cândva despre Creangă, ce mare scofală a făcut el că și-a povestit amintirile din copilărie? Cred că Ion Dragoslav îl chema. A ieșit o prostie. El nu a sesizat un lucru: Nu e vorba de autobiografie! Nu e vorba de memorii care sunt un gen de nișă, un gen de frontieră, nu! Aici este vorba de recreere artistică, adică de o operă de ficțiune și acest lucru se vede mai cu seamă în partea a treia, în cel de-al treilea volum.

În timp ce primele două, care corespund unor vârste de om, vârsta copilăriei, vârsta adolescenței, fiecare cu ale ei, copilăria cu ale ei, adolescența cu erosul, cu cele ale adolescenței. Dar în partea a treia este o întreagă arhitectonică ficțională, pentru că se fac deturnări de la ceea ce este posibil să fi fost în viața autorului, chiar dacă personajul principal este el însuși cel care povestește, dar se vede că această parte a treia este mult mai elaborată, ține de o chestiune care s-ar numi viitorimea. O chestiune prin care se ajunge la motivația cărții. Rămân copii, nepoți etc. care merg mai departe. Povestea creației și a procreației. Ea a fost dezbătută de vechii greci, cel mai frumos a adunat-o Platon în teoria procreației întru frumos.

Iată că și noi ne gândim permanent la „ce-o fi dincolo?” Nu s-a întors nimeni, de unde să știm? Dar rostul scriitorului este să răspundă și la întrebări! Asta face un scriitor! Unii pun întrebări, scriitorul ne arată lumi posibile. Adică ne arată nouă și spune: Iubite cititorule, arată dacă-ți place! Dacă nu-ți place, caută altceva! Ăsta e și farmecul literaturii! Dar de partea cealaltă se pune problema că atunci oamenii au descoperit, ce au descoperit și cei din Odobești, și cei de la Iași, de la Neamț și de oriunde: că trebuie să lași ceva în urma ta. Știți chestiunea să lași un pom, o casă, un copil, o operă, de fapt. O pictură, o sculptură etc. Că rămâne pe o fântână, pe o troiță, tot o operă este! Dar știm de la Platon încoace, aceea care asigură cu adevărat nemurirea, în sensul lui Horațiu, este opera de artă.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Singura care te tentează la ideea de nemurire. „Tu vei muri întreg”, cum spunea Horațiu.
Celor care nu ați citit aceste trei romane ale lui Gheorghe Mocanu vă recomand din start să faceți asta, merită din multe motive. Prea multe prostii se scriu la ora actuală în țara noastră! Mă mir că hârtia le mai suportă, spunea cineva!

Nu vă ascund că am citit, apoi am recitit aceste romane. Mi-au plăcut mult! Imaginea muntelui, care este un simbol, o emblemă a Vrancei, care vine, într-adevăr, tot dintr-o zonă a arhetipului, pentru că muntele a fost pentru toate culturile, de la primitiv încoace, simbol major. Muntele a fost sacralizat întotdeauna. Că este vorba de acel munte „Fionul”, cum spunea Cantemir, că e vorba de munții Vrancei, toți munții au această forță de sacralizare și de reprezentare emblematică. Desigur că ar trebui să vorbim despre spațiul mioritic. Aici, Miorița este abordabilă din mai multe părți. Miorița ca rit, ca mod de viață, pentru că oamenii aceștia din Ursoaia, din zona aceasta pe care o evocă romanele lui Gheorghe Mocanu, trăiesc, cel puțin la modul empiric, după niște canoane vechi și străvechi. Miorița nu este numai un mod de viață. Mioriția este, totodată, un cântec născut pentru a te învăța ce este creația. Și atunci, creația,această Mioriță însoțește firul creator al romanelor lui Gheorghe Mocanu.

Putem găsi toate subtemele majore ale literaturii. Este vorba și despre copilărie, și despre adolescență, și despre eros, și despre imposibilitatea erosului: orice copil, orice puștan face greșeala de a se îndrăgosti de o față mai mare ca vârstă. Vine dintr-o veche dorință pe care atât de frumos a expus-o un romancier grec, unde baiatul este inițiat de o femeie matură, ca el, la rândul lui, când se căsătorește, să fie în deplină cunoștință cu ce are de făcut. Despărțirea de cei dragi, moartea în diferite ipostaze, prietenia, școala, conflictul dintre istorie și irațional, sau rațiune. Biserica, o temă frecventă în romanele lui Gheorghe Mocanu. Prostia omenească, o temă extrem de dezbătută în literatură, dar o să vedeți cum o găsiți în mod original în aceste romane.

Fac excepție cărțile ultimilor ani scrise la București și aiurea. Literatura la noi în țară, din păcate, cunoaște o formă de provincializare în sensul rău al cuvântului. Foarte proastă. Înclin să cred, aș putea să și demonstrez acest lucru, că sunt uneori mai multe cărți valoroase care se scriu în provincie, așa-zisa provincie, decât acelea care se scriu acolo de unde răsare soarele. Dar există o politică care se cheamă o politică de promovare și de adjudecare, în sensul prost al cuvântului, al tuturor meritelor, că sunt de lingvistică, financiare, simbolic literare, încât povestea e periculoasă și riscă să omoare literatura. Adică literatura nu mai este un concert, care ar trebui să cuprindă totul. Dacă unul în perioada interbelică scria la Bîrlad, unde exista o editură de forță, sau la Târgu Frumos, ele contau. Nu exista o segregație între ceea ce făceau Blaga sau Barbu sau cine vrem noi din acea perioadă, ci dimpotrivă, nu conta că stăteai la Darabani, sau în nu știu ce cătun dintr-un județ, nu avea importanță. Azi, mă tem că are și e trist!

Am spus că este o varietate de teme și subteme, este și o chestiune care ține de o efigie realistă și provocator realistă.Nu putem spune că este un roman realist, dar provoacă spre realism, este adevărat. Se vede în primul rând într-o galerie care este foarte serioasă a personajelor ce defilează în roman. Avem de toate. Avem inclusiv figura, să nu-i spunem nici baci, nici cioban, pur și simplu să-i spunem „mocan”. Mocanul care este ca personaj principal, dar și toți ceilalți într-o interesantă interceptare. E vorba de prost, cu tot ce ne-a adus el, e vorba de isteț sau destept, care se presupune că este cu o șchioapă deasupra celorlalți, hoțul, dar și polițistul – meseria veche nu se lasă, nu se uită. Există chestiunea conexată pe vârstă: baba, copilul, dar există și primarul, sau edilul, cum spune foarte frumos domnul Isachi în cronica sa. Pungașii, deci toți cei care alcătuiesc o întreagă galerie tipologică, care face ca romanul, ce ar fi vrut să fie doar frescă realistă, dar nu asta a vrut autorul. Nu a vrut să fie doar o chestiune subiectivă de reluare a unor chestiuni din adolescență și copilărie, nu a vrut asta și atunci a vrut să fie și un nivel de discurs.

Gheorghe Mocanu știe să elaboreze textul. Știe să-l aducă înspre ceea ce înseamnă zeflemea, cu variante de ironie și sarcasm și de autoironie narativă, înspre evocare, spre nostalgie, nostalgie mai ușor duioasă. Nu devine melancolie neagră. Există și multă portretistică, descripție bine tușată și în general se poate spune că în romanele sale se reușește performanța de a da ceea ce se cheamă „o lume posibilă”. Lumile posibile nu sunt lumile de documentar, nu sunt acelea trase cu un aparat fotografic, nici chiar aparatul de fotografiat nu dă o copie perfectă. Pentru că și acolo este viziunea celui care ține aparatul în mână. Dar și acolo este o tentă, o nuanță de artistic, pentru că știi unde să te uiți și ce să cauți. Putem spune deci că Gheorghe Mocanu reușește să ne arate aceste lumi posibile legate de Țara Vrancei, în cele trei volume.

Fac o paranteză. Este o foarte aplicată prefață semnată de Ion Rotaru și o foarte mare suculență în lingvistica pe care ne-o recomandă. Parcă esti în Bocacio. Satul, în schimb, în amintirea prelucrată a omului matur devine ușor fabulos, orice sat, cei care s-au născut la țară știu acest lucru. Cei care s-au născut la oraș au un handicat din naștere. Cei de la țară au avut mai multe posibilități să vadă și să audă povești. La țară se mai naște și fabulosul, pe lângă veșnicia lui Blaga. Și atunci, în acest prim volum, Borta, care mi-a plăcut în mod deosebit, se poate găsi un întreg amestec. Și de fabulos și de licențios, comic, toate sunt jucate foarte bine, Ștefan Șchipou, povestea cu borta buclucașă ș.a.

Există foarte multă suculență și vervă în scrierea lui Gheorghe Mocanu. Iar personajele te fac să citești și în cheie antropologică, arhetipală. Al doilea volum, Ursoienii, spațiul adolescentin, găsiți pagini captivante: Ilinca, festivalurile Vrancei, nostalgii, dar veți da și peste o poveste pe care eu am considerat-o printre cele mai lirice din literatura română: Am comparat-o cu Gârleanu. Ne amintim textele lui Gârleanu care excelau prin această sensibilitate. Este vorba de povestea cu totul și cu totul specială ”Laica lui Marin Budacu”, sau „Laica și cățelușii ei”.

Vă adresez rugămintea, măcar pentru acest fragment, să citiți cartea. Nu vă obligă nimeni să citiți toată cartea. Marele avantaj al cărților lui Gheorghe Mocanu este că se pot citi pe fragmente. Ele au legătură între ele, dar pot fi luate și separat și citite. Vă recomand acest capitol care este cu adevărat foarte bine lucrat, făcut să exploateze dimensiunile pe care fiecare dintre noi le avem, o să vedeți cum este scrisă și ce se întîmplă. O poveste cu totul și cu totul aparte. Spuneam că este cea mai lucrată, cea mai aplicată literar, pentru că este o culisare între planul biografic și ficțional, la final e vorba de o reînviere, găsirea drumului spre veșnicie, care poate fi dată de urmașii pe care îi ai, dar și de ceea ce ai făcut în viață.
Felicitări, domnule Gheorghe Mocanu!

Gica Staicu: Cărțile sunt minunate! Sunt primite de oameni, ca o hrană pentru suflete înfometate de frumos! Felicitări, domnule Constantin Dram, pentru modul dumneavoastră de a ne transmite acestă bucurie și dorința de a citi Trilogia “Din umbra munților”.

Ileana Alexe: Elaborată prezentare a Trilogiei. Da, cum bine spune domnul profesor Dram, în încheiere: ”Veșnicia ți-o asiguri prin ceea ce ai făcut in viață”. Cărțile scrise sunt… veșnicia dumneavoastră! Felicitări!


Mangalia News, 24.06.2021.



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply