Aurelia Lăpuşan – La despărțirea de scriitoarea ILEANA VULPESCU

0
227

Aurelia Lăpuşan: La despărțirea de scriitoarea ILEANA VULPESCU, în semn de profund omagiu, ofer prietenilor mei de pe facebook acest interviu pe care l-am realizat în anul 2000, la Neptun. El a fost publicat în Cuget liber și reluat în volumul meu de interviuri, Mărturii la cald, 77 de interviuri, 2013. Orele petrecute alături de Rodica Simionescu în compania marii scriitoare au rămas o amintire patrimonială.

ILEANA VULPESCU – “AM SCRIS CA SĂ MĂ RĂZBUN”

La Neptun, într-o după-amiază de septembrie. La parterul vilei „Zaharia Stancu”aparţinând Uniunii scriitorilor, două femei încearcă să se bucure de galbenul toamnei, de liniştea mării şi de conversaţia lor. Mamă şi fiică, alături. Dialogul nostru se înfiripă greu, adunat din frânturi de întrebări prestabilite, din gânduri nemărturisite până la capăt. Visasem deseori la o asemenea întâlnire. În anii când ne era dor de noi înşine citeam Arta conversaţiei. Apoi ne-am căutat în Candidaţi la fericire. Am iubit Sărută pământul acesta, a venit Rămas bun casei părinteşti.

Cei mai buni prieteni care au poposit în casele noastre au fost pe rând romanele, traducerile, dramaturgia Ilenei Vulpescu. Ştiam că-şi dăduse demisia din Uniunea Scriitorilor deşi fusese la cârma ei, că are zeci de premii câştigate pentru mai toate cărţile care, fiecare titlu în parte, a fost cel puţin o dată reeditate în tiraje mari.
– Când aţi scris o scrisoare de dragoste? La ce vârstă?
– Eu nu am scris scrisori de dragoste niciodată. A locuit la noi un tânăr ofiţer, băiat frumos şi care primea atâtea scrisori de amor pe care mi le dădea să le desfac şi să subliniez toate greşelile de ortografie şi stil. Atunci am jurat să mi se usuce mâinile dacă voi scrie unui bărbat vreo scrisoare de dragoste.
– Nici lui Romulus Vulpescu, soţul dumneavoastră, nu i-aţi scris?
– Scrisori neutre, nu declarative.
– Şi totuşi, prima dumneavoastră povestire, publicată în revista orădeană “Familia”- ce onorant debut! – s-a numit “Scrisoare către un cunoscut”. De fapt, când aţi început să scrieţi?

– La 14 ani, însemnări romantice care aveau legătură cu viaţa mea. Am scris prima nuvelă, publicată şi în “Ş.A.M.D.” şi în “Candidaţi la fericire”, care se numeşte “Ca iarba câmpului”, pe când eram studentă şi veneam acasă. Fusesem impresionată de romanul “Pe Donul liniştit”. De atunci am început să scriu şi să trimit la diverse gazete care însă nu m-au băgat în seamă şi bine au făcut. Aşa am învăţat să fiu răbdătoare şi să nu umblu după succes imediat. Nici nu este bine.
– Dar sunteţi un om de mare succes şi spun acest lucru cu referire la tirajele de masă ale cărţilor dumneavoastră, iar dintre ele Arta conversaţiei a ajuns la peste 250.000 exemplare în total.

– Succesul nu este ceva ce să-ţi propui să obţii. Arta conversaţiei este o carte de răzbunare. Eu doream să răzbun tot ce îndurasem în vremea lui Dej şi fiindcă venise vremea să fie criticată această perioadă am încercat să o fac şi eu. Oamenii care nu au trăit acei ani nu pot realiza că în prima etapă dictatura lui Ceauşescu era ca o prăjitură faţă de ce fuseseră începuturile comunismului în România. Să ne mai amintim de ţăranii deportaţi în Bărăgan sau la Canal pentru că nu-şi îndeplineau cotele? Cine nu a trăit acele vremuri nu poate să-şi dea seama. Eu sunt dezagreabil surprinsă că astăzi se vorbeşte de dictatura comunistă doar pentru a numi epoca Ceauşescu, ca şi cum atunci ar fi fost cel mai rău în România. Eu nu spun că a fost bine, mai ales în ultimii ani cu toate restricţiile de căldură şi mâncare, dar ce fusese din 1947 până în 1964 doar cei ce au trăit atunci ştiu.

– Să ne întoarcem la biografia dv. şi să ne vorbiţi despre zodia sub care v-aţi născut.
– Sunt născută pe 21 mai, nici cal, nici măgar, cum s-ar spune, este ultima zi a Taurului şi prima zi a Gemenilor. Fiica mea este pasionată de zodii şi citind şi eu câteva cărţi, dar serios făcute, am ajuns la concluzia că mai mult semăn a Taur. Cred că cel mai bun zodiac este cel chinezesc, cu animale, dar nu mă preocupă problema.
– Vă socotiţi un om fericit?
– Nu aş putea să spun. Nu am prea avut motive în viaţă să fiu fericită. Candidată la fericire tot timpul.
– Este comod sau incomod să fii soţia lui Romulus Vulpescu?
– Eu zic că nu este comod să fii soţia nimănui. Dar ceea ce ne face să fim căsătoriţi de 42 ani este faptul că avem păreri esenţiale despre marile lucruri din viaţă, avem păreri comune, avem gusturi comune şi avem principii comune. Dar asta nu înseamnă că nu sunt şi lucruri care ne deosebesc. Dar eu am învăţat un lucru de la o doamnă bătrână care ne-a cunoscut pe când era cu mult mai bătrână decât noi. Acum ar fi avut peste 100 ani. Ea mi-a spus: Dacă vrei să schimbi bărbatul, i-aţi altul. Aşa am înţeles că sunt lucruri pe care nu le poţi schimba la nici un om niciodată. Sunt lucruri genetice, totul este să te acomodezi cu ele.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

– Ce credeţi că vă caracterizează cel mai mult?
– Am făcut două şcoli foarte bune în viaţa mea: am lucrat dicţionare de limba română şi am învăţat să mă disciplinez ca exprimare. Am lucrat la Dicţionarul explicativ al limbii române şi la Dicţionarul mare al limbii române, continuare a Dicţionarului lui Sextil Puşcariu, şi am fost obligată să dau definiţia într-o singură frază. Astfel mi-am disciplinat modul de exprimare, am fost obligată să citesc mult, verificând fişele, mi-au folosit foarte mult traducerile. Este o imensă deosebire între gând şi scris. La traduceri nu ai libertatea de a spune altfel decât este în original. Este o şcoală foarte bună pentru scriitor, aşa cum avantajos este să fi absolvit filologia.

– Ce fel de realitate transferaţi în creaţia dumneavoastră literară?
– Indiferent în ce epocă s-ar petrece o carte pe care o scrii, ceva din tine se transferă acolo. Dar, în acelaşi timp, personajele au viaţa lor. Chiar romanul istoric este o explicare a realităţii pe care o trăieşte scriitorul.

– Să vorbim despre condiţia femeii – scriitor.
– În acest secol nu mai pare interesant. Important este dacă ai sau nu ai talent. Eu cred că este o treabă didactică să împarţi scriitorii bărbaţi de scriitorii femei. Nu văd nici un fel de deosebire.

– Nu m-aş fi gândit la această întrebare dacă nu aş fi studiat în zilele predocumentării pentru acest interviu ultimele dicţionare ale scriitorilor români şi cele mai recente studii critice referitoare la literatura română de astăzi. Şi în care lipsesc multe scriitoare cunoscute, inclusiv dumneavoastră. Bunăoară în “Literatura română contemporană” a lui Laurenţiu Ulici.
– Eu cred că cine scrie o carte despre literatură are dreptul să scrie despre cine vrea şi nu văd nici o discriminare în acest fapt. Eu nu am citit cartea lui Laurenţiu Ulici, nu ştiu dacă pomeneşte sau nu despre mine, îmi este perfect egal. Dacă pomeneşte nu poate să mă facă mai deşteaptă, dacă nu pomeneşte nu mă poate face mai proastă. Când cineva face o tentativă de istorie literară o face după propriul gust. O istorie literară este în fond o antologie, iar cel care o face îşi exprimă propriul gust. Dacă astăzi ar fi 50 scriitori femei şi alegi 3 înseamnă că pe astea le preţuieşti. Altceva este când faci un dicţionar. Trebuie să-i treci pe toţi.

– La ce lucraţi acum?
– Din 1994 lucrez la un roman pe care l-am scris de mai multe ori.
– Scrieţi greu?
– Am perioade când scriu uşor, am perioade când scriu greu. Mă întorc foarte des, corectez, sunt o perfecţionistă. Dacă te respecţi pe tine şi îţi respecţi cititorul aşa trebuie să faci. Să fii tu, autor, convins că trebuie să te citească cineva.
– Care este timpul dv. preferat?
– Toamna este cea mai potrivită cu starea mea sufletească.
– Ce flori iubiţi cel mai mult?
– Florile de câmp. Toate florile.

– Ce nu se ştie despre dumneavoastră?
– Nu prea are ce, căci sunt o blajină gospodină, duc o viaţă foarte obscură, nu frecventez societăţi, nu sunt petrecăreaţă. Nu sunt cu rucsacul în spate pe munţi.
– Ce nostalgii aveţi?
– Am nostalgia liniştii din copilărie, când nu prea ştiam ce este viaţa. Este un timp când visezi foarte mult, vise care pentru unii nu se realizează, din păcate, niciodată. Aş dori foarte mult, dar de-acum încolo nu mai am nici o speranţă – să călătoresc. Zic, deci, că oricine are ocazia să o facă, să nu ezite să călătorească. Este singurul lucru care nu ţi-l poate lua nimeni. Cine ar putea să-ţi ia din minte muzica pe care ai ascultat-o, cărţile pe care le-ai citit, tablourile pe care le-ai privit, ce ai văzut din călătorii?

Apărut în Cuget liber, suplimentul Spiritualitatea, l, nr.34, 22 septembrie, 2000, p.5.


 


piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply