Intersecţiile zadarnicelor aşteptări.
(Ovidiu Mihalache – „Marele vârtej”, Ed. ExPonto, 2021).
Se făcea că tot venea, dar nu mai venea – un tren, acel tren, trenul… Veneau în schimb claie şi vraf, neamurile de tot soiul, să-i calce pe români, la ei în mândrul, epocalul Bucureşti, acum stafidit şi degeaba. Atmosferă de sfârşit de istorii, un fel de Babel şi balcanic pe deasupra, dar văruit cu puţin ştaif occidental, cât să miroase a trandafiri printre zoaie.
„Marele vârtej” al lui Ovidiu Mihalache, se prezintă ca o umbră pluridimensională, dimpreună cu o ceaţă groasă, ai zice că definitivă, pentru conformitatea decorului de cumpănă, de restrişte şi cam de neînţeles sub logică tactică, în asezonare cu diverse arome aproape mistice.
Este un tablou tuşat grav, care greu de crezut că a fost trăit de oameni, chiar vii fiind şi înconjuraţi de crunte înfăţişări ale morţii. S-a trăit şi astfel, avem să aflăm, epopeic în sensul dezastruos, ca şi când viaţa, pusă la un spectometru de masă, ar da ca rezultat doar otrăvuri şi metale grele.
’Amploiatul’ Traie este în primul rând de un pitoresc desăvârşit, abia mai apoi şmecheros din Oltenia până pe Coasta de Azur, şi poate că şi real. Prins în bejania spre Moldova, la ceasurile prevestitoare de apocalipsă, printre jăndari, dezertori, ceferişti aflaţi pe reduta derutei, nelipsiţii volanţi de orice dar mai ales foi cu meniul ştirist al zilei şi, desigur, mulţi cei devoratori de zvonistică. Treptat, peisajul se face pitoresc colorat, cu personaje fierbinţi pe măsura clipelor ce le traversează, într-un ritm ce dă din latura ineditului în pragul demenţei, pe fondul vălmăşiei generalizate. Dar Traie, Traian ale Rogojină, chiar dacă are mai degrabă aer de pârlit, strecurat ca şi alţii prin soarta incertă a vremurilor, e totuşi ceva consilier ori ministru într-un guvern pe care ia-l de unde nu-i, răsfirat prin trenuri iluzorii către nordul patriei, sau mai bine zis al fostei patrii taman ruptă din realitate.
Bramburelii Gării de Nord îi urmează, cum era şi firesc, înghiorlăneala de pe parcursul şovăielnic pe calea ferată, şi ţine-te aşa până la târgul Ieşilor, unde mare minune că se ajunge, ca după un iad şi un balamuc, grămadă. Aici se petrec socotelile neamului, cât(e) a(u) mai rămas de petrecut. Luată la pas, capitala Moldovei devenită acum pseudo şi provizorie a României, nu ne lipseşte de farmecul dintotdeauna, recunoaştem unii dintre noi locuri familiare, dragi.
Fiece întâmplare îşi are tâlcul, făcută fiind să uimească, uneori să rănească iar alteori să vindece. Ne rămâne în minte imaginea ludică a protagonistului ales pe sprânceană pentru aceast maraton epic… „Că alaltăieri domnul consilier Traian Vişinescu se tot îmbătase, a vreo câta oară? Cu un monah care tot vroia să fie proto-monah, ori arhi-protosinghel, nici el nu ştie cum trebuie, că nici gradele militare nu le ştie. Deşi roiesc în jurul lui.(…)”
Avem parte de acurateţe dar şi de dezinvoltură. Ironia fiind o caracteristică de seamă, aproape o obişnuinţă, pe întreg firul narativ. Cam astfel: „Coana Profira stă într-o margine şi plânge într-o batistă furată alaltăieri de la pieptul unui mort aflat într-un sicriu anonim: Dă, Doamne, să fie bine! (…)”
Odată pornit şi pe măsură ce devine tot mai amplu, hotărât, savuros şi nervos pe alocuri, romanul pare a nu se mai opri vreme de un secol, până în zilele noastre. Şi poate că nici nu e de oprit, din moment ce ne regăsim eroul petrecaniilor, la Saint Tropez, în plină formă, chiar cu avântul unor noi, de ce nu, capitole de povestit.
Ar fi de dorit ’motor’ unei ecranizări, pentru că vă spun eu, merită. Porţie de memorie naţională, mai puţin ştiută, scoasă acum la iveală de către Ovidiu Mihalache. Şi duios, şi tăios, aerul special al acestei cărţi pe care, dacă o scapi din mână, e doar din pricina emoţiei, a vrajei care te cuprinde.
Încheiem şi noi, cum se cade, cu… încheierea: „Dincolo, în aceeaşi Românie, dar poate că în altă cămară a timpului, deja încep să se nască bunicii noştri!”. (Daniel Marian, 5 aprilie 2021).
Mangalia News, 06.04.2021.
