Din anul 1990 am rămas în urmă cu fotbalul, care era marea pasiune a tatălui meu şi m-am ocupat tot mai mult de clubul sportiv de arte marţiale, pe care l-am înfiinţat şi m-am chinuit să-l dezvolt. După o perioadă de timp, cînd am luat avînt şi am început să aducem medalii de la campionatele naţionale şi cupele României, dar şi de la alte concursuri, crescînd numărul de sportivi de la performanţă, dar nu şi veniturile mele sau ale clubului (perioada de cădere a economei naţionale, cînd se aştepta luminiţa de la capătul tunelului), am început să alerg după sponsorizări.
Alergătură multă, sponsorizări puţine, dar nu asta m-a deranjat atunci, ci faptul că în mai multe locuri, directorii de companii naţionale şi patronii unor firme renumite, mi-au spus că „am dat bani la fotbal, noi sprijinim doar fotbalul!”. Nu am comentat, dar ceva pică pe fotbal tot am avut. Mai rău a fost acolo, cînd într-o localitate celebră a ţării, unii patroni mi-au spus „noi nu mai sponsorizăm, că am dat bani la primărie!”. De fapt la o fundaţie a unei primării, care ne-a ajutat odată cu 200 lei, pentru a participa la un campionat mondial în Grecia. Bine, nu despre aceştia vreau să scriu, ci despre fotbal!
Să dăm Cezarului, ce-i al Cezarului! Dar nu mă pricep la fotbal.
Fotbalul a fost motivul de fericire benevolă a milioanelor de suporteri şi ne-suporteri! Ştiu persoane care nu s-au uitat niciodată la un meci de fotbal, dar s-au bucurat la marile momente ale acestui sport. O bucurie sinceră, pentru România şi sportivii ei valoroşi.
Poate că nu scriam despre fotbal, că am alte proiecte mai importante şi mai urgente, la care încerc să lucrez, dacă nu apărea pe pagina de facebook a ambasadei Germaniei de la Bucureşti, un scurt anunţ cu privire la sosirea naţionalei lor de fotbal, pentru meciul cu echipa noastră. Atunci am scris pe pagina lor <<Rugăm sportivii germani să învingă doar cu 1-0, că altfel ai noștri vor plînge! În plus, se duce naiba șandramaua de reclamă de la pro și tv…>>.
A venit meciul, s-a jucat şi ai noştri au pierdut! Am scris din nou pe site-ul ambasadei <<Mulțumesc Germania! Mă bucur că ai noștri nu au plîns, dar șandramaua aia de reclamă s-a fîsîit rău …>>.
Desigur, am glumit! Dar după glumă vine realitatea cruntă a sportului din România. Nici fotbalul nu mai este ce a fost şi mai grav, nu văd nici o şansă să mai fie. Părerea mea sinceră! Dar motivele pentru care am această părere sînt următoarele:
-Nu mai există o bază de practicanţi de masă. Fotbalul era bucata de pîine a celor mai oropsiţi copii şi adolescenţi, pentru care acest sport era ultima speranţă de a pleca de la ţară, de a nu mai locui în ghetourile comuniste sau capitaliste, de după 1989, de a avea un viitor, de a cîştiga o pîine.
-Existau cluburi sportive finanţate direct de către statul comunist (departamentale), de către marile unităţi economice, dar şi de către simple CAP-uri, care finanţau echipele din diviziile inferioare C şi D, de atunci.
-Capitalismul a adus „investitori”, care cel puţin teoretic, au investit în cluburi şi fotbalişti, au cumpărat ieftin şi au vîndut scump, au cîştigat mulţi bani şi faimă şi apoi au dispărut cu bani cu tot. Unii şi prin puşcării! Nu au investit la bază.
-Azi, copiii şi tinerii, ca să mai poată practica fotbalul, au nevoie de bani şi de părinţi sau bunici, care să-i finanţeze şi mai ales, să-i ducă la acele puţine cluburi şi academii de fotbal, unde se pot antrena şi de unde pot aspira la o carieră naţională şi mai ales internaţională.
-Cunosc mai multe familii, din Constanţa, Eforie, Tuzla, Mangalia, 2 Mai şi Limanu, care investesc bani mulţi în copiii lor, ca să se antreneze, să joace în meciuri oficiale şi să progreseze. Familii cu potenţial! Ce fac cei fără?
-Acum cîţiva ani, un antrenor de fotbal mi-a spus cîţi bani primeşte de la clubul privat, la care era angajat, pentru a face antrenamente cu grupele de copii: 300 lei net/lună! Am crezut că glumeşte! Nu glumea, vorbea foarte serios, dar nu s-a plîns, pentru că o făcea şi o face din pasiune, chiar dacă soţia lui are alte aşteptări …
-Foarte mulţi antrenori din multe sporturi (nu impostori, cu diplome false şi ifose), s-au lăsat de această profesie din lipsă de sportivi şi de perspective, unii au acum alte meserii, alţii antrenează în străinătate şi nu se vor mai întoarce la noi, decît foarte puţini.
La celelalte sporturi e şi mai rău! Cluburile departamentale, finanţate de stat, mai au cu ce, dar nu prea mai au cu cine! La cluburile de drept privat, e jale mare! Din toate punctele de vedere! Cu foarte mici excepţii.
Revenind la fotbal, cel care a fost favorizat de vremuri şi situaţii, acesta, azi, nu poate să fie altfel decît este ţara, decît sînt şi celelalte sporturi olimpice sau neolimpice, mai „bogate” sau fără bani. Ceauşescu, cel de care rîdeam în perioada anilor ’80, aloca anual pentru sport cca. 500 milioane de dolari! Dolari grei, scumpi, valoroşi, nu slăbuţi ca cei de acum. Am citit multe comentarii şi înjurături la adresa lui, cu foarte multe sînt de acord, dar a făcut ceva pentru sport şi nu se poate contesta! Acum cine mai face, cine mai ajută sportul românesc, aflat într-un fel de moarte clinică?
Am văzut alocările bugetare pentru mai multe federaţii naţionale, olimpice şi neolimpice. Cred că banii alocaţi sînt prea puţini pentru a se putea schimba ceva. Mai sînt şi voci care afirmă că mulţi bani s-au dat pe simpatii (politice sau de tip mafiot), etc! Nu ştiu care este adevărul, dar banii aceştia, considerînd că nici o conducere de federaţie nu-i fură, tot nu ajung pentru relansarea mişcării sportive de la noi. La nici un sport!
Care sînt soluţiile? Nu ştiu şi nu cred în minuni! Pot să apreciez că o schimbare de mentalitate a oamenilor de rînd, a tuturor, de la cei tineri, pînă la cei în vîrstă, de începere a practicării unui sport, de masă, de plăcere, de bună voie şi pentru sănătate, ar fi impulsul de care mişcarea sportivă are nevoie. Dacă vor continua să umble antrenorii prin şcoli şi licee, ca să se roage de copii şi tineri, ca să vină la stadioane, la sălile de sport sau oriunde se poate face sport, nu se va schimba nimic. Oamenii, cetăţenii de rînd, sînt cei care pot să schimbe ceva. Nu politicienii sau antrenorii, nu patronii sau directorii de club. Uneori minunile se află în mîinile noastre şi nu ştim.
Orice sport din lumea asta e bun, e foarte bun, dacă îl practici în mod organizat, constant, dacă transpiri, pentru că îţi întăreşti starea de sănătate fizică şi psihică, înveţi ceva nou şi mai ales înveţi să-i tolerezi pe colegi, să faci echipă cu ei şi să-i respecţi pe adversari. Altfel, e degeaba! Chiar dacă e pandemie, chiar dacă sînt restricţii, tot se poate face sport. Să fim serioşi, numai cine nu vrea, nu poate!
Mai poate România să facă sport?
Florin Iordănoaia, 31 martie 2021.
Mangalia News, 05.04.2021.
