Victor Ravini — Să trăiți, domnu’ profesor! 

0
259

Victor Ravini — Să trăiți, domnu’ profesor! 

Am ști­ut ce să cer. Au fost de acord. M‑au dat la biro­ul de con­junc­tu­ră și mar­ke­ting. Cel mai bun birou, pen­tru că aco­lo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răs­pun­de la tele­fon și îmi spu­ne spe­ri­at că sunt che­mat la direc­to­rul gene­ral. Mai spe­ri­at eram eu. Era a doua zi după ce m‑au anga­jat aco­lo, la ICE Auto­trac­tor din Bra­șov, că uita­sem să vă spun. Îmi tre­mu­rau pan­ta­lo­nii de fri­că, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.

- Hait! mi-am zis în gând. Au veri­fi­cat și au des­co­pe­rit că am min­țit la inte­ro­ga­to­ri­ul cu secu­ris­tul întreprinderii.

Min­ți­sem că n‑aveam rude în stră­i­nă­ta­te și nici legă­turi cu cetă­țeni străini.

În anti­ca­me­ra la direc­to­rul gene­ral erau vreo câte­va zeci de indi­vizi, corect îmbră­cați în cos­tu­me de culori sum­bre și la cra­va­tă, extrem de sobri și de seri­oși, pe sca­u­ne la pere­te sau în picioa­re, tot la pere­te. Par­că erau la vreo înmor­mân­ta­re și aștep­tau să vină sicri­ul. Toți încrun­tați și cu ochii în popo­ul secre­ta­rei, care făcea cafea­ua pen­tru direc­tor. Ea mi‑a făcut semn să intru la direc­tor. Unii din ăia au pro­tes­tat, că ei erau aco­lo îna­in­tea mea și aveau urgen­țe. Nu le-am dat aten­ția pe care voiau ei să le‑o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu ini­ma cât un puri­ce. Eram alb ca varul de fri­că. Biro­ul direc­to­ru­lui gene­ral era imens. Un covor per­san, cu o supra­fa­ță și mai mare decât a sălii, aco­pe­rea întrea­ga podea și era răsu­cit rulo­uri la mar­gini. Se vor­bea în tot Bra­șo­vul de acest covor. Fuse­se pri­mit cadou de la șahul Ira­nu­lui, pen­tru că Bra­șo­vul înfi­in­ța­se o fabri­că de trac­toa­re româ­nești la Tabriz.

- Am auzit că ați fost anga­jat pen­tru lim­bi stră­i­ne. Ia să vedem! Ce scrie aici?

Așa se vor­bea în comer­țul exte­ri­or, cu „dum­ne­a­voas­tră,” chiar și de la cel mai supe­ri­or, cum era el, la cel mai infe­ri­or, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civi­li­zați. Nu ca la Gru­pul de Șan­ti­e­re Montaj Caza­ne Vul­can din Bucu­rești, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poa­te supor­ta hâr­tia. Dar toa­tă lumea supor­ta și se tră­geau toți de șire­turi. De aia se zice că fie­ca­re între­prin­de­re, fie­ca­re loc de mun­că, spi­tal, școa­lă sau ce o fi, are o anu­mi­tă cul­tu­ră ori ruti­nă, a sa. Sau nicio cul­tu­ră, nicio ruti­nă, doar hara­ba­bu­ră. Am mai scris o schi­ță umo­ris­ti­că des­pre via­ța pe șan­ti­er, însă une­le redac­ții nu au putut‑o publi­ca, iar când s‑a publi­cat am fost apos­tro­fat că așa și pe din­co­lo și că să scot schi­ța aia de pe Net și că să mă pocă­iesc. Eu n‑am fost pus cu genun­chii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost moti­ve, de trei ori pe zi.

Cum ziceam, direc­to­rul mi‑a dat o scri­soa­re din­tr-un mal­dăr de scri­sori desfă­cu­te și înre­gis­tra­te. Erau câte­va rân­duri de la un par­te­ner extern. I‑am tra­dus. A scris rezo­lu­ția pe scri­soa­re: E‑15. Răs­pun­deți pozi­tiv! Mi‑a dat altă scri­soa­re. A pus rezo­lu­ția: A‑25. Răs­pun­deți con­form legii! După vreo juma­te de oră și ceva, am ter­mi­nat de tra­dus toa­te scri­so­ri­le, mi‑a mul­țu­mit și am ieșit. Unul din­tre aștep­tă­to­rii din anti­ca­me­ră a stri­gat la mine:

- Ia ascul­tă, tova­ră­șu’! Ia vino încoace!

Păi ce, așa se vor­beș­te în comer­țul exte­ri­or? Nici cio­ba­nii anal­fa­beți la stâ­nă nu renun­ță la dem­ni­ta­tea lor pro­prie când se adre­sea­ză cui­va. Ce, eu eram nevas­ta lui ca să îmi vor­beas­că aro­gant și cu dis­preț? Ăștia care au lim­ba aspră când vor­besc cu infe­ri­o­rii au lim­ba dul­ce când îi ling, unde îi ling pe supe­ri­ori. L‑am stră­ful­ge­rat cu o pri­vi­re indi­fe­ren­tă, atât de neu­tră, încât să îl lase pe gân­duri și nu m‑am abă­tut din dru­mul spre ieși­re. M‑am așe­zat la locul meu în birou și am relu­at să citesc Scânteia.

- Ce a vrut direc­to­rul? m‑a între­bat șeful de birou.

- Care direc­tor? am ridi­cat eu o sprânceană.

Șeful și‑a retras capul între umeri ca un copil tero­ri­zat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minu­te, ca și ieri, sună tele­fo­nul, iar șeful îmi zice că sunt che­mat la direc­tor. M‑a mus­trat cu un gest din cap și a zis:

- Păi eu ce sunt aici?

În anti­ca­me­ră, ăia erau tot aco­lo ca și ieri. Unii pe sca­u­ne la pere­te, alții în picioa­re, toți în ordi­nea ierar­hi­că. Toți sub­di­rec­to­rii, toți șefii de zone și de biro­uri ope­ra­ti­ve: Euro­pa 15, Asia-Aus­tra­lia, Ame­ri­ca, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de pro­du­se. Toți, cu ace­leași urgen­țe de ieri sau de luna pre­ce­den­tă. Am tre­cut pe lân­gă ei cum treci pe lân­gă ulu­ci­le unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fun­dul secre­ta­rei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.

Direc­to­rul a zis să iau un sca­un și să stau jos, în fața biro­u­lui. Secre­ta­ra a venit cu două cafe­le. Una pen­tru el și una pen­tru mine. I‑am tra­dus toa­te scri­so­ri­le, am ple­cat și iarăși au rămas ăia din anti­ca­me­ră cu guri­le căs­ca­te de nedu­me­ri­re. De bună sea­mă că au înce­put să își facă gân­duri și pre­su­pu­neri sigure.

Între­prin­de­rea pri­mi­se cadou un Mer­ce­des ulti­mul răg­net, de la fir­ma MAN, de la care cum­pă­ra­se­răm licen­ța pen­tru cami­oa­ne­le noas­tre DAC, numi­te apoi ROMAN. Șofe­rul între­prin­de­rii con­du­cea Mer­ce­de­sul și îl trans­por­ta numai pe direc­to­rul nos­tru gene­ral. Dimi­nea­ța, auzeam Mer­ce­de­sul oprind sub feres­tre­le biro­u­lui nos­tru. Lăsam zia­rul din mână, mă ridi­cam fără să mai zic nimic și mă duceam la direc­tor. Nimeni nu își putea expli­ca ce dis­cu­tam eu cu direc­to­rul o jumă­ta­te de oră, la cafea, în timp ce toți șefii aștep­tau cu pro­ble­me urgen­te, arză­toa­re și nici­o­da­tă nu i se mai ofe­ri­se vre­u­nu­ia din ei vreo cafea. Toți au înce­put să mă salu­te cu ple­căciu­ne și cu „Să tră­iți!” Și pe bună drep­ta­te. Ajun­se­sem să dețin cel mai impor­tant secret din între­prin­de­re, cum nici la BDS (Biro­ul de Docu­men­te Secre­te) nu erau așa de mari secre­te: Secre­tul că direc­to­rul gene­ral nu cunoș­tea nicio lim­bă străină.

Baro­sa­nul ple­ca dese­ori în stră­i­nă­ta­te, dar numai pen­tru câte­va zile. În lip­sa lui, niciun sub­di­rec­tor nu avea voie să își pună fun­dul în Mer­ce­des. Sub­di­rec­to­rii con­du­ceau ei înșiși vre­un Vol­k­swa­gen sau Opel, pri­mit cadou de la alți par­te­neri stră­ini. Mași­ni­le pri­mi­te cadou își păs­trau pla­ca cu numă­rul din stră­i­nă­ta­te și așa erau dona­te Secu­ri­tă­ții, când între­prin­de­rea pri­mea cadou alte­le, noi. Iar Secu­ri­ta­tea dona mai depar­te mași­ni­le la Mili­ție. Ca să își facă fila­to­rii fila­jul sub aco­pe­ri­rea plă­cii din străinezia.

Șofe­rul direc­to­ru­lui era soțul secre­ta­rei și secu­rist în civil. Pri­mi­se ordin de la direc­tor ca, în lip­sa lui, să fie la dis­po­zi­ția mea cu Mer­ce­de­sul. Așa că mer­geam des la Bucu­rești, unde aveam trea­bă la edi­tu­ră sau umblam prin libră­rii și anti­ca­ri­a­te sau intram la fil­me. Timp în care șofe­rul era liber să facă ce vrea. Ne întâl­neam în cur­te la minis­ter, la ora cuta­re. Șeful meu de birou nici nu îndrăz­nea să îmi dea vreo sar­ci­nă de ser­vi­ciu. Soco­tea că ar fi fost prea ris­cant pen­tru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl între­bam dacă avea vreo hâr­tie să i‑o duc la minis­ter. Ca să nu se mire unde ple­cam fără să îi cer voie.

* * *

Într‑o zi, direc­to­rul gene­ral era ple­cat cu șeful de per­so­nal în Aus­tra­lia. Iar eu nu aveam de ce să merg la Bucu­rești. Mai era până la sala­riu și nu mai aveam bani de cum­pă­rat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o deci­zie, cum că sunt mutat la un birou ope­ra­tiv, să deru­lez con­trac­tul de remorci pen­tru Ger­ma­nia de Răsă­rit. A căzut cerul pe mine. Numai de mun­că nu aveam chef. Mai degra­bă citeam Scân­te­ia în între­gi­me sau mă uitam la cole­gii care nu aveau nimic de făcut, decât să mun­cesc ceva. Deci­zia era sem­na­tă de șeful biro­u­lui de cami­oa­ne pen­tru Euro­pa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l‑am salu­tat. I‑am pus deci­zia sub nas, am rupt‑o bucă­țe­le, i‑am lăsat‑o pe birou și am zis privindu‑l în ochi:

- Cine­va vrea să scoa­tă cas­ta­ne­le din foc cu mâna dumneavoastră.

El nu a zis nici pâs. Nu a cli­pit. Ca la poker. Și eu tot ca la poker. I‑am întors spa­te­le și am plecat.

M‑am întors în birou și am relu­at zia­rul. Șeful a zis răs­pi­cat și ame­nin­ță­tor să pun ime­di­at în apli­ca­re deci­zia pe care mi‑o dăduse.

- Care decizie?

A rămas cu res­pi­ra­ția tăi­a­tă și n‑a mai zis nimic. A ieșit din birou ca un ura­gan și desi­gur că s‑a dus la șeful de la cami­oa­ne. Nu știu cum s‑o fi jus­ti­fi­cat ăla. S‑a întors nu tot ca un ura­gan, ci ca un motan spă­șit. De atunci, și unul și celă­lalt mă salu­tau cu capul ple­cat, iar eu abia cli­peam din ochi, în loc de răs­puns. Nu cute­zau să îmi adre­se­ze nicio vor­bă. Necum să îmi dea vreo sar­ci­nă de serviciu.

* * *

Sosesc trei repre­zen­tanți de la fir­ma MAN, cu pre­ten­ția să nu mai scri­em DAC pe cami­oa­ne­le noas­tre. Să le zicem alt­fel. Noi între­bam de ce să schim­băm denu­mi­rea, iar ei nu voiau să ne spu­nă. Noi pri­ce­peam că nem­ții afla­se­ră de miș­to­u­ri­le româ­ni­lor. DAC fuse­se îna­in­te denu­mi­rea depo­zi­tu­lui de colec­ta­re a fie­ru­lui vechi. Când au apă­rut cami­oa­ne­le cu ace­eași denu­mi­re, pres­cur­ta­rea la fia­re vechi deve­ni­se DCA. Și se făceau con­fu­zii mai mult sau mai puțin voite. După câte­va ore de dis­cu­ții fără rezul­tat, direc­to­rul gene­ral le‑a pro­pus nem­ți­lor să punem lite­re­le lor MAN și trei lite­re din par­tea româ­nă. Nem­ții voiau să le spu­nem pe loc, ce lite­re și unde le vom pune. Nu le puteam spu­ne ce biro­cra­ție aveam de întâm­pi­nat pe la dife­ri­te minis­te­re din Bucu­rești și nici nu puteam spu­ne că ori­ce schim­ba­re, cât de mică, tre­bu­ia să se facă cu apro­ba­rea lui Ceau­șes­cu. Nu puteai să bați un cui în gard, fără apro­ba­re scri­să de la șeful țării. Direc­to­rul nos­tru a dat‑o câr­mi­tă și le‑a spus că nu puteam să luăm vreo deci­zie fără să între­băm și con­du­ce­rea fabri­cii. Nem­ții ziceau că nu plea­că de la noi fără un rezul­tat con­cret. Direc­to­rul le‑a mai făcut încă o con­ce­sie. A zis că noi vom pune numai două litere.

- Ce litere?

- Nu știu. O să ne mai gân­dim. Două lite­re. Atât. Două lite­re nu sunt trei litere.

În fața unei logici atât de evi­den­te, nem­ții au uitat să ne cea­ră să pre­ci­zăm unde vom pune cele două lite­re și au accep­tat. Avan­ta­jul nos­tru stra­te­gic la aces­te tra­ta­ti­ve, ca la toa­te tra­ta­ti­ve­le comer­ci­a­le, era că îi flămân­zeam și apoi ne gră­beam la res­ta­u­rant, să mân­căm împre­u­nă cu par­te­ne­rii noș­tri. Se făcu­se sea­ră, cum prea bine știa direc­to­rul că o să se facă sea­ră. Ambe­le păr­ți au sem­nat pro­to­co­lul, că ne gio­ră­iau mațe­le. Pe cori­dor, în drum spre ieși­re, care­va l‑a între­bat pe direc­tor ce lite­re se gân­di­se să punem. Aces­ta i‑a șop­tit la ureche:

- RO. Și o să le punem îna­in­te de MAN. Bucu­rești­ul o să apro­be vâjâind.

- Văleu, mai­că! a urlat de bucu­rie cel ce între­ba­se, ridi­când bra­țe­le în tavan, să îl apu­ce pe Dum­ne­zeu de un picior, îndo­in­du-se pe spa­te în cul­mea feri­ci­rii și bătân­du-se cu pum­nii în piept ca Tar­zan. Ohohooo!

Nem­ții s‑au răsu­cit spe­ri­ați, ce se întâm­pla­se de urla ăla ca’n jun­glă. Iar el a con­ti­nu­at, ținân­du-se cu mâi­ni­le de șale:

- Ah! Lumbago!

Ne ducem noi cu nem­ții la res­ta­u­rant la ARO. Un mare­șal în uni­for­mă albas­tră, cu fire­turi aurii și cu șap­că pe care scria Car­pați, păzea intra­rea în hotel. A dat mâna cu direc­to­rul nos­tru și cu nem­ții. N‑a mai dat mâna și cu cei­lalți români. Știa că nu erau impor­tanți. A dat mâna cu mine și mi‑a ținut mâna strân­să între mâi­ni­le lui, zicând că fuse­se îngri­jo­rat, întru­cât nu mă mai văzu­se de câtă­va vre­me. Cole­gii mei, toți supe­ri­ori mie ierar­hic, s‑au mirat, cum de mă cunoș­tea mare­șa­lul și era mai pri­e­te­nos cu mine decât cu direc­to­rul. Șeful de sală a dat și el mâna cu direc­to­rul nos­tru, apoi cu nem­ții și cu mine, însă mai căl­du­ros cu mine decât cu direc­to­rul. Mi‑a zgâl­țâit mâna mai teme­i­nic decât mare­șa­lul. Unde dis­pă­ru­sem, de nu mă mai văzu­se de atâ­ta vre­me și m‑a între­bat unde eram acum. Au venit și ospă­ta­rii, m‑au salu­tat, au dat mâna numai cu mine și cu nimeni alt­ci­ne­va, nici măcar cu directorul:

- Dom’ pro­fe­sor! Nu v‑am mai văzut de mult. Să tră­iți! Ați intrat în cea­ță? N‑ați mai venit pe la noi. Unde sun­teți acu­ma? Vai ce bine îmi pare că vă văd. Să tră­iți! Să trăiți!

Ne-am așe­zat noi cu toții la o masă lun­gă, coman­da­tă dina­in­te. Direc­to­rul în capul mesei, la stân­ga lui nem­ții, la dreap­ta direc­to­ru­lui șeful de per­so­nal apoi alți șefi de la noi, iar pe par­tea opu­să, ală­tu­ri de nemți, alții din­tr-ai noș­tri. Cu toți eram vreo două­zeci la masă. Mie mi‑a rămas locul din celă­lalt capăt al mesei. I‑am făcut semn direc­to­ru­lui ca un fel de scu­ze că nu găsi­sem loc lân­gă el ca să îi tra­duc, iar el mi‑a făcut semn să rămân aco­lo unde eram. Am înțe­les că nu avea chef să dis­cu­te cu nem­ții. Înda­tă ce ne-am așe­zat, au venit și alți ospă­tari, unii după alții și m‑au salu­tat, au dat mâna cu mine, bucu­roși să mă vadă:

- Dom’ pro­fe­sor! Ce mă bucur să vă văd! Să tră­iți! Pe unde mai sunteți?

Au venit până și bucă­ta­rii să mă salu­te, toți bucu­roși să dea mâna cu mine. Cei de la masă se uitau la mine, nu mai dis­cu­tau nimic între ei și nu își expli­cau cum de eram eu mai cunos­cut la res­ta­u­rant decât direc­to­rul. Doi ospă­tari au venit cu un pla­tou imens, un al tre­i­lea ospă­tar m‑a ser­vit întâi pe mine, apoi s‑au dus la celă­lalt capăt al mesei să îl ser­veas­că pe direc­tor și pe cei­lalți. Așa făceau cu tot ce ne ser­veau. Veneau întâi la mine și după ace­ea la direc­tor. Degea­ba le spu­neam să îl ser­veas­că întâi pe direc­tor. Mi-au tur­nat vin în pahar întâi mie, apoi direc­to­ru­lui. Unii meseni mă pri­veau sus­pi­cioși, închi­pu­in­du-și că îna­in­te de a mă anga­ja la Auto­trac­tor, aș fi fost secu­rist la acest restaurant.

Numai șeful de per­so­nal zâm­bea pe sub mus­ta­ță și îmi făcea cu ochiul. El și cu direc­to­rul erau sin­gu­rii care ști­au că eu, îna­in­te de a mă anga­ja la Auto­trac­tor, fuse­sem pro­fe­sor de româ­nă la Școa­la Pro­fe­sio­na­lă Comer­ci­a­lă. Ospă­ta­rii și bucă­ta­rii fuse­se­ră ele­vii mei. Șeful de sală și mare­șa­lul mă cunoș­teau, deo­a­re­ce școa­la avea con­tract cu res­ta­u­ran­tul, iar noi, cei care eram diri­ginți, veneam să îi între­băm cum se com­por­tau ele­vii noș­tri la ore­le de practică.

* * *

Într‑o zi, șeful per­so­na­lu­lui vine val-vâr­tej, smul­ge ușa de la biro­ul nos­tru și stri­gă din prag:

- Toți băr­ba­ții, la trageri!

Am ridi­cat ochii din ziar și nu l‑am lăsat din mână. Mi‑a zis că și eu tre­bu­ie să merg la tra­geri. I‑am amin­tit că eu sunt inapt medi­cal pen­tru ser­vi­ci­ul mili­tar, scos din evi­den­ța arma­tei. Îmi văzu­se livre­tul mili­tar când mi‑a făcut con­trac­tul de muncă.

- N‑are a face! E ordin de la împă­ră­ție și nu se dis­cu­tă! Direc­to­rul gene­ral e deja în autocar.

Auto­ca­re Cha­us­son impor­ta­te de între­prin­de­rea noas­tră pen­tru minis­te­rul turis­mu­lui. Sala­ri­a­ții de la ori­ce alte între­prin­deri, chiar și cei de la pri­mă­rie sau de la regiu­nea de par­tid, se duceau la tra­geri în cami­oa­ne mili­ta­re, tri­mi­se de la regi­ment. Ne-au dus la tra­geri într-un regi­ment din apro­pi­e­re. Ne-au dat la fie­ca­re câte un AKM și trei car­tușe. Să nime­rim fie­ca­re câte o țin­tă, o silu­e­tă dintr‑o pla­că groa­să de fier. Eu nu mai tră­se­sem nici­o­da­tă cu nicio armă, dar cunoș­team AKM. Învă­ța­sem în cele câte­va zile de arma­tă să demon­tez și remon­tez acest model de armă. După pri­ma săp­tămâ­nă, m‑au dus la Spi­ta­lul Mili­tar Cen­tral din Bucu­rești. Aco­lo m‑au exa­mi­nat două săp­tămâni, m‑au cla­sat inapt și m‑au lăsat la vatră. Acum la tra­geri, tră­geam pen­tru pri­ma oară în via­ța mea. Am încăr­cat arma. Toți acei șefi mari și lați, extra­plați, făcu­se­ră ser­vi­ci­ul mili­tar îna­in­te de se a fabri­ca aces­te arme la noi în țară, iar unii între­bau cum să încar­ce arma. Am pozi­țio­nat căta­rea pe țin­tă, am ochit, mi-am ținut res­pi­ra­ția, cum ști­am că tre­bu­ie să ne‑o ținem când apă­săm pe declan­șa­to­rul apa­ra­tu­lui de foto­gra­fi­at. Și am apă­sat pe tră­gaci. Am nime­rit țin­ta. Aud din spa­te­le meu că mă stri­gă șeful personalului:

- Dom’ profesor!

M‑am întors spre el. Ală­tu­ri de el era secu­ris­tul între­prin­de­rii. În civil, ca întot­dea­u­na. Șeful de per­so­nal m‑a mus­trat cu dege­tul ca pe un copil care nu era cumin­te. Ce o fi fost în capul lui? Trag al doi­lea foc și iarăși am nimerit.

- Dom’ pro­fe­sor! Păi ce mama dra­cu­lui? Chiar așa? Adi­că noi sun­tem proști? a zis șeful per­so­na­lu­lui și s‑a uitat cu subîn­țe­les în ochii ofi­țe­ru­lui de Securitate.

Secu­ris­tul m‑a pri­vit cu un zâm­bet con­spi­ra­tiv și a zis:

- Lăsați, că mai pri­ce­pem și noi câte ceva, așa, cum­va! Păi nu? Știm noi!

Și a făcut semn sub­o­fi­țe­ru­lui care ne dis­tri­bu­i­se arme­le, să îmi ia arma și car­tușul încă netras. Apoi m‑a salu­tat regle­men­tar cu mâna la tâm­plă și lovin­du-și căl­câie­le de la pan­tofi. De atunci, atât șeful de per­so­nal cât și secu­ris­tul între­prin­de­rii făceau ple­căciu­ne când mă salutau:

- Să tră­iți, dom’ profesor!

* * *

Vic­tor Ravini: ”Cer­ce­tă­tor din Gră­di­na Mai­cii Dom­nu­lui”. Am absol­vit: Uni­ver­si­ta­tea din Timi­șoa­ra, facul­ta­tea de filo­lo­gie, sec­ția de româ­nă prin­ci­pal și ger­ma­nă secun­dar. Uni­ver­si­ta­tea din Göte­borg, facul­ta­tea de ști­in­ța reli­gi­i­lor. Uni­ver­si­ta­tea Scan­di­na­vă de Mana­ge­ment (Skan­di­na­vis­ka Ledar­hö­gs­ko­lan). Acti­vi­ta­tea pro­fe­sio­na­lă: Pro­fe­sor de româ­nă într-un sat maghiar din raio­nul Sf. Ghe­or­ghe, regiu­nea Bra­șov, apoi la o școa­lă pro­fe­sio­na­lă din Bra­șov. Tra­du­că­tor poli­glot la Auto­trac­tor-Dacia Bra­șov. Tra­du­că­tor la Uni­ver­sal­trac­tor Bucu­rești. Tra­du­că­tor pe șan­ti­e­re­le româ­nești din stră­i­nă­ta­te, tri­mis de către Vul­can Bucu­rești. Pro­fe­sor de ger­ma­nă la Școa­la ger­ma­nă din Göte­borg, de fran­ce­ză și engle­ză la alte școli. Pro­fe­sor de lite­ra­tu­ră sue­de­ză și isto­rie la lice­ul din Alin­gsås, la sec­ția uma­nis­tă. Am pre­dat des­pre valo­ri­le eti­ce și mora­le din sis­te­mul sue­dez de învă­țământ, la facul­ta­tea de peda­go­gie de la Uni­ver­si­ta­tea din Borås. Am scris arti­co­le de peda­go­gie în publi­ca­ții uni­ver­si­ta­re și de spe­cia­li­ta­te din Sue­dia. Am lucrat în redac­ția revis­tei de lite­ra­tu­ră și filo­zo­fie Ord&Bild. Am scris în sue­de­ză cărți și arti­co­le în coti­die­ne. Sunt mem­bru al Uniu­nii Scri­i­to­ri­lor din Sue­dia. Via­ța per­so­na­lă: La pen­sie, m‑am sta­bi­lit în Fran­ța. Con­ti­nui să dețin o func­ție remu­ne­ra­tă la Cen­trul Scri­i­to­ri­lor din Ves­tul Sue­di­ei (För­fat­tar­cen­trum Väst). Am o fii­că pe care am crescut‑o sin­gur. Este Maî­tre de con­féren­ce la Sor­bo­n­ne în Paris și redac­tor șef, cu sala­riu, la revis­ta tipă­ri­tă Palet­ten din Göte­borg, cri­tic lite­rar, cri­tic de artă, autoa­re de cărți și comi­sar de expo­zi­ții de artă”.

MN: ”Cer­ce­tă­tor din Gră­di­na Mai­cii Dom­nu­lui”, scri­i­tor român sta­bi­lit în Fran­ța, mem­bru al Uniu­nii Scri­i­to­ri­lor din Sue­dia, Maes­trul Vic­tor Ravini ne ono­rea­ză cu arti­co­le­le publi­ca­te și în coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News.


Man­ga­lia News, 17.02.2021.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply