Mariana Gordan, artista româncă devenită celebră în Londra, după ce a fugit din România ca să scape de 30 de ani de închisoare comunistă.
Mariana Gordan este femeia pe numele căreia securiștii comuniști au întocmit dosar și o condamnare la închisoare pentru înaltă trădare a statului român. Asta deoarece într-o vacanță de vară, pe când lucra la recepția unui hotel de pe litoral, făcea în creion portretele turiștilor englezi, dar fără să accepte vreun ban pe arta ei deoarece una dintre principalele amenințări ale mamei ei era: „Să nu pui mâna pe valută, pentru că este ilegal”. A fost condamnată pe nedrept, așa cum probabil mii de alte dosare au fost fabricate pe vremea aceea, la 30 de ani de închisoare comunistă.
A reușit să fugă, să treacă granița cu un pașaport fals, ajutată de un englez. Ce s-a întâmplat apoi este o poveste de film. Cuvintele, oricât de plastice și colorate ar fi, cu greu vor reuși să redea emoțiile pe care le-am simțit când am stat de vorbă cu Mariana Gordan, cu atât mai mult sentimentele prin care ea a trecut la momentul respectiv.
„Am prieteni care, atunci când mi-au citit cartea, au spus: Doamne Mariana, dacă nu știam că ești bine, că trăiești, mi-ar fi fost frică să dau pagina mai departe”.
Da, Mariana Gordan a scos o carte care, spune ea nu este despre ea, este istoria rușinoasă a comunismului și a securității, trăite pe pielea ei. „State property – My cold War Memoir” a apărut deocamdată în limba engleză, însă, cu mâna pe suflet spun că ar trebui tradusă și publicată și în România, dacă nu, chiar să fie subiect de film.
Voi încerca să reproduc în câteva pagini viața Marianei Gordan, bazându-mă pe informații pe care le-am citit în cartea ei și pe care le-am aflat într-o discuție telefonică lungă ce ne-a adus pe amândouă la aceeași masă, chiar dacă eu eram la o margine de București, iar ea la Londra.
Și voi termina cu probabil a doua mare direcție a vieții Marianei, opera sa artistică pentru că, totul a pornit probabil de la pasiunea ei pentru artă și de la dorința de a face ceva frumos și măreț. Până la urmă a făcut, iar londonezii și milioanele de turiști admiră zilnic o bucățică din opera Marianei Gordan, lucru cu care noi nu ne putem mândri pentru că România nu a vrut să o primească înapoi acasă, așa cum se cuvine.
Copilăria Marianei Gordan
Mariana Gordan s-a născut în apropiere de Arad, într-o familie ce nu avea origine sănătoasă, cu un destin genetic bine tatuat în sânge. Bunicul din partea tatălui a fost paharnicul și omul care îi cânta lui Octavian Goga, omul care asista la cele mai importante discuții și afla veștile legate de soarta țării înaintea tuturor. Tatăl ei, după ce a ajuns la Arad, când avea Mariana 7 ani și a trebuit să se mute la oraș ca să facă școală, a fost recrutat să fie șoferul directorului PTTR (Poșta, Telefon, Telecomunicații, Radio), care era și șeful securității pe județul Arad (domnul Lucea). Tatăl petrecând atât de mult timp cu șeful lui, la Castelul de la Săvârșin sau pe unde se mai organizau întâlniri interminabile cu securiștii, ajunsese să fie foarte iubit de acest domn Lucea și să-i fie chiar încredințate informații importante legate de țară. „Tata auzea lucruri acolo pe care nu le citeam în presă”.
Și datorită geneticii destinului probabil, câțiva ani mai târziu, Mariana ajunge și ea în legătură cu „imperialiștii” englezi. Mai exact face portretele unor turiști englezi, asta după ce fusese respinsă la Facultatea de Artă din Cluj pe motiv că „este foarte talentată, dar nu e tare în tată”.
De ce nu erați tare în tată?
Părinții mei au avut amândoi dosare comuniste pentru că nu proveneau din familii cu origine sănătoasă. Tatăl mamei mele a fost chiabur și a fost pe lista de execuție a lui Stalin, motiv pentru care 11 luni a stat ascuns într-o peșteră. Iar mama a fost născută în 1941, după 10 ani a trebuit să oprească școala și să se mărite la 17 ani.
Tatăl tatălui meu a fost măcelar și paharnicul lui Goga (Octavia Goga) pentru că, așa fără școală cum era, vorbea rusa, germana, maghiara. În 1945, cânt toate familii de germani au fost strămutate din Banat în Bărăgan, tata și familia lui au fost aduși să repopuleze satele rămase libere. Tata avea 10 ani și i se interzicea să se joace cu copiii de nemți, dacă mai erau pe acolo, însă el a riscat bătaia și și-a făcut prieteni foarte buni care, adulți fiind s-au reîntâlnit și i-au mulțumim pentru prietenia lui.
La 17 ani, după ce a terminat armata, tata a fost dus în Ardeal de către nașul lui, să-și găsească o fată cu care să se însoare. Asta pentru că în Banat, dacă nu erai de-al locului, erai considerat pădurean, venetic. Eu m-am născut în Banat din părinți pădureni și abia a doua generație, copiii mei, ar fi fost considerați bănățeni.
Și cu ce se ocupau părinții?
Mama nu a făcut școală, la 17 ani s-a măritat și la 18 ani m-a avut pe mine, iar tata, voia să fie preot, dar din cauza dosarului comunist nu ar fi fost acceptat, așa că în armată a făcut școala de șoferi și a devenit instructor la școala de șoferi.
Eu m-am născut la Șeitin, un sat mic pe Mureș și până la 7 ani, când am venit la oraș să fac școală, tata a fost singurul șofer din sat, conducea un Opel Blitz (un fel de camion) și cred că era cel mai important om din sat după primar pentru că el transporta grânele de la Colectiv, etc. Iar mama lucra în câmp atunci și era plătită cu 1 leu pe zi. Noroc că noi aveam gospodărie și aveam mâncare din curte.
Vă invităm să citiți neapărat continuarea în life.ro
