Ioan-Aurel Pop: O zi tristă a culturii naționale

0
189

Ioan-Aurel Pop: O zi tristă a culturii naționale…

Ziua Cul­tu­rii Națio­na­le, săr­bă­to­ri­tă anu­al, la pro­pu­ne­rea Aca­de­mi­ei Româ­ne, în 15 ianu­a­rie, nu are loc, în acest moment, sub aus­pi­cii bune. Vina o poar­tă – se va spu­ne de înda­tă – sta­rea neno­ro­ci­tă cre­a­tă de aceas­tă cople­și­toa­re moli­mă. Așa este, dar mai sunt și alte cau­ze ale cadru­lui trist al săr­bă­to­rii. Ziua Cul­tu­rii Națio­na­le li se pare uno­ra (ca și Aca­de­mia) de pri­sos, un fel de remi­nis­cen­ță sen­ti­men­ta­lă a unui tre­cut fără rost, menit, pen­tru anu­miți con­tem­po­rani gră­biți, să fie scos din memo­ria colectivă.

Un motiv al unei ase­me­nea ati­tu­dini este lega­rea săr­bă­to­rii aces­te­ia de momen­tul naș­te­rii lui Mihai Emi­ne­scu. Ce să mai cau­te un scri­i­tor venit pe lume în 1850 în via­ța noas­tră? Și, pe dea­su­pra, un scri­i­tor „națio­na­list”, „autoh­to­nist”, „con­ser­va­tor”, pre­țu­i­tor al Mol­do­vei, al Româ­ni­ei și al lui Ște­fan cel Mare! Cam așa este cata­lo­gat poe­tul în anu­mi­te cer­curi, mai ales onli­ne, dar nu numai. Pe vre­muri, un stu­dent al meu ame­ri­can îmi spu­nea că pen­tru el Răz­bo­i­ul de Sece­siu­ne se petre­cu­se în Evul Mediu. Cu alte cuvin­te, jumă­ta­tea seco­lu­lui al XIX-lea era, în min­tea lui, la fel de întu­ne­ca­tă, de bar­ba­ră și de inu­ti­lă ca Evul Mediu. M‑am mirat teri­bil atunci, con­si­de­rând afir­ma­ția drept o excep­ție regre­ta­bi­lă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o ase­me­nea ati­tu­di­ne este o excep­ție. De când am văzut roma­ne cele­bre pro­pu­se spre inter­zi­ce­re, pen­tru că vor­besc des­pre scla­vie sau muzi­ca Bee­tho­ven con­dam­na­tă ca fiind prea „albă”, prea „eli­tis­tă” și chiar „dis­cri­mi­na­to­rie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întris­tez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianu­a­rie – când, totuși, a venit pe lume expre­sia cea mai pro­fun­dă și depli­nă a spi­ri­tu­lui româ­nesc – este chiar cele­bra­rea cul­tu­rii. Pen­tru unii, cuvân­tul cul­tu­ră pro­voa­că reac­ții biza­re, simi­la­re celei exte­ri­o­ri­za­te cân­d­va de un lider inter­be­lic de tris­tă amin­ti­re. Ce să mai facem azi cu aceas­tă noțiu­ne și cu al său con­ți­nut cân­d­va sfânt, din moment ce, de o vre­me, urcă tot mai mult și mai sus pe sca­ra soci­a­lă incul­ții, semi­doc­ții, gro­bie­nii, tupeiș­tii, șar­la­ta­nii, aro­gan­ții, dela­to­rii, noii îmbo­gă­țiți, sfi­dă­to­rii bunu­lui simț? Ce mai obți­nem azi prin cul­tu­ră? Cul­tu­ra a rămas un fel de apa­naj al învă­ța­ți­lor naivi, al pasio­na­ți­lor de valori con­sa­cra­te, atât de con­tes­ta­te astăzi. Cine vor­beș­te acum de valo­ri­le și de vir­tu­ți­le tra­di­țio­na­le, care au făcut fai­ma lumii de odi­ni­oa­ră și care au adus soci­e­ta­tea pe culmi ale civi­li­za­ți­ei, este repe­de decla­rat pase­i­st, retro­grad sau naționalist.

În fine, săr­bă­toa­rea cul­tu­rii noas­tre mai cuprin­de în nume­le ei un cuvânt „odi­os”, anu­me adjec­ti­vul „națio­na­lă”. Cul­tu­ra româ­neas­că este (sau era, până nu demult) națio­na­lă, deo­a­re­ce este pro­du­sul sevei spi­ri­tu­a­le a aces­tui popor român, coa­gu­lat la un moment dat într‑o for­mă de uni­ta­te supe­ri­oa­ră numi­tă națiu­ne. Azi, națiu­nea este aproa­pe prohi­bi­tă de unii, acu­za­tă de cele mai mari rele din isto­rie, dia­bo­li­za­tă chiar, ca și cum adep­ții ei – mari spi­ri­te ale uma­ni­tă­ții din­tre seco­le­le al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plă­nu­it să ducă lumea spre piei­re. Așa că ace­ia care cele­brea­ză națiu­ni­le ca for­țe coa­gu­la­toa­re de valori pere­ne sunt aproa­pe puși la zid, stig­ma­ti­zați drept nos­tal­gici ai domi­na­ți­ei for­țe­lor ana­cro­ni­ce, dis­pre­țu­iți, excluși din soci­e­ta­tea alea­să. Este ade­vă­rat că nu toți. Cei care pro­slă­vesc națiu­ni­le mari și puter­ni­ce, domi­na­toa­re ale lumii, sunt cru­țați, fiind­că noii ide­o­logi vor „ega­li­ta­te, dar nu pen­tru căței”, vor­ba unui cla­sic al lite­ra­tu­rii româ­ne (Gri­go­re Ale­xan­dres­cu), azi aproa­pe uitat.

Emi­ne­scu, națiu­nea și cul­tu­ra, con­tes­ta­te vehe­ment de ace­ia care nu înțe­leg nimic din deve­ni­rea uni­ver­sa­lă, ne-au dat nouă, româ­ni­lor, rațiu­nea de a fi în Epo­ca Moder­nă și ne-au dat și încre­de­rea de a pre­găti vii­to­rul. Goe­the, națiu­nea și cul­tu­ra națio­na­lă ger­ma­nă au cre­at uni­ta­tea ger­ma­nă, pre­lun­gi­tă până azi, când, după căde­rea zidu­lui Ber­li­nu­lui – o ruși­ne a glo­ba­lis­mu­lui de for­mă comu­nis­tă – Ger­ma­nia s‑a reu­ni­fi­cat. Uni­rea Ger­ma­niei de la înce­pu­tul ani­lor 1990 s‑a făcut în nume­le lim­bii, al tra­di­ți­i­lor, ori­gi­nii, isto­ri­ei, pămân­tu­lui, toa­te comu­ne și dătă­toa­re de ener­gii națio­na­le. Cho­pin, națiu­nea, cul­tu­ra națio­na­lă, bise­ri­ca cato­li­că le-au dat polo­ne­zi­lor ener­gia de a se coa­gu­la într-un șuvoi, de a‑și rein­ven­ta țara la 1918 (după cir­ca 150 de ani de la frân­ge­rea și apoi dis­pa­ri­ția Polo­ni­ei de pe har­ta Euro­pei) și de a porni rezis­ten­ța din anii 1980, în frun­te cu sin­di­ca­tul „Soli­da­ri­ta­tea”. Geor­ge Washin­gton, cei­lalți „părinți ai patri­ei” sau „părinți-fon­da­tori”, Abra­ham Lin­coln, ide­a­lu­ri­le liber­tă­ții și al demo­cra­ți­ei sus­ți­nu­te de ei, dar și Mark Twain sau Wil­li­am Faul­k­ner le-au con­fe­rit ame­ri­ca­ni­lor rațiu­nea de a fi ame­ri­cani și alt­min­teri decât prin geo­gra­fie, adi­că prin spi­rit. Spi­ri­tul aces­ta con­struc­tiv, ori­un­de și ori­când, s‑a fău­rit prin cul­tu­ră și prin cul­turi, iar cul­tu­ri­le aces­tea au fost și sunt încă națio­na­le, deo­po­tri­vă la Washin­gton, la Bei­jing, la Lon­dra sau la București.

Prin urma­re, Emi­ne­scu, națiu­nea și cul­tu­ra – ca valori ale iden­ti­tă­ții româ­ni­lor – ne-au con­stru­it des­ti­nul nos­tru de fiin­ță colec­ti­vă. Des­ti­nul aces­ta nu a fost mereu ide­al, nu a fost tot tim­pul lini­ar și glo­ri­os, nu a fost un marș con­ti­nuu ascen­dent, dar a fost calea noas­tră de îna­in­ta­re prin isto­rie, cale pe care am ținut‑o des­chi­să și func­țio­na­lă până astăzi. Emi­ne­scu a sin­te­ti­zat toa­te mari­le valori ale cre­a­ți­ei spi­ri­tu­a­le româ­nești. El s‑a iden­ti­fi­cat și cu dacii, și cu roma­nii, și cu Dece­bal, și cu Tra­ian, „de la Nis­tru pân-la Tisa”. Pen­tru Emi­ne­scu, Româ­nia întrea­gă exis­ta și tră­ia intens cu mult îna­in­te de a fi fost ofi­ci­al pusă pe har­tă. În aceas­tă Româ­nie aveau loc și Ale­xan­dru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ște­fan cel Mare (mai ales el, părin­te­le Mol­do­vei) și Mihai Vitea­zul, și Iașii, și Bucu­reș­tii, și Ora­dea Mare, ca și Mica Romă. Toa­te se pier­deau pen­tru el „în acest cuvânt mare, covâr­și­tor și foar­te fru­mos, de Țară Româ­neas­că” (cum avea să spu­nă mai apoi Nico­lae Ior­ga). Emi­ne­scu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toa­te cele ome­nești, inclu­siv cu defec­te și păca­te. Dea­su­pra tutu­ror slă­bi­ciu­ni­lor sale s‑a situ­at o imen­să ener­gie bene­fi­că, subli­ma­tă în sufle­tul aces­tui popor. Ast­fel că ace­ia care‑l nimic­ni­cesc pe Emi­ne­scu și care ar da un decret ca poe­tul să fie scos din pano­plia valo­ri­lor noas­tre și din pos­tu­ra de poet națio­nal, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi pro­dus o cre­a­ție cul­tu­ra­lă com­pa­ra­bi­lă cu a „băie­tu­lui” cutrie­ră­tor de păduri nord-mol­da­ve. Alt­min­teri, devin cu toții ridi­coli, pre­cum „mus­ca la arat”, sur­prin­să de para­bo­la fabu­lis­tu­lui Ale­cu Donici, și el uitat demult.

Națiu­ni­le au fost pes­te tot în lume – înce­pând cu Euro­pa – fac­tori coa­gu­la­tori de popoa­re. Națiu­nea româ­nă nu a fost „inven­ta­tă” de inte­lec­tu­ali (cum ne înva­ță unii „ana­liști” con­tem­po­rani), pen­tru ca româ­nii să-și poa­tă mani­fes­ta „spi­ri­tul lor de tur­mă”. Alte popoa­re, cu mult îna­in­tea româ­ni­lor, s‑au ridi­cat la aceas­tă for­mă de uni­ta­te supe­ri­oa­ră, au proslăvit‑o, au idealizat‑o și au comis răz­bo­a­ie (cri­me) în nume­le ei. Numai că răz­bo­a­ie a pur­tat ome­ni­rea aceas­ta păcă­toa­să și în nume­le iubi­rii (Răz­bo­i­ul Tro­ian), al fami­li­ei (Răz­bo­i­ul celor Două Roze), al cre­din­ței (răz­bo­a­ie­le reli­gi­oa­se din Ger­ma­nia, Fran­ța sau Răz­bo­i­ul de Trei­zeci de Ani), al liber­tă­ții (răz­bo­a­ie­le napo­le­o­nie­ne), al demo­cra­ți­ei, al ade­vă­ru­lui, al drep­tă­ții etc. Oare se cuvi­ne – con­form aces­tei logici strâm­be – să veș­te­jim dra­gos­tea, fami­lia, reli­gia (con­fe­siu­nea), liber­ta­tea, demo­cra­ția, ade­vă­rul, drep­ta­tea? Națiu­ni­le, ca rea­li­tăți orga­ni­ce și nu exclu­siv poli­ti­ce (cum le con­si­de­ră unii „spe­cia­liști”), nu s‑au năs­cut prin decre­te ale regi­lor, pre­șe­din­ți­lor de sta­te sau par­la­men­te­lor, chiar dacă eli­te­le au lucrat intens la coa­gu­la­rea lor. În con­se­cin­ță, ori­cât am urî – unii din­tre noi – aces­te gru­puri uma­ne, ele nu pot fi desfi­in­ța­te prin deci­zii poli­ti­ce. Națiu­ni­le sunt dea­su­pra urii, ele se situ­ea­ză în sfe­ra iubi­rii sin­ce­re și dez­in­te­re­sa­te. Dacă, însă, aceas­tă iubi­re ajun­ge să fie aso­ci­a­tă cu xeno­fo­bia (ura față de stră­ini, față de alte națiuni) și șovi­nis­mul (ridi­ca­rea unor națiuni la ran­gul de comu­ni­tăți ale­se, supe­ri­oa­re și domi­na­toa­re), atunci ea înce­tea­ză să fie iubi­re și tre­bu­ie era­di­ca­tă, bla­ma­tă, con­dam­na­tă. Iubi­rea sin­ce­ră de națiu­ne, adi­că de seme­nii tăi care vor­besc din naș­te­re ace­eași lim­bă, care simt aido­ma ție doi­na și dorul, care tre­sal­tă la nume­le stră­mo­și­lor și al voie­vo­zi­lor „dătă­tori de legi și datini”, care vor să con­stru­ias­că pe mai depar­te edi­fi­ci­ul națio­nal, care pre­țu­iesc patria etc., nu are cum să dău­ne­ze cui­va, dim­po­tri­vă. Aceas­tă iubi­re, neri­si­pi­tă și nei­ro­si­tă, ne ține pe noi pe toți.

Iar cul­tu­ra în ansam­blul ei – aido­ma mun­cii, rațiu­nii, edu­ca­ți­ei, sen­ti­men­te­lor gene­roa­se – ne dă cali­ta­tea de oameni. Cul­tu­ra națio­na­lă, la rân­dul ei, ne încu­nu­nea­ză cali­ta­tea de români. Ce poa­te să fie rău în asta? De ce un englez poa­te să fie englez, un polo­nez are drep­tul să se pro­cla­me polo­nez, un ame­ri­can poa­te să doreas­că public ca Ame­ri­ca să fie iarăși glo­ri­oa­să, pe când un român nu poa­te să expri­me ace­leași lucruri pen­tru țara și popo­rul lui? Vor fi româ­nii inapți de cul­tu­ră, vor fi fiind un neam „infe­ri­or” (cum au decre­tat demult și cum insi­nu­ea­ză încă unii), vor fi fost un popor „fără isto­rie”, în băta­ia vân­tu­ri­lor sor­ții? Nici poves­te! Nu avem nevo­ie decât de un pic de spi­rit isco­di­tor, de anu­mi­te instru­men­te ale cunoaș­te­rii și de un simț al drep­tă­ții („fără ură și păr­ti­ni­re”, vor­ba lui Tacit), ca să ne con­vin­gem că româ­nii nu au fost așa.

Cul­tu­ra este teza­u­rul de via­ță al unui popor, iar româ­nii, ca toa­te popoa­re­le, au un ase­me­nea teza­ur. Cum să ne ruși­năm de el, din moment ce în el este cuprin­să esen­ța noas­tră națio­na­lă. De ziua cul­tu­rii, s‑ar cuve­ni să vor­bim și de spe­ci­fi­cul națio­nal româ­nesc în cul­tu­ră, dar, încă demult, a fost exi­la­tă și aceas­tă noțiu­ne. Ea nu mai este deloc la modă, deși con­ti­nuă să rămâ­nă o rea­li­ta­te. Toți marii cre­a­tori, îna­in­te de a fi uni­ver­sali, au fost națio­nali. Nu am înțe­le­ge mai nimic din Dan­te dacă nu am cunoaș­te Ita­lia ani­lor 1300. Sha­kes­pea­re ar deve­ni greu inte­li­gi­bil fără pătrun­de­rea de către citi­tor a soci­e­tă­ții engle­ze din­tre 1300 și 1600. Don Qui­jo­te ar fi com­plet super­fluu fără per­ce­pe­rea ide­a­lu­ri­lor cava­le­rești medi­e­va­le decă­zu­te, într‑o Spa­nie cău­tă­toa­re de glo­rie deșar­tă. Ace­lași lucru se întâm­plă și cu Goe­the, cu Puș­kin, cu Petőfi ori cu Vic­tor Hugo. Uni­ver­sa­li­ta­tea – valo­ri­le gene­ral uma­ne – nu se pot expri­ma decât prin spe­ci­fi­cul locu­lui, care este în mul­te cazuri spe­ci­fi­cul națio­nal. Ori­ce scri­i­tor se expri­mă într‑o lim­bă (chiar dacă pen­tru câți­va e vor­ba des­pre o lim­bă de împru­mut), ema­nă o edu­ca­ție din anii copi­lă­ri­ei și ado­les­cen­ței, are pre­ju­de­căți chiar și atunci când sfi­dea­ză pre­ju­de­că­ți­le, se rapor­tea­ză la anu­mi­te ide­a­luri de grup, ade­sea ide­a­luri ale națiu­nii sale. Dacă toa­te aces­te rea­li­tăți loca­le, transpu­se în cre­a­ții spi­ri­tu­a­le, ajung la sufle­te­le citi­to­ri­lor din­co­lo de spa­ții și de tim­puri, atunci ele se uni­ver­sa­li­zea­ză, se glo­ba­li­zea­ză. Ast­fel că a ne ima­gi­na cul­tu­ra lumii fără cul­tu­ri­le națio­na­le este o utopie.

De ace­ea, este bine ca noi locu­lui să ne ținem (vor­ba lui Emi­ne­scu) și să ne păs­trăm cum­pă­tul. La aceas­tă mare săr­bă­toa­re, este de aștep­tat să pre­țu­im, la modul echi­li­brat și cuvi­in­cios, deo­po­tri­vă cul­tu­ra, națiu­nea (patria) și pe Emi­ne­scu. Pre­țu­i­rea sen­ti­men­ta­lă nu mai este, însă, sufi­cien­tă. Cul­tu­ra, în lumea aceas­ta dina­mi­că, agi­ta­tă și ciu­da­tă – în care se dobo­a­ră sta­tui și se inter­zic cărți – nu se mai face de la sine. Cul­tu­ra are nevo­ie de spri­jin din par­tea auto­ri­tă­ți­lor. Din pro­du­se­le cul­tu­ra­le nu tre­bu­ie esti­mat și aștep­tat câștig bănesc mare și pla­ni­fi­cat. Cul­tu­ra auten­ti­că adu­ce câști­guri care nu se pot măsu­ra în bani sau în bunuri pal­pa­bi­le de con­sum material.

În cen­trul cul­tu­rii noas­tre scri­se se află lim­ba. Să prea­mă­rim lim­ba româ­nă așa cum au făcut‑o Emi­ne­scu, dar și cro­ni­ca­rii mol­do­ve­ni, Kogăl­ni­cea­nu, Haș­deu, părin­te­le Mate­e­vici, Nichi­ta Stă­ne­scu și mulți alții și să nu uităm nici­o­da­tă mot­to­ul pus de Dui­liu Zam­fi­res­cu la ciclul Comă­neș­te­ni­lor: „Sun­tem datori să citim în lim­ba noas­tră. Popoa­re­le mari nici nu cunosc alte lim­bi”. Lim­ba noas­tră este via­ța noas­tră ca popor. Nici iubi­rea de lim­bă nu mai este de ajuns. Este nevo­ie și de o veghe asu­pra lim­bii, pen­tru a o feri de poluare.

În pri­vin­ța națiu­nii româ­ne și a patri­ei româ­ne, ne putem întoar­ce cu mare folos la Nico­lae Ior­ga (de la a cărui naș­te­re vor fi pes­te câte­va luni 150 de ani): „În tim­pu­ri­le cele vechi, româ­nii nu făceau nici o deo­se­bi­re în ceea ce pri­veș­te ținu­tu­ri­le pe care le locu­iau; pen­tru dân­șii, tot pămân­tul locu­it de români se che­ma Țara Româ­neas­că. Țara Româ­neas­că erau și Mun­te­nia, și Mol­do­va, și Arde­a­lul, și toa­te păr­ți­le care se întin­deau până la Tisa chiar, toa­te locu­ri­le unde se găseau români. N‑aveau câte un nume deo­se­bit pen­tru deo­se­bi­te­le ținu­turi pe care le locu­iau și toa­te se pier­deau pen­tru dân­șii în acest cuvânt mare, covâr­și­tor și foar­te fru­mos, de Țară Româ­neas­că”. Ace­lași mare isto­ric ada­u­gă lămu­ri­tor: „Țara Româ­neas­că a avut odi­ni­oa­ră un sens pe care foar­te mulți l‑au uitat și unii nu l‑au înțe­les nici­o­da­tă; ea însem­na tot pămân­tul locu­it etno­gra­fi­ceș­te de români”. Pen­tru Ior­ga, Româ­nia era și lim­ba româ­nă, dar și pămân­tul aces­ta frămân­tat, for­mat din țări româ­nești uni­te. Româ­nia și, impli­cit, națiu­nea au nevo­ie de pro­tec­ție coti­dia­nă, de cale des­chi­să spre viitor.
În fine, Emi­ne­scu se bucu­ră de foar­te mul­te refe­rin­țe, dar vocea lui Căli­ne­scu rămâ­ne de nee­ga­lat: „Ast­fel se stin­se în al optu­lea lus­tru de via­ță cel mai mare poet pe care l‑a ivit și‑l va ivi vreo­da­tă, poa­te, pămân­tul româ­nesc. Ape vor seca în albie și pes­te locul îngro­pă­rii sale va răsări pădu­re sau ceta­te și câte o stea va veș­teji pe cer în depăr­tări, până când acest pământ să-și strân­gă toa­te seve­le și să le ridi­ce în țea­va sub­ți­re a altui crin de tăria par­fu­mu­ri­lor sale”. Deo­cam­da­tă, car­tea româ­neas­că și lec­tu­ra în româ­neș­te, ca și Emi­ne­scu, tro­nea­ză, ne des­cân­tă și ne încân­tă sub ori­ce for­mă, defi­nin­du-ne esen­ța de „tres­tii gân­di­toa­re” (cum scria Blai­se Pascal).

Cele­brând cul­tu­ra națio­na­lă, ne întoar­cem mereu la Emi­ne­scu, la zes­trea spi­ri­tu­a­lă a națiu­nii întru­chi­pa­te de el, la vir­tuți, la valori și la încre­de­re. Emi­ne­scu se apă­ră sin­gur prin cre­a­ția sa și ast­fel pro­te­jea­ză și cul­tu­ra națio­na­lă. Deo­cam­da­tă, nu putem să facem cere­mo­n­i­i­le con­sa­cra­te, nu ne putem ilu­mi­na sufle­te­le față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extra­or­di­nar de sim­plu: să ne bucu­răm de lim­ba noas­tră, de lite­ra­tu­ră, de muzi­că, de arte­le plas­ti­ce, de ști­in­țe­le fun­damen­ta­le, de medi­ci­nă, adi­că de toa­tă cre­a­ția spi­ri­tu­lui româ­nesc, pusă sub îna­l­tul patro­naj al lui Emi­ne­scu. Să ne bucu­răm – fără ran­chiu­nă, fără bra­va­dă și fără resen­ti­men­te – că sun­tem pe lumea asta ca români și că par­ti­ci­păm la con­cer­tul inter­națio­nal, adi­că la dia­lo­gul din­tre națiuni. Dato­răm acest dia­log iden­ti­tă­ții noas­tre națio­na­le, pe care au exprimat‑o toți marii cre­a­tori ai cul­tu­rii româ­ne, în frun­te cu „cel mai mare poet pe care l‑a ivit și‑l va ivi vreo­da­tă, poa­te, pămân­tul românesc”.

Ioan-Aurel Pop, 15 ianu­a­rie 2021.


Man­ga­lia News, 15.01.2021.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply