Viaţa studenţească înainte de ’89… Gaudeamus igitur.
Acum să nu credeți că numai camera era folosită ca decor în filme de groază. Nu, tot căminul părea o peșteră din care numai Ali Baba și cei 40 de hoți mai lipseau. Holul era lung și insalubru, colcăiau gândacii ca mașinile pe autostradă, nefiind deranjați de lumină, pentru că nu exista niciun bec sau neon.
Seara ne deplasam cu ajutorul lanternelor sau cu lumânări. Chibrituri, din fericire se găseau și erau bețe destule, chiar dacă jumătate nu se aprindeau. Toaletele și dușurile se aflau exact la mijlocul culoarului, acolo fiind dezastrul cel mai mare. Geamurile erau mai mult lipsă, chiuvetele crăpate sau sparte, din patru dușuri doar două mai funcționau, cu apă rece, firește, că apa caldă era doar o amintire din vremurile copilăriei.
Dar uneori se petrecea un miracol și avea loc un eveniment planetar: aveam apă caldă!, și atunci trebuia să stai la o coadă ca la alimentară când băgau carne sau pește.
Spartan, mă lipseam de statul la rând, spălându-mă zilnic cu apă rece, ca pisica. Aceeași apă de la chiuveta împuțită, tulbure și cu gust pronunțat de clor, era folosită de noi toți nu doar pentru igienă, ci și pentru consum.
Sifon nu aveam și nici nu ne interesa… plus că nu se găseau stații de umplut sifoane pe toate drumurile.
Vă spuneam că pe reșou ne făceam de mâncare. Imaginați-vă o cratiță cu emailul ciobit, tocmai bună pentru a acoperi capul Omului de zăpadă, care era folosită de la ceai la cartofi prăjiți, fiecare fel preparat păstrând aroma felului anterior.
Pentru „ceaiul englezesc” erau de ajuns apa de la chiuvetă și un pumn de tei ori cozi de cireșe, dar pentru cartofi aurii aveam nevoie de… untură. Da, era untdelemnul universal. Gigi, de care v-am pomenit, avea mai tot timpul în geam două borcane mari cu jumări în untură. Jumările se consumau repejor, Gigi era un băiat darnic și împărțea generos toate cele pe care le primea de acasă, din Curtea de Argeș: borcane cu jumări, brânză afumată și țuică galbenă.
Ne ținea pe toți în spate, săracu’, iar ai lui se bucurau că băiatul lor se alimentează bio și în cantități mari, pantagruelice.
Nu bănuiau că pe lângă noi, oricum cu foamea unui mușuroi de termite, mai veneau și niște colege de la Comerț, și ele mari amatoare de cartofi prăjiți.
Apropo de cartofi, nu cred să fi fost o altă delicatesă culinară în acea vreme care să rivalizeze cu cartofii prăjiți în untură. Erau de ajuns doi, trei cartofi mai voinici și începea cheful. Unde te duceai, la căminul X sau în cel de fete, peste tot mirosea a cartofi prăjiți.
Era mâncarea studentului. Când nu aveam cartofi, untura era folosită pe pâine. Ați mâncat vreodată untură pe pâine?
Este foarte bună și, după spusele unora, foarte sănătoasă, doar nutriționiștii fiind de altă părere.
Cui nu-i plăcea untura pe pâine, sau în lipsa ei, apela cu încredere la a doua variantă și, de fapt, ultima: muștar pe pâine.
Noi mâncam ca să trăim, nu trăiam ca să mâncăm, așa că nu ne era mintea la mâncare, noi învățam și citeam pe rupte.
Când și când mai mergeam la un film, de regulă reușind să le ghicim pe cele bune.
Odată, nu știu cum, altfel decât băgându-și dracul coada, am reușit contraperformanța de a intra la un film prost.
În spatele meu alți doi studenți, pe care nu-i cunoșteam decât din vedere, păreau la fel de dezamăgiți.
La un moment dat, unul a zis: „Mai bine ne luam o pâine!”
Mi-a rămas în minte acea remarcă și de multe ori îmi aduc aminte de ea.
Era o cantină a ASE-ului cum, desigur, funcționa și biblioteca drept hrană pentru suflet și minte, oferindu-ne cărțile gratuit.
Am pomenit deja că nu puneam mare preț pe mâncare și acesta, nu nevoia de bani cash, era motivul pentru care nu toți aveam abonament la cantină. Din când în când, mai apelam la unii colegi care aveau abonament și aceștia își împrumutau tichetul din ziua respectivă.
Câteodată, tichetul era oferit cu generozitate celui care avea foamea mai mare: „Măi, care moare de foame? Ia de aici biletu’ și fugi la papa.”
Acolo stăteai la o coadă de vreo 100 de persoane, timp util pentru a socializa, și te alegeai cu o ciorbă lungă la felul întâi, iar la felul doi cu o mâncare în care numărai boabele de mazăre, fasole sau niște cartofi aschilambici, de obicei carne nevăzând nici cu lupa.
Desertul se compunea de fiecare dată dintr-o prăjitură bună de aruncat cu praștia. De ce credeți că s-au inventat părinții?
Ca să aibă grijă de copilașii lor studenți, vremelnic sau pentru totdeauna.
Nimic nu se compara cu o ciorbă făcută de mama, de mama celui care locuia în București și îți făcea favoarea să te invite la masă, căci noi, ceilalți, duceam dorul.
La bibliotecă era frumos. Liniște în sala de lectură, ca într-un cavou celtic, bibliotecarele nu erau atât de înfumurate și nici prea severe.
Mă simțeam bine în mijlocul cărților și aveam să constat peste ani că ele mi-au fost cei mai buni prieteni.
De fumat, nu m-am apucat; de băut, am făcut-o numai ocazional, doar o bere cu băieții la „Turist”, sau câte o bere cu toții într-o cameră de cămin în care intrau vreo “cinșpe” .
Atunci, vă rog să-mi scuzați expresia, berea și țigările se „poșteau” – adică, pentru necontemporanii mei, „a face poștă”, din păcate o expresie vulgară care avea priză în rândul tinerilor din acele vremuri, însemna să treci sticla cu bere și țigările de la unul la altul, după o singură dușcă sau un fum tras cu nesaț, cu disperarea unui înecat ce are parte de o gură de aer. Țigări?
În afară de cele din producția internă pe care le găseai la debit, de lux fiind: „Snagov”, „Amiral”, „Bega” și „Litoral”, și, „pentru popor”: „Carpați”, „Bucegi”, „Tractor”, „Mărășești”, „Plugarul”, „Național” și „Pescăruș”, cei cu pile – și mai descurcăreți – se bucurau, pe lângă „dulcegăriile” chinezești, și de „BT” (nefiind aici loc de exagerări – amintind de „Kent”, accesibil doar mahărilor, la care studenții nici nu visau).
Cine avea un pachet de „Kent” îl ținea în vitrină, sub lacăt, alături de săpunul „Lux”; la mare preț fiind și stilourile „Rainbow Fountain Pen” – ca replici „Parker”, băutura alcoolică „Cherry Wine” și acum banalele creioane cu gumă „Crane pencils” – producții ale marelui popor prieten chinez.
Erau mărfuri „grele” cu acces limitat, folosite pe post de „iarba fiarelor”, pentru a deschide uși altfel închise și a obține fel de fel de avantaje, care acum sunt de o banalitate extremă.
De la medic, pentru o rețetă la fel de utilă ca frecția cu „Diana” la un picior de lemn, până la benzinaria PECO, pentru câțiva litri de benzină (cu CO 75 sau 80); de la cel mai bogat musulman, Ali-Men-Tara, de la care puteai obține un „Borsec”, un „Brifcor”, un „CICO” (Citrice-Cola), un „Quick-Cola” (cu gust de medicament), uneori chiar și „Pepsi” – o băutură nu de mult înfierată, cu sfântă indignare patriotică, drept „o băutură capitalistă făcută să sucească mințile tinerilor”, până la vânzătorii din magazine precum „Romarta”, „Eva”, „Adam”, „București”, „Cocor” sau „Unirea”, pentru a face rost de pantofi de la „Pionierul” (pantofi sport făcuți în colaborare cu „Adidas”), ba chiar și de ciorapi de la „Adesgo”, ce îți deschideau unele „uși”.
Un pachet de „Kent” ani întregi colinda de la unul la altul, până când, într-un apoteotic final, se încumeta cineva să-l desfacă… spre cumplită dezamăgire, cea mai mare parte din „cuiele de coșciug” fiind rupte, sau serios scuturate. (Fragment din romanul “Pasărea de Foc a tinereţii”, de Lucian Ciuchiţă).
MN: Lucian Ciuchiță, poet, romancier, dramaturg, eseist si scenarist român. S-a născut la 10.02.1969, în Râmnicu-Vâlcea, jud. Vâlcea; tatăl său, Apostol Ciuchiță, ofițer de carieră, iar mama, Lucia Ciuchiță (născută Scarlat), era educatoare. A fost elev al Scolii Generale Nr. 2 și a absolvit Liceul Energetic din Rm. Vâlcea, in 1987. Este absolvent al Facultății de Cibernetică din ASE Bucuresti (1988-1993). In 1999, obține doctoratul in Cibernetică și Statistică, la ASE Bucuresti.
A lucrat in Televiziunea Română, in perioada 1990-2002, ca reporter special, redactor și realizator de emisiuni. A inceput activitatea jurnalistică cu prima emisiune studențească „Gaudeamus”, imediat după revolutia din ’89, fiind unul dintre studenții revoluționari care au participat la evenimente. In iunie 1990 este angajat redactor la redacția de știri a TVR. După realizarea a două filme documentare, este primit in Uniunea Cineaștilor din România, iar în mai 1991, în Asociatia Dramaturgilor de Film.
A realizat peste 1000 de reportaje și sute de emisiuni, cele mai cunoscute fiind: „Lege și fărădelege”, „Transfocator”, „Actualități”, „Poliția in acțiune”, „Bună dimineața”, precum și rubrici în cadrul altor emisiuni de cultură și artă.
A fost profesor universitar și a predat Statistica și Modelare Economica la ASE, Universitatea Româno-Americană și Universitatea N.Titulescu. De asemenea, a predat Economie la Academia de Poliție. In momentul de față este cercetător stiințific asociat la Academia Română.
Ca scriitor, debutează in 1996, cu volumul de poezii „Oameni si țărmuri”, cu prefața de Marin Sorescu. Este discipolul maestrului Marin Sorescu, cu care a avut o frumoasă colaborare, in ultimii ani de viață ai regretatului scriitor. Au urmat alte două volume de poezii, „Căutătorul de zimbri” și „Florile binelui”, iar primul roman, „Comisarul Caron-Dispariția”, a fost publicat in 2005. In perioada 1997-2006 a publicat mai multe cărți economice și o analiză a fenomenului terorist contemporan.
A scris trei scenarii de film de lung metraj și a realizat trei filme documentare. Până in momentul de față, a publicat 30 de cărți, atât volume de poezie cât și romane, nuvele, eseuri. Cele douăsprezece romane se găsesc în toate librăriile din România și se bucură de aprecierea cititorilor.
Iată o listă cu acestea: Insula Purgatoriului (roman distopic); Copoiul din Cardiff (roman polițist-filozofic), Taifun in adancuri (thriller), Gemenii lui Bormann (roman istoric), Celeste-Planeta Purgatoriului (SF, fantasy), un volum de eseuri filozofice intitulat “Monada Ratiunii”, romanul pamflet “Deșertul fluturilor albi”, Submarinul teroriștilor (roman de spionaj) si romanul semi-autobiografic, “250 de kilometri si un secol de amintiri”, “Pasărea de Foc a tinereții” (roman), “Plutonul nătăfleților si alte povestiri”…, “Cercul Negru”.
In 25 iunie 2019, a fost lansat romanul “Cuțitele rosii”, la Muzeul Național al Literaturii Române. Romanul “L’ile du purgatoire”, lansat la Salon du Livre-Paris in data de 17 martie 2019, se bucură de recunoaștere internațională, fiind promovat in țările francofone. Romanul amintit a fost lansat și la Salon du Livre de Montreal 20-25 noiembrie, 2019… De fapt, o dublă lansare, doarece cel mai recent roman, „Ce caută povestea mea în filmul lor”, a fost lansat in data de 24 noiembrie 2019, la Târgul Gaudeamus.
Lucian Ciuchiță este cunoscut internațional și pentru procesul de plagiat pe care îl are cu 5 case de producție de la Hollywood, care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger și Sylvester Stallone in rolurile principale. Producatorii filmului au folosit scenariul lui Lucian Ciuchiță, dar au uitat să-l treacă pe generic și, desigur, să-i plătească drepturile cuvenite. Un proces inechitabil care durează de sase ani și acum se află pe rol la Curtea de Apel București.
7 ianuarie 2021: ”Iată că a văzut lumina tiparului prima carte din acest an, de la editura Ecou Transilvan, intitulată ”POVEȘTI DE IUBIRE ÎN VREMURI DE RĂZBOI”, avându-l ca autor pe cunoscutul scriitor Lucian Ciuchiță. O carte care merită citită. Îl felicit pe autorul cărții, pentru acest roman reușit, dar și pentru toate cărțile pe care le-a publicat până acum”. (Farcas Nadia).
MN: Poet, romancier, dramaturg, eseist și scenarist român redutabil, Lucian Ciuchiță este prezent și în paginile cotidianului online Mangalia News.
Mangalia News, 24.01.2021.
