Pantofiorii roșii, de lac | Dana Fodor Mateescu | Povestiri din București

0
169

Pantofiorii roșii, de lac | Dana Fodor Mateescu | Povestiri din București.

Nu știu cum am ajuns să-mi pla­că atât de mult. La ce vâr­stă? Trei? Patru? Sau poa­te cinci ani? De ce? Unde i‑am văzut pri­ma dată? Eram înne­bu­ni­tă după ei. Îi visam. Îmi dădeau lacri­mi­le, de bucu­rie, când mă gân­deam. De Paști sau de ziua mea, pe 17 august, mama îmi cum­pă­ra mereu pan­tofi roșii din lac. Tre­mu­ram. Îmi venea apă în gură. Pofteam la ei, ca la o pră­ji­tu­ră cu friș­că, alu­ne și o cire­a­șă con­fi­a­tă în vârf.

Pan­to­fi­o­rii roșii, din lac, cu bare­tă, mă pri­veau indi­fe­renți din vitri­na unui maga­zin de încăl­ță­min­te de pe Bule­var­dul Titu­les­cu. Ah! Nu erau ai mei. Stă­teau sin­guri, și ca niș­te per­verși tică­loși, mă sfi­dau stră­lu­cind, ară­tân­du-mi rot­u­n­ji­mi­le, for­ța, cata­ra­me­le argin­tii și culoa­rea lor, după care tur­bam de-ade­vă­ra­te­lea.

Ma-maa­aa, mi‑i iee­e­ei?”, mă pisi­ceam cân­tând sila­be­le și privind‑o de jos pe Albă-ca Zăpa­da care mă năs­cu­se. (Eram con­vin­să că mama mea e Albă-ca-Zăpa­da. Își pur­ta părul cu ben­ti­ță, exact ca per­so­na­jul din fil­mul de dese­ne ani­ma­te rea­li­zat de Walt Dis­ney)

Nu acum, Dani!, N‑am bani!”, era eter­nul răs­puns care-mi smul­gea geme­te din piept și-mi întris­ta ochii ulu­iți. Lacri­mi­le cur­geau cuminți, iar pri­vi­ri­le maro­nii o încon­ju­rau pe mama ca niș­te tâlhari. Dacă mai și zâm­beam, se auzeau deja vio­ri­le bocind în La minor…

Ea nici nu se uita la mine. Pen­tru că, dacă o făcea, era pier­du­tă. Tai-tai! Pri­vi­rea mea îi fărâ­ma ini­ma. I‑o sco­tea din­tre coas­te, cu dege­te­le, și i‑o arun­ca direct la Gara de Nord, prin­tre șine. Mama era zob! O cuce­ream rapid. Ca s‑o am în pal­me defi­ni­tiv, lăsam și buzi­ța. Gata!

O vedeam că mă ia de mână și, ner­voa­să, intra, nici ea nu știa de ce, în maga­zi­nul de încăl­ță­min­te. Vic­to­rie!

Doam­ne! Cum mai miro­sea aco­lo! Sărat și dul­ce, aspru și mătă­sos, aci­du­lat și fier­bin­te, iubit și pufos. Era o cate­dra­lă de aro­me de pie­le. Cau­ciuc, lemn uscat, coa­mă de cal, o lacri­mă de pren­a­dez, par­fu­mu­ri­le cucoa­ne­lor, și zahă­rul vani­lat rămas pe buze­le mele de la gogoa­șa cum­pă­ra­tă de mama… Rai­ul ciub­o­te­lor din anii 70, din Bucu­rești. Căs­cam gura, și așa rămâ­neam, până ieșeam transpi­ra­tă, dâr­dâind, și emo­țio­na­tă.

Pe raf­turi erau aran­ja­te sute de pan­tofi, san­da­le și saboți, vara și pri­mă­va­ra. Cizme, bocanci, ghe­tu­țe iar­na și toam­na. Culo­ri­le? Nebu­nii. Roz, albas­tru, ver­de, gri, maro, roșu și vio­let. Com­bi­na­ții. Lac, pie­le nor­ma­lă sau „întoar­să”.

Fiți ama­bi­lă, vă rog, aș vrea niș­te pan­to­fi­ori pen­tru feti­ța mea. Roșii, de lac…”

Cât poar­tă?”

Și mama spu­nea un număr. Nici­o­da­tă nu‑l țineam min­te. Tal­pi­le îmi creș­teau mereu, și numă­rul meu oda­tă cu ele.

Vân­ză­toa­rea dis­pă­rea, iar eu sim­țeam că leșin, moar­tă. După ceva timp, în care eu săream, zum­ză­i­am și cucă­i­am ca o tem­be­lă, feme­ia venea cu o pere­che de con­duri PERFECȚI, mici, roșii și de lac. Ini­ma-mi se zbă­tea ca o pasă­re în gură, în dege­te, în cap… și‑n tălpi, fireș­te.

Mă așe­zam pe sca­u­nul rece, care se hâțâ­na, era șchi­op (mă bâțâi­am șase secun­de cu el, că nu rezis­tam, așa fac și acum!) iar mama îmi potri­vea pan­to­ful, ușor.

Ridi­că-te! Mergi!”, zicea. Și mă plim­bam. În picio­rul stâng aveam vechea săn­dă­lu­ță sau ghe­tu­ță, iar drep­tul era ono­rat cu minu­nea roșie din lac. „Mi‑i pun acum pe amân­doi? Îi vre­e­eaauu!” Și mama mă încăl­ța și cu celă­lalt.

Ah, cât de fru­moși erau! Stră­lu­ceau, și par­că-mi vor­beau numai mie. Căl­cam mân­dră cu ei, erau tari, aveau o linie sua­vă și sco­teau un zgo­mot mic și deli­cat atunci când se fre­cau de podea­ua maga­zi­nu­lui sau pășeam cu tocu­le­țul pătră­țos. „Ctoc, ctic, ctoc”, făceau pan­to­fi­o­rii, iar eu sus­pi­nam cuce­ri­tă. Nu‑i mai sco­team din picioa­re. Mama îmi dădea voie să merg cu ei până aca­să.

Cât cos­tă?”, o între­ba ea pe vân­ză­toa­re, și se cău­ta prin gean­tă. Țopă­i­am tur­ba­tă de bucu­rie. Mama plă­tea, zâm­bea dui­os la mine, și mă gră­bea: „Dani, hai mai repe­de, mer­gem să mănânci, apoi eu plec la Gară, că intru în tură…”

Mai zicea ceva, dar n‑o mai auzeam. Eram curi­oa­să dacă oame­nii de pe stra­dă obser­vă că m‑am înno­it. Mi se părea că Soa­re­le, însuși, se opri­se pe cer, fuma un Car­pați fără fil­tru și se minu­na de fru­mu­se­țea pan­to­fi­o­ri­lor mei. Eram pe deplin feri­ci­tă.

Dana Fodor Mate­es­cu, octom­brie 2020.

MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te AICI. Meri­tă! 😀 În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de Artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro — https://www.artizanescu.ro/ — res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 16.12.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply