Melinda Popp — Poezii

0
202

Calea mea

Sunt ceea ce acum mă doa­re.
Sunt umbră, suflet și cuvânt,
Sunt bia­tă necu­vân­tă­toa­re,
Sunt ful­ger, tră­s­net, apă, vânt.

Dar umblu așa de aco­lo-aici,
Poa­te-oi găsi un rost al meu.
Și zbu­rd prin vise, licu­rici,
Iar noap­tea e des­ti­nul meu.

Mă așez ușor pe-un fir de stea
De aco­lo vreau ca să pri­vesc,
Spre tot ce n‑am putut vedea
Cu ochiul ăsta pămân­tesc.

Pri­vind la tot ce m‑a durut
Trăz­nit de-un nor, pur­tat vânt,
Încep să simt ce n‑am putut
Simți cu tru­pul de pământ.

Mă plo­uă cald pes­te un râu
În jurul meu, valuri se-adu­nă
Plân­ge o sire­nă a desfrâu
Lân­gă ure­chea mea de humă.

Ajung pe mal, pământ voi fi,
Iar sufle­tul mi‑e gra­i­ul mut
Și-am înțe­les că a iubi
Poți doar cu ini­ma de lut.


Depăr­ta­re

Pe pris­pa ochi­lor mei,
stă în genunchi
şi priveşte‑n depăr­tări,
o lacri­mă des­culţă…
Ar vrea să stri­ge
o altă lacri­mă.
Îi e urât sin­gu­ră.
Și par­că văd
că în curând
se va usca de dor.


Sol­da­tul

Pe unde ești sol­da­tu­le, cu tru­pul tău sculp­tat?
Ce treci prin munți și văi, prin ploa­ie și nin­soa­re,
Ce pajiști, ce păduri, ce scor­buri ți-au fost pat?
Și câte nopți la rând, ești fără de-apă­ra­re?

Te-ntinzi sub cerul liber și sub a sale ste­le,
N‑ai cort, n‑ai pat, n‑ai per­nă; sub cap rani­ța dură,
Nu‑i cine să te-aju­te, nu‑i cine să te che­me
Nu‑i cine să îți dea, din pâi­ne o‑mbucatură.

Jăra­te­cul din foc te-ncân­tă și te-ali­nă,
Dar nici căl­du­ră nu‑i, căci lem­nul nu‑i uscat,
Și dormi ud tot prin mlaș­tini, și fără de lumi­nă,
Din când în când, de poți, te rezemi de-un copac.

Pri­vat de somn, de via­ță, pri­vat de liber­ta­te,
Mai rău ca puș­că­ria, ți‑e via­ța un cal­var,
Cu luni­le nu-ți vezi iubi­ta sau un fra­te
Și ești mereu stră­in. O Doam­ne! … Cât amar!


Vine toam­na

Cad frun­ze­le, e frig și vine toam­na.
E totul gri și mohorât.
Stropi de ploa­ie bat‑n geam: Hei doam­na?!
Venim să-ți ținem de urât!

Un abur se ridi­că din cana cu ceai.
O foa­ie pră­fu­i­tă își stri­gă dure­rea:
Hai, vino și spu­ne-mi ce gân­duri mai ai.
Ia-mă de colț și scrie-ți memo­ria.

Umple căli­ma­ra, să petre­cem împre­u­nă!
Am să râd, am să plâng, chiar urlu de vrei
Acum, când în suflet ți se lasă bru­mă
A mea goli­ciu­ne, îmbrac‑o în con­dei.

Ia-mă de toar­tă, sunt cal­dă, zice cana
Bea din mine și var­să-ți ama­rul
Și de nu sunt des­tu­lă, umple paha­rul,
Căci și pes­te sufle­tul tău vine toam­na.

Melin­da Popp, decem­brie 2020.


Man­ga­lia News, 19.12.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply