Mâine, anul se-nnoieşte, Plugușorul se pornește… Mânaţi, măi! La mulți ani! La multe alte milenii! — Miron Scorobete, Dacia Edenică

0
203

AHO, AHO, COPII ŞI FRAŢI…
Mâi­ne, anul se-nnoieşte,
Plu­gu­şo­rul se porneşte…

Aici ne lovim de o nedu­me­ri­re: Cum să se por­neas­că plu­gu­şo­rul în toi­ul ier­nii, cum să semeni sim­bo­lic gră­u­nţe când pămân­tul e împie­trit de ger, cum să fie colin­de­le pli­ne de flori când iar­na îşi dese­nea­ză flo­ri­le ei de ghea­ţă pe geamuri?

O, dacă am şti cu ce pie­tre scum­pe umblăm, cu ce neste­ma­te pe care alţii dacă le-ar avea le-ar pune în coroa­na rega­lă, iar noi, soco­tin­du-le niş­te pie­tri­ce­le bana­le dăm cu ele după vrăbii!

Ne vom lămuri dacă vom răs­pun­de între­bă­ri­lor puse adineauri.
În anul 45 î.H., Iuliu Cezar a refor­mat calen­da­rul şi a adus Anul Nou de la 1 mar­tie la 1 ianu­a­rie. (În Dacia, bine­înţe­les, aceas­tă măsu­ră n‑a avut efect decât după cuce­ri­rea ei de către romani). Colin­de­le erau însă atunci atât de teme­i­nic fixa­te în tra­di­ţia popu­la­ră şi veneau dintr‑o atât de mare stră­ve­chi­me încât refor­ma calen­da­ris­ti­că nu le‑a mai putut influ­enţa deloc. Deşi urmau a nu se mai cân­ta în mar­tie ci la sfârşi­tul lui decem­brie şi înce­pu­tul lui ianu­a­rie, ele nu şi-au aban­do­nat atmosfe­ra pri­mă­vă­ra­ti­că şi nu s‑au adap­tat la cea de iar­nă. Şi ast­fel, vre­me de două mile­nii, asis­tăm la acest para­dox că, la Cră­ciun, în colin­de­le auten­ti­ce nu vom întâl­ni nici o alu­zie la ger sau zăpezi (lăsaţi‑l pe Moş Cră­ciun cu ple­te dal­be care a sosit de prin nămeţi că el e recent, uita­ţi-vă la bătrâ­ne­le alea de zeci de mii de ani), în schimb ne va aştep­ta o atmosfe­ră de pri­mă­va­ră înso­ri­tă, sau vom fi asal­ta­ţi de ploi:
Slo­bozi-ne gaz­dă­’n casă
C’a­fa­ră plo­uă de varsă…

Se umblă „cu plu­gul”, lucru spe­ci­fic ano­tim­pu­lui pri­mă­ve­rii şi nici­de­cum ier­nii. Şi astăzi, par­ti­ci­panţii la ala­iu­ri­le săr­bă­to­ri­lor „de iar­nă” arun­că gră­u­nţe de grâu, „sea­mă­nă”, pen­tru ca anul să fie mănos, aşa cum au făcut‑o în fie­ca­re înce­put de mar­tie, când se săr­bă­to­rea Anul Nou, din vre­muri ime­mo­ri­a­le până la Cezar.
Colin­de­le erau şi, în sate, unde tra­di­ţia încă e vie, sunt şi azi con­si­de­ra­te sfin­te, chiar şi cele „lai­ce”, şi toc­mai de ace­ea tex­tul lor se trans­mi­tea neal­te­rat din gene­ra­ţie în generaţie.

Deşi, fol­clor fiind, şi colin­de­le erau supu­se unei con­ti­nui pre­lu­crări, în cazul lor retu­şu­ri­le întâm­pi­nau o rezis­tenţă teri­bi­lă, nu se efec­tu­au cu leje­ri­ta­tea din alte spe­cii. Colin­de­le, chiar dacă rela­tiv, aveau sta­tu­tul a ceea ce în lite­ra­tu­ra cul­tă se numeş­te „non varietur”.

Dar dacă tex­tul pro­priu-zis al colin­dei mai sufe­rea modi­fi­cări, exis­tă în ea un ele­ment de o sta­bi­li­ta­te extra­or­di­na­ră: acea for­mu­lă ste­re­o­ti­pă, un fel de refren, ce se repe­tă după fie­ca­re vers. Aceas­ta e ca o „flori­ci­că”, pre­cum vini­e­ta într‑o car­te. Pur deco­ra­ti­vă, ea poa­te fi ală­tu­ra­tă ori­că­rui text, nea­vând nici o legă­tu­ră cu aces­ta şi, ast­fel, e scu­ti­tă de peri­co­lul schim­bă­rii. Or, nici una din aces­te for­mu­le, cel mai sta­tor­nic ele­ment al colin­dei, cel ce s‑a trans­mis din cel mai adânc tre­cut fără modi­fi­cări, nu se refe­ră la iar­nă, dar foar­te mul­te la pri­mă­va­ră: „flo­ri­le dal­be”, „flo­ri­le dal­be, flori de măr”, „cunu­nă de flori vine­te”, „raza soa­re­lui, floa­rea soa­re­lui”. Fără a putea noi nici măcar apro­xi­ma vechi­mea extra­or­di­na­ră a aces­tor „vini­e­te”, ceea ce putem afir­ma hotă­rât e că ele, fiind lega­te de pri­mă­va­ră, pro­vin cu toa­tă sigu­ranţa de dina­in­tea refor­mă­rii calen­da­ru­lui de către Iuliu Cezar.

Tra­ge­dia grea­că a apă­rut cu vreo cinci seco­le îna­in­te de Hris­tos. Ea îşi are ori­gi­ni­le în ala­iu­ri­le fol­clori­ce dio­ni­s­ia­ce, unde figu­ra cen­tra­lă era un om mas­cat în ţap (ţap în grea­că se spu­nea „tra­gos”, de unde ter­me­nul de „tra­ge­die”, cum am mai spus). Gre­cii şti­au că au luat aces­te obi­ce­iuri de la traci, de unde venea şi Dionisos. 

La români, acel „tra­gos” (cerb, capră, tur­că, bre­za­ie) e viu şi azi în pre­a­j­ma Cră­ci­u­nu­lui, în „vre­mea colindelor”.
Exis­tă un capi­tol al colin­de­lor inti­tu­lat de spe­cia­li­şti Voi­ni­cul şi leul. Iată:
Plea­că june la vânatu
Florile‑s flori dal­be de măru!
Să-mi adu­c’un leu legatu…
(Ila­rion Coci­şiu, Valea Lupului-Haţeg-Hunedoara).
Stri­gă­’n lume, cine strigă?
Stri­g’un dal­buţ de’mpăratu:
- Cine’n lume s’a aflatu
Să-mi adu­c’un leu legatu…
(Ila­rion Coci­şiu, Lăpuşnic-Ilia-Hunedoara).
Până june cuvânta,
El pe murg şi’ncăleca.
Săl­ta ici, săl­ta colea
Pes­te vâr­ful munţilor,
Prin cru­ci­le brazilor,
În tori­ş­tea sterpelor.
Găsi leul adurmit,
D’a­dur­mit,
nepo­me­nit…
(Viciu, Clo­po­ti­va-Haţeg-Hune­doa­ra).

Aces­te colin­de au o vechi­me de zeci de mile­nii, sute de seco­le! Afir­ma­ţia, nici nu ne aştep­tăm la alt­ce­va, scan­da­li­zea­ză. Dar ea se bazea­ză pe dovezi incon­tes­ta­bi­le, mai sigu­re decât pro­ba cu Car­bon 14.

După cro­no­lo­gia sta­bi­li­tă de pale­on­to­logi, leul a tră­it pe teri­to­ri­ul Româ­ni­ei în mus­te­ri­an (120.000–100.000 î.H.), peri­oa­dă în care oame­nii de aici l‑au vânat şi au com­pus cân­te­ce des­pre el.

Colin­de­le des­pre leu n‑au putut fi cre­a­te decât în tim­pul când aces­ta era întâl­nit sau când amin­ti­rea lui era foar­te proas­pă­tă. De alt­fel, ţăra­nul român nici nu ştie că în ţara lui au exis­tat cân­d­va lei, aces­ta fiind un subiect rezer­vat paleontologilor.

Ne con­tra­ri­a­ză data­rea atât de înde­păr­ta­tă în timp a unor pie­se fol­clori­ce, dar dacă lucru­ri­le n‑ar fi pri­vi­te prea îngust ele ar fi mai bine înţe­le­se şi mai uşor accep­ta­te. Pen­tru că, în cazul nos­tru, „exis­tă astăzi sufi­cien­te indi­cii care per­mit să se pla­se­ze măcar în pale­o­li­ti­cul mij­lo­ciu (cir­ca 120.000–80.000), dacă nu mai devre­me, cele din­tâi urme de locu­i­re în hota­rul Clu­ju­lui.” La Gura Baci­u­lui, un pârâu din mar­gi­nea ora­şu­lui, în pădu­rea des cita­tă în întrea­ga lume pen­tru feno­me­ne­le para­nor­ma­le obser­va­te aici, „au fost des­co­pe­ri­te cele mai vechi urme neo­li­ti­ce cunos­cu­te până acum în ţara noas­tră”, urme con­stând în cera­mi­că fină şi foar­te fină, pic­ta­tă poli­crom, obiec­te de podoa­bă, pie­se folo­si­te în prac­tici magi­ce, sculp­turi antro­po şi zoo­mor­fe, între care un tors de feme­ie. (Pas­cu, Şte­fan, Isto­ria Clu­ju­lui. Cluj: 1974, pp. 7–9).

Or, nu mai e nimic sur­prin­ză­tor să dedu­cem că, aşa cum sculp­tau şi pic­tau, acei oameni, con­tem­po­rani ai leu­lui de pe aces­te melea­guri, indu­bi­ta­bil com­pu­neau şi cân­te­ce. Iar cum pie­tre­le sculp­ta­te şi vase­le deco­ra­te artis­tic ni s‑au păs­trat îngro­pa­te în pământ, cân­te­ce­le ni s‑au trans­mis în felul lor, din gură în gură, câte­va din­tre ele fiind sem­na­la­te de noi aici.

Când cine­va, din inconş­ti­enţă, dar mai ade­sea din inte­res şi mai degra­bă din tică­loşie, vă mai con­tes­tă con­ti­nu­i­ta­tea pe acest teri­to­riu şi vă mai întrea­bă unde aţi fost în acel mile­niu al năvă­li­ri­lor bar­ba­re, spuneţi‑i că pen­tru noi mile­ni­ul e un măru­nţiş negli­ja­bil, când vechi­mea noas­tră aici, demon­stra­bi­lă, numă­ră sute de milenii.

În însem­nă­ri­le de faţă, am dove­dit aceas­tă vechi­me, uzând doar de obi­ce­iu­ri­le noas­tre din Săr­bă­to­ri­le de Iarnă.

Mâi­ne, anul se-nno­ieş­te. La mul­te alte milenii!

Mâna­ţi, măi!

Miron Sco­ro­be­te, Dacia Edenică.

Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply