Goran Mrakić: 16 XII`89.
– Nu cumva să veniți la Timișoara! spune vocea de la celălalt capăt al firului, trădând un involuntar fior de îngrijorare.
– De ce? întreb surprins.
– Se întâmplă ceva, e periculos, stați acasă, să nu cumv… Tu-tu-tu…
Convorbirea s-a întrerupt. Bunica nu are telefon în apartament, așa că nu știu dacă a sunat de la vecina sau de la public. Sau a făcut o comandă la telefoane, pe Gheorghe Lazăr. În orice caz, sînt cât se poate de dezamăgit, mai ales c-am auzit că s-ar putea să bage ”Rocky II” la cinematograful ”Dacia”, după ce în septembrie l-am ratat la ”Capitol”. E un film din 1979, leat cu mine, l-am văzut deja la televiziunea iugoslavă, dar asta nu se compară niciodată cu un cinematograf.
Și totuși, eu sînt deja la Timișoara, chiar dacă nu înțeleg ce se pregătește. Răsfoiesc ziarul, nu văd nimic suspect: Cooperativa ”COLORTEX” angajează un fochist, UJCOOP Timiș încadrează urgent frigotehniști și tâmplari, cumpăr dicționar român-german/german român, vând butelie aragaz, vând radio-casetofon ”Sanyo”, pierdut cățel dalmațian în zona Gheorghe Doja, vând video recorder ”Casio” și motocicletă ”Jawa” 250 cmc etc.
Se simt însă de la distanță vibrațiile deasupra orașului, ca niște ritmuri subliminale care așteaptă să se întrupeze în urlete, gemete, scrâșnituri, rafale și șuierături. Mă joc singur fotbal în curte și-mi imaginez că meciul Poli-Dinamo de acum trei luni nu s-ar fi terminat cu scorul de 0:1 dacă eram și eu pe teren. În imaginația mea sînt coechipier cu Almășan, Bărbosu, Varga, Timofte, China și Trăistaru. Ei n-au reușit să dea gol, dar eu l-aș da, uite cum trebuia făcut: un-doi cu peretele, preluare discretă cu călcâiul, dribling pe lângă vița de vie, o fentă în spatele grămezii de nisip, șut-bară-gol!
Exact ca atunci pe stadion, acum plutește în aer o tensiune stranie, soră cu frica și speranța într-un miracol. Străzile și bulevardele, flancate de rânjetele galantarelor, se transformă în curse imense de șoareci. Istoria asistă impasibilă la un nou asalt sinucigaș al pionilor ei de sacrificiu. Lozincile și rugăciunile mărșăluiesc umăr la umăr. Nu-i cunosc pe oamenii care au ieșit în stradă, dar simt cum niște mâini invizibile plămădesc aluatul din care se va naște mitologia marginalilor temerari, poeți, rockeri, artiști, elevi, muncitori din uzine.
Îndemnul ”Nu cumva să veniți la Timișoara!” îmi revine obsesiv în minte. Cum aș putea să-i dau ascultare, din moment ce mintea mea e deja acolo? Văd peste tot oameni care fac semnul victoriei, chiar dacă singurele lupte morale sînt cele dinainte pierdute. În ele palpită acea dimensiune divină a sacrificiului și a curajului dincolo de orice interes de ordin material, politic sau geostrategic.
– Tu de care parte a fricii, a onoarei sau a glonțului te situezi? mă întreabă o voce din adâncuri, în fiecare zi de 16 decembrie când trec prin Piața Maria. În loc de răspuns, mă opresc în loc preț de câteva clipe, îmi fac semnul crucii și plec mai departe.
Respect `89!
Goran Mrakić, 16 decembrie 2020.
MN: Din scrierile lui Goran Mrakic, am publicat cu drag mai multe articole.
Volumul său ”POVESTIRI DIN GARAJ”, poate fi procurat de aici, iar recentul său volum intitulat ”Lumea e cămașa mea de forță”, îl găsiți aici.
Mangalia News, 16.12.2020.
