Vechimea Mioriţei iese din ceaţă | Miron Scorobete, autorul acestui articol, este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice. (Victor Ravini)

0
131

Unii cer­ce­tă­tori au afir­mat că Mio­ri­ța e veche de doar câte­va seco­le, iar alții că a fost cre­a­tă pe vre­mea daci­lor, dar nu au venit cu dovezi sau argu­men­te. Miron Sco­ro­be­te este pri­mul care pre­zin­tă dovezi ce ates­tă, prin meto­da com­pa­ra­ti­vă, că Mio­ri­ța exis­ta în seco­lul întâi î.Hr. și că poa­te fi cu mult mai veche, din vre­mu­ri­le pre­i­s­to­ri­ce. (Vic­tor Ravini).

Vechi­mea Mio­ri­ţei iese din cea­ţă — Miron Sco­ro­be­te

Deşi e con­si­de­ra­tă emble­ma spi­ri­tu­a­lă a popo­ru­lui român, deşi toa­te somi­tă­ţi­le con­de­iu­lui au scris des­pre ea, vechi­mea Mio­ri­ţei a rămas ascun­să în cea­ţă. Culea­să de Ale­cu Rus­so şi publi­ca­tă de Vasi­le Alec­san­dri, la mij­lo­cul seco­lu­lui XIX, des­pre ea nu s‑a putut spu­ne cu cer­ti­tu­di­ne decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?

Fără a putea da răs­pun­sul exact la aceas­tă între­ba­re esenţi­a­lă, noi putem doar dove­di că în seco­lul I î.H. ea exis­ta, aceas­ta nefi­ind, totu­şi, data creă­rii ei, dată ce cu sigu­ranţă se situ­ea­ză mult mai adânc în timp.

Pen­tru a fi însă înţe­leşi în demon­stra­ţia pe care o facem, va fi nevo­ie să expli­căm niş­te ter­meni teh­nici din dome­ni­ul păs­to­ri­tu­lui, ter­meni necu­nos­cu­ţi nici de citi­tori şi nici de exe­geţi.

Eu pe acest teren am un pri­vi­le­giu-uni­cat: toţi cer­ce­tă­to­rii subli­mei bala­de sunt “colegi de brea­slă” cu Rus­so şi Alec­san­dri, inte­lec­tu­ali, scri­i­tori, fol­clo­ri­şti; eu sunt sin­gu­rul cer­ce­tă­tor care a fost „coleg de brea­slă” cu mân­drul cio­bă­nel. Eu chiar am păs­cut oile (cio­ba­nul din foto­gra­fie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel con­cret, ştiu aşa­dar des­pre ce vor­besc. Pen­tru că una e să fi cobo­rât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mij­lo­cul tur­mei de miei şi cu totul alt­ce­va să zăreşti picio­rul de plai din goa­na maşi­nii, să‑l admiri în pli­an­te­le turis­ti­ce şi să vor­beşti des­pre el după lec­turi, ca des­pre Gro­en­lan­da sau Tahi­ti.

Toa­tă lumea vor­beş­te des­pre Mio­ri­ţa fără să ştie exact ce e ace­ea mioa­ră. Mioa­ră nu e sino­ni­mul lui oaie, aşa cum înde­o­bş­te se inter­pre­tea­ză, ci ter­me­nul denu­meş­te o vâr­stă pre­ci­să a oii. Fii­ca oii până la un an e mia­lă, ceea ce ar cores­pun­de la om cu copi­lă. De la un an la doi, ea e noa­te­nă, cores­pon­den­tul pen­tru ado­les­cen­tă. De la doi la trei ani, vâr­sta la care devi­ne aptă pen­tru repro­du­ce­re, e mioa­ră, adi­că tână­ră. La patru ani e stră­mi­oa­ră, în toi­ul vâr­stei, pen­tru ca de la cinci ani să fie oaie bătrâ­nă.

În vechi­me, mioa­ra avea o sem­ni­fi­ca­ţie apar­te. Din­tre oi, numai ea era exi­mia, alea­să pen­tru jert­fă, con­sa­cra­tă. „Ter­me­nul exi­mi­us – la sacri­fi­cii – nu este un έπίθετον (epi­tet) poe­tic, ci un ter­men sacer­do­tal, sim­te nevo­ia să pre­ci­ze­ze Macro­bi­us. […] se numesc «hos­ti­ae exi­mi­ae» ace­lea (din­tre ani­ma­le) care – des­ti­na­te jert­fi­rii – sunt scoa­se din tur­mă…” (Satur­na­lia, p.156).

Ver­gi­liu în Enei­da pome­neş­te în repe­ta­te rân­duri des­pre jert­fe, spe­ci­fi­când de fie­ca­re dată că e vor­ba de mioa­re (oi de doi ani), exi­mi­ae, ale­se: „Ea jert­feş­te, după dati­nă, oi de doi ani (mioa­re), ale­se” (Enei­da, IV, 57), „Ar fi mai nime­rit să se jert­feas­că acum […] tot atâ­tea oi de doi ani (mioa­re)” (Enei­da, VI, 38–39), „Ea înjun­ghie, după dati­nă, oi de doi ani (mioa­re), ale­se” (Enei­da, VIII, 544), „La înce­put, merg la tem­ple şi-şi cată pe lân­gă altare/Pacea, la zei: aduc jert­fe cu bine ale­se mioare/După obi­cei…” (Enei­da, IV, 93).

Nimeni, nici tra­du­că­to­rii, nici exe­geţii, nu dau vreo atenţie ace­lei pre­ci­zări, „de doi ani”, luând‑o ca pe o expre­sie oare­ca­re, fără impor­tanţă, când ea, toc­mai prin repe­ti­ţie, prin pre­zenţa ei obli­ga­to­rie când e vor­ba de jert­fi­rea unei oi, ar tre­bui să dea de gân­dit. Iar ea asta face: pre­ci­zarea că e vor­ba de mioa­ră exclu­siv şi nici­de­cum de o oaie de altă vâr­stă.

Nu vom face eroa­rea de a susţi­ne că geni­a­lul poet se refe­ră la bala­da noas­tră, dar vom afir­ma cu toa­tă con­vin­ge­rea că Mio­ri­ţa nu a apă­rut prin evul mediu când nu se mai adu­ceau jert­fe iar ter­me­nul „mioa­ră” deve­ni­se unul comun, ci ea exis­ta pe tim­pul lui Ver­gi­liu când ter­me­nul, cum expli­ca Macro­bi­us, era „ter­men sacer­do­tal”.

Deşi sen­sul de „exi­mia”, alea­să pen­tru jert­fă, atri­bu­it mioa­rei, s‑a pier­dut, pre­zenţa numai a ei în toa­te vari­an­te­le şi nu a unei oi de altă vâr­stă, a mie­lu­lui cre­ş­tin, bună­oa­ră, indi­că fără putinţă de tăga­dă vechi­mea poe­mei, acum două mii de ani, în epo­ca lui Ver­gi­liu evi­dent, dar cu sigu­ranţă mult mai adânc în timp, în pli­nă mito­lo­gie pre­i­s­to­ri­că.

Pre­zenţa mioa­rei în Mio­ri­ţa nu e întâm­plă­toa­re. Pre­zenţa toc­mai a ei, care e exi­mia, alea­să pen­tru jert­fă, vrea să ara­te că în subli­ma poe­mă nu e vor­ba de un omor odi­os dar comun, de o cri­mă, ci de o jert­fă. Numai că aici jert­fa e ridi­ca­tă pe treap­ta supe­ri­oa­ră: nu se mai jert­feş­te mioa­ra, „oaia de doi ani”, ci păs­to­rul. Iar un ase­me­nea preţ are o cu totul altă miză decât cea viza­tă de jert­fe­le obi­ş­nu­i­te, cu efec­te res­trân­se la cer­cul unui indi­vid sau unei colec­ti­vi­tă­ţi – ceta­te, trib, popor; jert­fa de acest nivel are un efect onto­lo­gic. E pre­fi­gu­ra­rea jert­fei hris­ti­ce: „El nu are nevo­ie să adu­că zil­nic jert­fe, […] căci El a făcut aceas­ta o dată pen­tru tot­dea­u­na, adu­cân­du-Se jert­fă pe Sine insu­şi (Evrei 7,27).

Cele spu­se mai îna­in­te ne invi­tă să extin­dem medi­ta­ţia şi asu­pra spa­ţi­u­lui care a fost denu­mit cu un adjec­tiv deri­vat de la mio­ri­ţă. „Spa­ţi­ul mio­ri­tic”, ţinând sea­ma de pre­ci­ză­ri­le ante­ri­oa­re, tre­bu­ie să‑l vedem nu pro­zaic sau chiar, cum se întâm­plă frec­vent, peio­ra­tiv, „cio­bă­nesc”, pri­mi­tiv, ci ca pe un topos exi­mi­us, ales; ales însă sacer­do­tal, pen­tru jert­fă.

Miron Sco­ro­be­te, noiem­brie 2020.

NB: Foto­gra­fia e strict auten­ti­că. În 1955 când a fost făcu­tă, foto­gra­fi­i­le se pre­zen­tau aşa cum sunt. Încă nu apă­ru­se­ră ope­ra­ţi­i­le este­ti­ce, nici la oameni, nici la ele.

MN: Din căr­ți­le scri­se de pro­za­to­rul și poe­tul Miron Sco­ro­be­te, vă invi­tăm să citiți:


Man­ga­lia News, 13.11.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply