Despre critică, libertate și adevăr. Editorial de Ioan Aurel Pop

0
195

Ioan Aurel Pop: Vasi­le Alec­san­dri (1821–1890) – tre­cut la cele veș­ni­ce exact acum 130 de ani și venit pe lume acum aproa­pe două seco­le, con­si­de­rat azi de unii „ana­liști post­mo­derni” poet „minor”, demn de a fi uitat – s‑a numă­rat prin­tre fău­ri­to­rii Româ­ni­ei moder­ne, deși nu a fost toc­mai un model de modes­tie și de sfi­o­șe­nie.

Totuși, spre fine­le vie­ții, când i s‑a atras aten­ția că Emi­ne­scu este de depar­te dea­su­pra lui, supă­rat pe tonul dizgra­ți­os, vehe­ment și jig­ni­tor al unor cri­tici, a scris câte­va ver­suri memo­ra­bi­le: „E unul care cân­tă mai dul­ce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării, si lui cu-atât mai bine./ Apu­ce îna­in­te s‑ajungă cat de sus./ La răsăritu‑i fal­nic se-nchi­nă-al meu apus./ Iar voi, care asu­pră-mi săgeți toci­te trageți,/ Cân­tați, dacă se poa­te, fiți buni și nu mai rageți!”.

Poe­zia se chea­mă „Unor cri­tici” și, pe vre­muri, atunci când încă ele­vii erau învă­țați de das­că­lii mai bătrâni ce  înseam­nă buna cuvi­in­ță inte­lec­tu­a­lă, ver­su­ri­le ei erau comen­ta­te și chiar învă­ța­te pe de rost la școa­lă. Natu­ral, gene­ra­ția lui Alec­san­dri, Emi­ne­scu sau Mace­don­ski nu a fost una de pen­sion, în care pro­ta­go­niș­tii să se fi pur­tat cu mănuși unii față de alții, dar ce măr­tu­rii de umor sănă­tos, iro­nie fină, pam­fle­te și chiar dia­tri­be ne-au rămas de la ei!

În dece­ni­i­le comu­nis­te, pole­mi­ci­le au fost con­tro­la­te, iar lim­ba­jul decent (câteo­da­tă „de lemn”) a fost impus de ide­o­lo­gii regi­mu­lui. Decen­ța era ade­sea arti­fi­ci­a­lă și veghe­a­tă de cen­zu­ră. Totuși, era. Azi, însă, după redo­bân­di­rea liber­tă­ții, pe lân­gă mul­te­le dez­lăn­țu­iri bene­fi­ce, salu­ta­re și chiar pli­ne de har, s‑a dez­lăn­țu­it și ura față de aproa­pe­le nos­tru, față de auto­ri­ta­te, față de ordi­ne, față de valoa­re și chiar față de opi­nia celui­lalt.

Isto­ri­cii stu­di­a­ză, între alte­le, și alte­ri­ta­tea, adi­că fiin­ța pri­vi­tă din punct de vede­re dife­rit de ea însăși. Din­co­lo de aceas­tă accep­țiu­ne de dic­țio­nar, mulți înțe­leg prin alte­ri­ta­te accep­ta­rea celui dife­rit de tine, con­si­de­ra­rea ființei/ființelor uma­ne sub toa­te fațe­te­le ei/lor, mai lumi­noa­se sau mai puțin lumi­noa­se. Fireș­te, accep­ta­rea celui­lalt este numi­tă de mulți, în mod curent, tole­ran­ță, chiar dacă și sen­sul aces­tei noțiuni a sufe­rit mari modi­fi­cări de‑a lun­gul vre­mii.

Comu­nis­mul nu a pre­di­cat nici alte­ri­ta­tea și nici tole­ran­ța, decât de fața­dă și doar atunci când era abso­lut nece­sar.

De trei dece­nii, ne stră­duim să era­di­căm aces­te abu­zuri și să reve­nim la demo­cra­ție. Demo­cra­ția înseam­nă, între alte­le, ascul­ta­rea vocii majo­ri­tă­ții, chiar dacă nu sun­tem de acord cu ea. Să ne amin­tim pen­tru ce au lup­tat și (în par­te) au murit cei care s‑au aflat pe străzi în decem­brie 1989 și care nu ști­au atunci des­pre vreo lovi­tu­ră de stat, des­pre vreo con­spi­ra­ție stră­i­nă a mari­lor sau mici­lor puteri sau des­pre vreo recru­des­cen­ță vii­toa­re a (neo)comunismului.

Citiți con­ti­nu­a­rea pe evz.ro


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply