Victor Ravini — MIORIȚA, CAPODOPERĂ UNIVERSALĂ

0
251

Victor Ravini: Miorița – Izvorul nemuririi.

Unii din­tre cei care dis­pre­țu­iesc cio­ba­nul din Mio­ri­ța au citit‑o super­fi­ci­al și au înțeles‑o ana­po­da. Alții nu au înțe­les nimic și îi cred pe cei care își trâm­bi­țea­ză dis­pre­țul, așa că ei repe­tă ce au auzit de la guri­le rele. Pe lân­gă cei ce deni­grea­ză cio­ba­nul, mai sunt și alții, de bună cre­din­ță, care cu cele mai bune inten­ții înși­ră vru­te și nevru­te. Abu­zul de neo­lo­gis­me inu­ti­le și sin­ta­xa întor­to­che­a­tă sunt un amba­laj ce aco­pe­ră une­ori sără­cia de idei, alte­ori bogă­ția de idei ero­na­te. Unii scriu vor­bă­rie goa­lă, meni­tă să le dea o aure­o­lă de inte­lec­tu­a­lism pre­ten­ți­os, ca să ne obo­seas­că ochii și să nu băgăm de sea­mă că ne împot­mo­lim într‑o scri­e­re fără niciun miez. Din feri­ci­re, cei mai mulți din­tre noi știm că ver­su­ri­le Mior­ți­ei con­țin idei lumi­noa­se, subli­me și înăl­ță­toa­re, expri­ma­te în cuvin­te sim­ple, însă cu ace­eași măies­trie lite­ra­ră ca în cele mai valo­roa­se și mai cunos­cu­te capo­do­pe­re ale unor autori cele­bri. Ba poa­te că Mio­ri­ța este și mai emo­țio­nan­tă, mai tur­bu­ră­toa­re și mai folo­si­toa­re pen­tru înno­bi­la­rea sufle­tu­lui nos­tru, decât ceea ce am apu­cat să citim fie­ca­re din noi prin cărți.

Pro­fe­so­rul uni­ver­si­tar aus­tr­i­ac Leo Spit­zer a afir­mat că Mio­ri­ța este „una din­tre mari­le cre­a­ții cla­si­ce din lite­ra­tu­ra uni­ver­sa­lă” (eine der großen kla­s­sis­chen Schö­pfun­gen der Wel­tli­te­ra­tur). Mio­ri­ța este inclu­să în mai mul­te dic­țio­na­re enci­clo­pe­di­ce și enci­clo­pe­dii națio­na­le din dife­ri­te țări occi­den­ta­le, ală­tu­ri de cele mai impor­tan­te ope­re lite­ra­re din lume. Care este expli­ca­ția că o ase­me­nea capo­do­pe­ră nu e apre­cia­tă la jus­ta ei valoa­re, toc­mai în pro­pria sa țară, ba chiar e huli­tă? Unii din­tre noi o pre­țu­im mai pre­sus de ori­ce, iar alții vor să fie arun­ca­tă la gunoi și uita­tă. În ce fel vor ei să o scoa­tă din enci­clo­pe­di­i­le Occi­den­tu­lui? Un poem națio­nal uneș­te popo­rul. Cum se face că acest poem dez­bi­nă?

Mio­ri­ța a fost încă de la înce­pu­turi uti­li­za­tă de poli­ti­cieni vicleni, rău­vo­i­tori și de aco­li­ții lor ca un instru­ment pen­tru a ne înjo­si și a ne mani­pu­la împo­tri­va inte­re­su­lui și bine­lui nos­tru. Cine îi cre­de pe aceștia a căzut în laț și face jocul celor ce ne duș­mă­nesc, ne mint și ne înșa­lă. Atât legio­na­rii cât și comu­niș­tii și-au sus­ți­nut pro­gra­mul poli­tic cu ver­suri din Mio­ri­ţa. Comu­nis­mul la înce­put s‑a spri­ji­nit pe Mio­ri­ța, apoi a interzis‑o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căde­rea comu­nis­mu­lui, se dis­cu­tă iarăși să fie inter­zi­să în școli, pe motiv că ar fi psi­hic des­truc­ti­vă, dău­nă­toa­re indi­vi­du­lui și națiu­nii. Nu este logic ca stră­bu­nii să ne fi lăsat moș­te­ni­re un poem dău­nă­tor, în pes­te două mii de vari­an­te, care mai de care mai bine gân­di­te și mai cize­la­te artis­tic. Cum să se oste­neas­că atâ­ția cre­a­tori și rap­sozi popu­lari din toa­tă țara, de‑a lun­gul atâ­tor gene­ra­ții, cu atâ­ta sârg, pen­tru a lăsa ceva dău­nă­tor urma­și­lor? Ori­ce om lasă urma­și­lor ce are mai de preț și mai folo­si­tor. Toc­mai de ace­ea calomni­a­ză unii Mio­ri­ța și insis­tă să o arun­căm la gunoi, ca să rămâ­nem fără cea mai de preț moș­te­ni­re cul­tu­ra­lă. La fel cum ade­sea moș­te­ni­to­ri­lor, fie că sunt indi­vizi sau națiuni, li se fură moș­te­ni­ri­le mate­ri­a­le și le rămân gunoa­ie­le.

Am publi­cat la Sto­c­kholm și apoi la Bucu­rești o car­te des­pre Mio­ri­ța, sub îndru­ma­rea și con­tro­lul ști­in­ți­fic a doi pro­fe­sori uni­ver­si­tari eme­riți, sue­dezi, care o cunoș­teau din ce au scris Mir­cea Eli­a­de și alți savanți occi­den­tali. Am ana­li­zat 973 de vari­an­te ale Mio­ri­ței, cu cele mai noi meto­de de cer­ce­ta­re învă­ța­te la Uni­ver­si­ta­tea din Göte­borg și am înțe­les mai bine de ce Mio­ri­ța este o capo­do­pe­ră uni­ver­sa­lă, așa cum au spus Leo Spit­zer, Geor­ge Căli­ne­scu și mulți alții. Alt­min­teri cum s‑ar putea expli­ca inte­re­sul tra­du­că­to­ri­lor, edi­to­ri­lor, citi­to­ri­lor și chiar al enci­clo­pe­di­i­lor din atâ­tea țări, pen­tru Mio­ri­ța? Regre­ta­tul pro­fe­sor uni­ver­si­tar Petru Ursa­che a înre­gis­trat că la sfâr­și­tul anu­lui 2000 se ajun­se­se la 123 de tra­du­ceri ale Mio­ri­ţei, din­tre care 18 în fran­ce­ză, 15 în ita­li­a­nă, 14 în ger­ma­nă, 9 în engle­ză, 8 în rusă, cât și în spa­ni­o­lă, sue­de­ză, fin­lan­de­ză, leto­nă, polo­nă, ucrai­ne­a­nă, maghia­ră, slo­ve­nă, sâr­bă, grea­că, japo­ne­ză, ara­bă și espe­ran­to. Am mai făcut eu o a doua tra­du­ce­re în sue­de­ză. Am tra­dus și publi­cat în Sue­dia vreo 1500 de ver­suri din dife­ri­te vari­an­te ale Mio­ri­ței.

S‑a cre­zut greșit că Mio­ri­ța ar rela­ta niș­te fap­te con­cre­te, care s‑ar fi petre­cut cân­d­va prin Car­pați, ca în Bal­ta­gul lui Miha­il Sado­vea­nu. Ori­cât de ade­vă­ra­te ar fi cri­me­le prin­tre cio­bani, Mio­ri­ța pre­zin­tă cu totul alt­ce­va decât o cri­mă. Cri­me­le ajung la tri­bu­nal, iar nici­de­cum într‑o capo­do­pe­ră a lite­ra­tu­rii uni­ver­sa­le. Căli­ne­scu afir­mă în Isto­ria lite­ra­tu­rii româ­ne că Mio­ri­ța este unul din cele patru mituri fun­damen­ta­le ale româ­ni­lor. El pre­ci­zea­ză că Mio­ri­ța este un „mit cu eco­ul cel mai larg” și că „prin mit se înțe­le­ge o fic­țiu­ne erme­ti­că, un sim­bol al unei idei gene­ra­le.” Noi nu mai putem înțe­le­ge fic­țiu­ni­le erme­ti­ce, tai­ni­ce, din mituri așa cum le-au gân­dit stră­bu­nii, pen­tru că ei gân­deau mito­lo­gic. Noi gân­dim logic și am pier­dut capa­ci­ta­tea de a înțe­le­ge sim­bo­lu­ri­le și sen­su­ri­le ascun­se din mituri. Le pri­vim mirați, ca pe niș­te mis­te­re biza­re sau enig­me de nede­z­le­gat. Toa­te mitu­ri­le au un con­ți­nut tai­nic și sacru, acce­si­bil celor din vechi­me, dacă erau ini­țiați în tai­ne­le sacre de pe atunci. Noi nu mai sun­tem ini­țiați în așa ceva și sun­tem încli­nați să înțe­le­gem mitu­ri­le ca tex­te pro­fa­ne, ca bas­me și min­ciuni pen­tru ador­mit copi­ii sau ca un fapt divers din zia­re.

Stră­mo­șii se expri­mau prin meta­fo­re și ale­go­rii, pli­ne de sen­suri tai­ni­ce, ca în ghi­ci­tori, pe care noi azi nu le mai înțe­le­gem cu ușu­rin­ță, dar le putem des­ci­fra pe înde­le­te, cu meto­de ști­in­ți­fi­ce adec­va­te. Azi, când ști­in­ța și teh­ni­ca ne-au aju­tat să vedem cea­lal­tă față a Lunii, ști­in­țe­le uma­nis­te ne aju­tă să vedem și ade­vă­ra­ta față a Mio­ri­ței, așa cum au gândit‑o stră­bu­nii. Nu cum o înțe­leg unii din­tre noi, ce s‑au înde­păr­tat de izvoa­re­le cu apă vie răma­se din stră­ve­chi­me în fol­clor. Mai exact, s‑au înstră­i­nat de gân­di­rea și de sim­ți­rea stră­mo­și­lor. Așa anal­fa­beți cum erau țăra­nii arhaici, aveau o cunoaș­te­re a lumii și a sufle­tu­lui ome­nesc mai pro­fun­dă și o înțe­lep­ciu­ne de via­ță mai îna­l­tă decât a mul­to­ra din­tre noi. Am ară­tat pe larg în car­tea Mio­ri­ța – Izvo­rul nemu­ri­rii în ce con­stă „fic­țiu­nea erme­ti­că” din Mio­ri­ța și care este „ide­ea gene­ra­lă”, cum zicea Căli­ne­scu, folo­si­toa­re nouă azi.

Cio­ba­nul întâm­pi­nă ști­rea uci­de­rii sale prin a oferi o viziu­ne poe­ti­că asu­pra uni­ver­su­lui. Pe cine mai inte­re­sea­ză azi aspec­tul poe­tic al uni­ver­su­lui, când îi cal­cu­lăm aspec­tul comer­ci­al? Reac­ția cio­ba­nu­lui nu a fost înțe­lea­să și a stâr­nit nedu­me­riri. Mulți s‑au între­bat: Cum de reac­țio­nea­ză așa, când el are câini mai puter­nici, este cel mai bogat, cel mai des­to­i­nic, cel mai robust și e în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baci­ul, adi­că șeful, nu tre­ce la acțiu­ne, apă­rat de toți câi­nii săi și să pună bâta pe cei doi sub­or­do­nați? De ce nu se apă­ră și accep­tă așa ușor să fie ucis? Uci­de­rea de care vor­beș­te mioa­ra năz­dră­va­nă nu este o uci­de­re rea­lă, ci e un fel de a vor­bi cifrat și a îi spu­ne cio­ba­nu­lui cu totul alt­ce­va decât ceea ce înțe­le­gem noi, nescăl­dați în apa ade­vă­ru­ri­lor sacre. Mioa­ra îi spu­ne ceva secret, numai pe înțe­le­sul lui și al câtor­va ca el, nu pen­tru ori­ci­ne. Fră­ția cio­ba­ni­lor este o aso­ci­a­ție pro­fe­sio­na­lă cu carac­ter închis, cu dife­ri­te gra­de de ini­ți­e­re în tai­ne­le mese­ri­ei, ale vie­ții sau ale uni­ver­su­lui și cu legi secre­te, mai pre­sus decât legi­le din soci­e­ta­tea încon­ju­ră­toa­re. Noi și toți cei din afa­ra soci­e­tă­ții lor res­trân­se și exclu­si­vis­te, înțe­le­gem vor­be­le mioa­rei pe un nivel acce­si­bil ori­că­rui pro­fan. Cre­dem că este vor­ba des­pre cu totul alt­ce­va decât ceea ce e în rea­li­ta­te și e ținut în tai­nă.

Vor­be­le mioa­rei, ale cio­ba­nu­lui și vocea auto­ru­lui ano­nim sau a rap­so­du­lui, se pot înțe­le­ge pe două nive­luri seman­ti­ce. Nive­lul pri­mor­di­al este cel ezo-teric, acce­si­bil numai unor ini­țiați, din gru­pul soci­al secret și dis­cret, dar la fel de ușor de înțe­les ce către alți cio­bani, din alte fră­ții sau de către unii țărani, care au cam aflat din auzi­te cum e cu secre­te­le cio­ba­ni­lor. Nive­lul secun­dar este exo-teric sau pro­fan, acce­si­bil ori­cui din exte­ri­or, cum sunt toți cei­lalți din afa­ra fră­ți­ei cio­ba­ni­lor și a mediu­lui lor soci­al apro­pi­at, prin­tre care și noi. Noi, cei din afa­ra fră­ți­ei, sun­tem excluși de la înțe­le­ge­rea tai­ne­lor care nu sunt de nasul nos­tru. Noi sun­tem publi­cul, care rămâ­ne cu guri­le căs­ca­te și în care rap­so­dul, după ce a cân­tat Mio­ri­ța, a arun­cat pru­ne usca­te, a încă­le­cat pe o șa, și ne‑a spus poves­tea așa. Știm bine că țăra­nii, ca în Moro­me­ții lui Marin Pre­da, au gri­jă să gân­deas­că ce spun, ca să nu spu­nă ce gân­desc. Auto­rul colec­tiv și ano­nim al Mio­ri­ței, nu spu­ne pe înțe­le­sul ori­cui, ce au în gând cio­ba­nii. Auto­rul potri­veș­te cu gri­jă vor­be­le pe care le pune în gura cio­ba­nu­lui sau ale mioa­rei, ca să pară făți­șe dar să aibă un tâlc ascuns, acce­si­bil uno­ra, însă nu tutu­ror. Ce tai­ne poa­te să ne des­tă­i­nu­ie Mio­ri­ța nouă, azi? Ce ade­văr tai­nic au vrut să ne comu­ni­ce stră­mo­șii? La o citi­re aten­tă, tex­tul cuprin­de mai mul­te idei decât cuvin­te.

Sti­lul în Mio­ri­ța e lapi­dar și enig­ma­tic. Cuvin­te­le con­cre­te din ver­suri sim­bo­li­zea­ză meta­fo­ric niș­te abs­trac­țiuni de cea mai mare impor­tan­ță pen­tru ori­ci­ne și ori­când, dar totuși nu chiar pen­tru ori­ce neche­mat. Aces­te abs­trac­țiuni sunt idei nepie­ri­toa­re, care nu s‑ar fi putut expri­ma mai bine decât așa, încât să le poa­tă înțe­le­ge cine poa­te și să nu le poa­tă înțe­le­ge cine nu poa­te. Dacă ne oprim la sen­sul con­cret al cuvin­te­lor și nu vedem că sunt niș­te meta­fo­re ce expri­mă abs­trac­țiuni și idei fru­moa­se, vom fi induși în eroa­re, ca ace­ia din­tre noi care au ajuns să cre­a­dă că cio­ba­nul nos­tru e fata­list, pesi­mist, pasiv, un leneș inca­pa­bil să se ape­re și se resem­nea­ză să fie ucis, ca un laș. Așa mul­te vari­an­te, toa­te cân­ta­te de‑a lun­gul atâ­tor gene­ra­ții, nu pot să fie închi­na­te în cin­stea unui per­so­naj atât de mize­ra­bil, cum li se pare uno­ra că ar fi cio­ba­nul. Tai­ne­le din Mio­ri­ța au fost înțe­le­se aiu­rea, cum înțe­leg guri­le căs­ca­te, care nu pri­cep nimic din ce văd și ce aud. S‑a cre­zut că cio­ba­nul ar fi un nevol­nic și s‑au făcut gene­ra­li­zări pri­pi­te, cum că pasi­vi­ta­tea, resem­na­rea și lași­ta­tea lui ar fi repre­zen­ta­ti­ve pen­tru întreg popo­rul român, întru­cât cică noi am fi pre­des­ti­nați să fim așa. Eroa­re.

Pasi­vis­mul, resem­na­rea și lași­ta­tea nu pot fi în sân­ge­le popo­ru­lui nos­tru, „noi ăștia get-beget coa­da vacii, năs­cuți și îmbă­trâ­niți în țara asta”, după expri­ma­rea lui Ion Ghi­ca. Știm de la Hero­dot (IV, 94) că stră­mo­șii noș­tri geți-begeți tră­geau cu săge­ți­le în sus, spre cer, asu­pra zeu­lui lor de prim rang – sin­gu­rul zeu în care cre­deau – și îl ame­nin­țau când nu le plă­cea lor felul în care zeul împin­gea norii, tuna și ful­ge­ra. Ne tra­gem din stră­buni aprigi, care cute­zau să tra­gă în zeul ato­tpu­ter­nic și să ame­nin­țe cerul nesfâr­șit. Cu ase­me­nea edu­ca­ție din fami­lie și exem­ple din soci­e­ta­tea în care tră­iau, nici nu e de mira­re că din­tre geto-daco-traci s‑au ridi­cat mulți coman­danți mili­tari, care s‑au revol­tat împo­tri­va sena­tu­lui și au răs­tur­nat împă­rați de la Roma. Mulți gene­rali romani, ridi­cați din­tre sol­dați, au fost pro­cla­mați împă­rați de către sol­dați, recru­tați din nea­mu­ri­le lor de la Dună­rea de Jos și au cre­at așa-numi­ta „dinas­tie de împă­rați-sol­dați”, pe care une­ori sena­tul îi con­si­de­ra uzur­pa­tori și tre­mu­ra de fri­ca lor. Toți acești împă­rați erau ridi­cați din stră­mo­șii noș­tri. Au învi­go­rat arma­ta roma­nă, au înge­nun­chiat sena­tul și au intro­dus în Impe­ri­ul Roman demo­cra­ția mili­ta­ră. Au anu­lat strâm­bând din nas deci­zi­i­le sena­tu­lui corupt sau au pedep­sit prin înfo­me­ta­re sena­to­rii și patri­cie­nii cu întreg sis­te­mul lor para­zi­tar de la Roma. Au sal­vat prin acțiuni mili­ta­re impe­ri­ul de la pră­bu­și­re și i‑au frâ­nat dera­pa­jul moral și decli­nul, așa după cum se știe. Gene­ra­lul Aeti­us, ori­gi­nar de pe malul Dunări dobro­ge­ne, a nimi­cit hoar­de­le lui Atti­la și i‑a eli­mi­nat pe huni din isto­rie, într‑o sin­gu­ră bătă­lie, din zori și până în noap­te, con­si­de­ra­tă una din­tre cele mai mari și mai cum­pli­te bătă­lii din isto­ria ome­ni­rii. Aeti­us a fost imor­ta­li­zat de către fol­clo­rul ger­man în per­so­na­jul Rege­le Etzel, din Nibe­lun­gen­li­ed, unde i se atri­bu­ie și însu­și­ri­le lui Atti­la.

Împă­ra­tul Con­stan­tin cel Mare a înfrun­tat voin­ța sena­tu­lui și a altor rivali puter­nici, a impus creș­ti­nis­mul ca reli­gie ofi­ci­a­lă, l‑a struc­tu­rat și i‑a defi­nit dog­ma așa cum a vrut el, ori­cât nu le‑a plă­cut unor con­tem­po­rani sau papi­lor de atunci înco­lo și din­tot­dea­u­na. A reor­ga­ni­zat Impe­ri­ul Roman, i‑a mutat capi­ta­la, a pus teme­lia celui mai lon­ge­viv impe­riu din isto­ria Euro­pei – cel Bizan­tin – și a schim­bat mer­sul isto­ri­ei ca nimeni altul. El este pri­mul împă­rat roman care a lăsat tro­nul moș­te­ni­re pro­pri­i­lor săi urmași, sân­ge din sân­ge­le lui. Tur­cii s‑au insta­lat în Impe­ri­ul Bizan­tin ca într‑o casă gata con­stru­i­tă, așa cum o clă­di­se și o lăsa­se Con­stan­tin cel Mare. El era dac din Timoc, pe malul drept al Dună­rii. Așa spun scri­i­to­rii antici care au tră­it sub scep­trul lui, indi­fe­rent dacă le‑a plă­cut de el sau nu. El era timo­cean de al nos­tru, cute­ză­tor și aprig. Aces­te două cuvin­te sunt de ori­gi­ne geto-daci­că și s‑au men­ți­nut în lim­bă toc­mai pen­tru că defi­nesc carac­te­rul româ­ni­lor. Lon­ge­vi­ta­tea aces­tor două cuvin­te în isto­ria lim­bii româ­ne ates­tă păs­tra­rea și per­ma­nen­ța aces­tor însu­șiri în carac­te­rul și în firea româ­ni­lor, din stră­fun­du­ri­le isto­ri­ei și până azi.

Nu poa­te să fie pasiv și resem­nat un popor din care s‑au ridi­cat fra­ții Asă­nești, Mir­cea cel Bătrân, Cor­vi­neș­tii, Vlad Țepeș, Ște­fan cel Mare, Ioan Vodă cel Cum­plit, Mihai Vitea­zul, Horia, Tudor Vla­di­mi­res­cu, Ian­cu Jia­nu, Nico­lae Băl­ces­cu, Ana Ipă­tes­cu zis Băr­ba­ta, Eca­te­ri­na Teo­do­ro­iu și sume­de­nie alții, bine cunos­cuți, ală­tu­ri de toți ero­ii necu­nos­cuți, dar neîn­fri­cați în răz­bo­a­ie, la fel ca gloa­te­le de țărani, ce se răz­vră­teau mereu, cam la fie­ca­re gene­ra­ție. Răscoa­la de la noi din 1907 a fost ce mai mare revol­tă popu­la­ră din Euro­pa după răscoa­la con­du­să de Horia, Cloș­ca și Cri­șan și după răz­bo­i­ul țără­nesc din Ger­ma­nia pe vre­mea lui Luther. Tot ce au făcut româ­nii din­tot­dea­u­na dezmin­te dog­ma fata­li­tă­ții și resem­nă­rii națio­na­le, acre­di­ta­tă de câți­va savanți renu­miți, dar care, cu felul cum ne-au expli­cat Mio­ri­ța, și-au dat în petec.

Dog­ma cu pasi­vi­ta­tea și resem­na­rea e o abe­ra­ție care ser­veș­te vră­j­ma­și­lor și opre­so­ri­lor, ce vor să mani­pu­le­ze româ­nii, să îi dez­bi­ne și să îi facă să nu mai fie așa cum sunt. Deni­gra­rea cio­ba­nu­lui din Mio­ri­ța are sco­pul anti­na­țio­nal de a dis­tru­ge voin­ța româ­ni­lor de apă­ra­re con­tra ata­ca­to­ri­lor și de răz­vră­ti­re împo­tri­va nedrep­tă­ți­lor. Spi­ri­tul de apă­ra­re și de pro­test sălă­ș­lu­ieș­te în firea româ­ni­lor, trans­mis prin ere­di­ta­te, prin edu­ca­ția de aca­să și prin exem­plul îna­in­ta­și­lor. Înver­șu­na­rea uno­ra împo­tri­va Mio­ri­ței este pe măsu­ra fri­cii lor față de dâr­ze­nia, de cura­jul și de for­ța patri­o­tis­mu­lui româ­ni­lor.

Am scris car­tea Mio­ri­ța – Izvo­rul nemu­ri­rii din spi­rit de revol­tă con­tra dog­mei care deni­grea­ză româ­nii și ca să le arăt sue­de­zi­lor și tutu­ror, fru­mu­se­țea subli­mă a con­ți­nu­tu­lui din poe­mul nos­tru națio­nal și actu­a­li­ta­tea lui pen­tru oame­nii de azi, din toa­tă lumea. Să vadă toți cum au ști­ut stră­mo­șii noș­tri să cre­e­ze o capo­do­pe­ră în care natu­ra este divi­ni­za­tă, divi­ni­tă­ți­le sunt uma­ni­za­te, iar omul e îndum­ne­ze­it și să ne ara­te calea pen­tru înno­bi­la­rea sufle­tu­lui ori­că­rui om, atunci ca și azi, indi­fe­rent ce reli­gie ar avea. Mio­ri­ța este giu­va­e­rul cel mai de preț din moș­te­ni­rea răma­să de la stră­bu­nii noș­tri. Cele pes­te două mii de vari­an­te ale Mio­ri­ței sunt tot atâ­tea giu­va­e­ruri poe­ti­ce, cum nu știu să mai aibă așa mul­te, vreo altă țară. Ce țară mai are vreo cre­a­ție popu­la­ră repre­zen­ta­ti­vă, cu atâ­tea vari­an­te, apar­ținând unor dife­ri­te spe­cii lite­ra­re și cu atâ­ta răs­pân­di­re sau ade­ziu­ne în toa­te col­țu­ri­le țării, ba chiar din­co­lo de hota­re? Dacă știe care­va, să-mi spu­nă și mie.

Vari­an­ta publi­ca­tă de Vasi­le Alec­san­dri repre­zin­tă mai puțin de 0,05 din teza­u­rul de vari­an­te ale Mio­ri­ței. Nu este cea mai auten­tic păs­tra­tă, mai bine înche­ga­tă, mai fru­moa­să sau mai emo­țio­nan­tă. Sunt alte vari­an­te ale Mio­ri­ței, mai auten­ti­ce, mai valo­roa­se și mai tur­bu­ră­toa­re, deși sunt mult mai scur­te și mai con­cen­tra­te. Și totuși, vari­an­ta lui Alec­san­dri, ori­cât ar fi mai pre­jos decât alte vari­an­te, a uimit Occi­den­tul și a influ­en­țat favo­ra­bil opi­nia mari­lor puteri, care au zis că un popor ce a cre­at și trans­mis oral o ase­me­nea capo­do­pe­ră, cum nu toa­te popoa­re­le au, are drep­tul să aibă un stat națio­nal și au fost de acord să se facă Uni­rea Mol­do­vei cu Mun­te­nia, de la 1859. Desi­gur că asta a deran­jat nos­tal­gi­i­le impe­ria­lis­te ale uno­ra din­tre duș­ma­nii tra­di­țio­nali ai țării noas­tre. Aceștia ne mint prin guri româ­nești, ca să ne facă să dis­pre­țu­im Mio­ri­ța, să dis­pre­țu­im cio­ba­nul și să ne dis­pre­țu­im pe noi înși­ne, ca să ne resem­năm, să ne lăsăm înge­nun­chiați, con­duși de stră­ini vră­j­mași și de cozi­le lor de topor, ca să le fim slugi, la mila lor.

Pri­vi­rea sinop­ti­că asu­pra atâ­tor sute de vari­an­te ale Mio­ri­ței, aran­ja­te în ordi­ne după dife­ri­te cri­te­rii, mi‑a dat posi­bi­li­ta­tea să văd că în vari­an­te revin mai mul­te cuvin­te che­ie, căro­ra nu li s‑a dat sufi­cien­tă aten­ție. În cele mai mul­te vari­an­te, cio­ba­nul își înce­pe așa-greșit-numi­tul „tes­ta­ment” cu cuvin­te­le: Dacă o fi să mor. Niciun tes­ta­ment nu se înce­pe cu con­junc­ția con­di­țio­na­lă dacă. Aceas­tă con­junc­ție nu a fost lua­tă în sea­mă de către cer­ce­ta­rea ante­ri­oa­ră. Ver­be­le ce se refe­ră la uci­de­rea cio­ba­nu­lui sunt la modul con­di­țio­nal-opta­tiv sau con­junc­tiv. Aces­tea sunt moduri pre­zum­ti­ve în Gra­ma­ti­ca Aca­de­mi­ei noas­tre, ce expri­mă o acțiu­ne even­tu­a­lă și nee­fec­tu­a­tă. Deci este vor­ba de o even­tu­a­li­ta­te. Nicio vari­an­tă nu pre­zin­tă vreo uci­de­re sân­ge­roa­să. În mul­te alte vari­an­te, cio­ba­nul pre­ia ini­ția­ti­va și porun­ceș­te el însuși să fie ucis. El folo­seș­te modul impe­ra­tiv, dar cu aspect modal și înțe­les pre­zum­tiv. Nici în aces­te vari­an­te el nu este ucis cu ade­vă­rat, ci în toa­te este vor­ba de un ritu­al ca o repre­zen­ta­re tea­tra­lă a uci­de­rii sale. Aceas­ta este o eta­pă din ritu­a­lul de ini­ți­e­re a per­so­na­ju­lui prin­ci­pal, urma­tă de apo­te­o­za lui: uni­rea cu divi­ni­ta­tea femi­ni­nă, domi­nan­tă în vre­mu­ri­le matri­ar­ha­tu­lui.

Mio­ri­ța pre­zin­tă însce­nări tea­tra­le, un ritu­al în aer liber, pe un picior de plai, sub soa­re și sub ste­le, unde cio­ba­nul joa­că rolul unui per­so­naj mito­lo­gic ce este ucis peri­o­dic, la anu­mi­te momen­te cru­ci­a­le ale soa­re­lui, din zi sau din an, în fie­ca­re an. Aceas­tă dati­nă avea func­ția de litur­ghie pre-creș­ti­nă a cio­ba­ni­lor arhaici. Dati­na s‑a men­ți­nut de‑a lun­gul gene­ra­ți­i­lor și mile­ni­i­lor în tex­te­le sfin­te și cân­ta­te, ce nu s‑au pier­dut și le avem azi. Vari­an­te­le men­țio­nea­ză pro­ce­du­ra ritu­a­lu­lui, cu mul­ti­tu­di­nea de sem­ni­fi­ca­ții pri­vi­toa­re la filo­zo­fia vie­ții, așa cum s‑au păs­trat ca măr­tu­rii ale unor gân­duri, idei și sen­ti­men­te din vre­muri tre­cu­te.

Dese­ori, cei doi cio­bani întrea­bă per­so­na­jul prin­ci­pal cum vrea să fie ucis. Niciun uci­gaș nu întrea­bă pe cine­va cum vrea să fie omorât. Cio­ba­nul le răs­pun­de cum vrea el să fie ucis, iar ade­sea chiar le porun­ceș­te să îl uci­dă. Nicio vic­ti­mă a unui omor nu apu­că să spu­nă cum să fie ucis și cu atât mai mult nu porun­ceș­te să fie ucis și în ce fel. Este vor­ba de pre­gă­ti­rea unui ritu­al tra­di­țio­nal, în care este sacri­fi­cat sim­bo­lic un per­so­naj mito­lo­gic, iar nu vre­un cio­ban din rea­li­ta­te. Acest tea­tru popu­lar se poa­te des­fă­șu­ra cu mici vari­a­țiuni, după cum vrea acto­rul prin­ci­pal, în cali­ta­te de regi­zor și de pro­du­că­tor al spec­ta­co­lu­lui. Spec­ta­co­lul, ca ori­ce ritu­al dintr‑o soci­e­ta­te închi­să și secre­tă, este văzut numai de acto­rii impli­cați în ritu­al. Ritu­a­lul se des­fă­șoa­ră în sihăs­tria mun­ți­lor, iar spec­ta­to­rii sunt ele­men­te ale natu­rii. Cei trei cio­bani își joa­că rolu­ri­le în fie­ca­re an, pen­tru ei înșiși dar mai cu sea­mă pen­tru bunul mers al natu­rii încon­ju­ră­toa­re și al uni­ver­su­lui nemăr­gi­nit. Cio­ba­nul cere în une­le vari­an­te să fie ucis sau îngro­pat în anu­mi­te locuri cu o impor­tan­ță spe­cia­lă, cum ar fi locul unde se face sări­ta ber­be­ci­lor sau jocul mie­i­lor. Sco­pul ritu­a­lu­lui poa­te fi de a asi­gu­ra fecun­da­rea oilor, pro­li­fe­ra­rea și înmul­ți­rea tur­mei. Une­ori, cio­ba­nul porun­ceș­te să fie ucis la răsă­ri­tul soa­re­lui, la ami­a­ză și la apus. Unde s‑a mai pome­nit să fie cine­va omorât dimi­nea­ța, la prânz și sea­ra? Mai vrea și să fie îngro­pat de trei ori, în dife­ri­te locuri. Niciun etno­log și nimeni nu a mai auzit des­pre un ase­me­nea obi­cei de înmor­mân­ta­re în rea­li­ta­te. Numai la tea­tru sau într-un ritu­al sim­bo­lic poa­te cine­va să fie omorât de trei ori și îngro­pat de trei ori, în trei locuri, în ace­eași zi. Cio­ba­nii dis­cu­tă între ei calm, cu res­pect reci­proc și cu dui­o­șie, ca la pre­gă­ti­rea a ceva sfânt, nu a unei cri­me.

Cei doi cio­bani îl vor omo­rî cu securi și cu topoa­ră și cu bolo­vani de moa­ră. De ce așa mul­te obiec­te uci­gă­toa­re? În altă vari­an­tă, îl vor uci­de cu nouă topoa­re. Cum să folo­seas­că doi uci­gași nouă topoa­re? Deci nu poa­te fi vor­ba de o uci­de­re rea­lă. E vor­ba de un ritu­al pre-creș­tin, în care sce­na uci­de­rii e repe­ta­tă, așa cum repe­tă pre­o­tul în bise­ri­că anu­mi­te ges­turi și vor­be impor­tan­te, de un anu­mit număr de ori. Moar­tea și îngro­pa­rea cio­ba­nu­lui sunt sce­ne de tea­tru fol­cloric, cu sen­suri sim­bo­li­ce sacre. Numă­rul de 9 topoa­re din aceas­tă vari­an­tă coin­ci­de cu numă­rul de 9 topoa­re de bronz des­co­pe­ri­te lân­gă Iași de către Cezar Cio­ran în 2015. „Aces­tea erau așe­za­te în cerc, ca niș­te raze sola­re, ceea ce suge­rea­ză o dis­pu­ne­re cu o sem­ni­fi­ca­ție ritu­a­li­că, mas­culi­nă” afir­mă Seni­ca Țur­ca­nu, arhe­o­log și șefă a Muze­u­lui de isto­rie a Mol­do­vei.

Une­le vari­an­te spun că cio­ba­nii suflă în buci­u­me sau în trâm­bi­țe pen­tru a înști­in­ța locu­i­to­rii de pre­tu­tin­deni că vor înce­pe acțiu­nea. Niciun cri­mi­nal nu anun­ță soci­e­ta­tea că va comi­te o cri­mă. Ei anun­ță că vor înce­pe ritu­a­lul cu uci­de­rea con­form dati­nii ști­u­te de toți cei din vre­mea lor, la fel cum clo­po­tul sau toa­ca bise­ri­cii anun­ță oame­nii că va înce­pe litur­ghia. Nicio vari­an­tă nu rela­tea­ză uci­de­rea cio­ba­nu­lui în rea­li­ta­te și nici măcar efec­tu­a­rea ritu­a­lu­lui, ci doar pre­gă­ti­rea lui psi­ho­lo­gi­că pen­tru a intra în rolul prin­ci­pal pe care îl joa­că în acel ritu­al sau viziu­nea lui poe­ti­că, des­pre ceva ce nu se întâm­plă. Mio­ri­ța se înche­ie cu cuvin­te­le lui, ceea ce con­fir­mă că nu des­pre uci­de­rea lui rea­lă este vor­ba în text, ci e vor­ba de o uci­de­re sim­bo­li­că, părel­ni­că, a cio­ba­nu­lui ca actor într‑o pie­să de tea­tru, unde el joa­că rolul unui per­so­naj mito­lo­gic. Cer­ce­tă­to­rul Ion Filip­ciuc afir­mă că „Cio­ba­nul din Mio­ri­ța nu este o vic­ti­mă, ci un ales, un sol, un repre­zen­tant al comu­ni­tă­ții.”

Sunt câte­va vari­an­te în care omo­rul este la modul indi­ca­tiv tre­cut, omo­rul e înfăp­tu­it, cio­ba­nul e îngro­pat, creș­te iar­bă pe mor­mân­tul lui, iar apoi el e reîn­vi­at de mama lui și își reia acti­vi­ta­tea. Fără îndo­ia­lă, aces­te vari­an­te pre­zin­tă cu cea mai mare cla­ri­ta­te un per­so­naj mito­lo­gic. Ase­mă­na­rea cu alți eroi mito­lo­gici, din alte cul­turi vechi, care mor, sunt îngro­pați și reîn­vie cu aju­to­rul unei femei, cum ar fi mitul lui Osi­ris învi­at de Isis, este evi­den­tă. Moar­tea sim­bo­li­că și reîn­vi­e­rea unui per­so­naj are loc și în jocul călu­șa­ri­lor, moment eli­mi­nat din spec­ta­co­le­le de azi. S‑au făcut și com­pa­ra­ții cu îngro­pa­rea și reve­ni­rea la via­ță a lui Zamo­l­xis. Aces­te com­pa­ra­ții au stâr­nit aver­siu­nea unor cele­bri­tăți care, în lip­să de argu­men­te, au tre­cut la atac cu invec­ti­ve împo­tri­va celor ce au făcut com­pa­ra­ți­i­le. Aceștia au fost huliți și dis­cre­di­tați. Indi­fe­rent de ver­dic­te­le savan­ți­lor, pro­ba­bil frus­trați că nu au des­co­pe­rit ei înșiși ase­mă­nă­ri­le, în aces­te vari­an­te cio­ba­nul din text este un erou mito­lo­gic sacri­fi­cat, care a biru­it moar­tea, e reîn­vi­at și apo­te­o­zat cu o nun­tă cos­mi­că, o hie­ro­ga­mie bine-cunos­cu­tă în feno­me­no­lo­gia reli­gi­i­lor, dome­niu în care Eli­a­de era auto­ri­ta­tea abso­lu­tă. Și totuși, inex­pli­ca­bil, el a con­dam­nat pe cei ce au scris des­pre așa ceva.

La fel ca în alte tex­te mito­lo­gi­ce ale altor popoa­re, per­so­na­jul mito­lo­gic din une­le vari­an­te ale Mio­ri­ței este ucis, dar nu e ucis și vre­un cio­ban în rea­li­ta­te. Cio­ba­nul din rea­li­ta­te doar joa­că rolul ero­u­lui mito­lo­gic, ca într‑o pie­să de tea­tru. Per­so­na­jul prin­ci­pal din toa­te vari­an­te­le Mio­ri­ței, nu este o fiin­ță rea­lă, ci e un erou mito­lo­gic, la fel ca mulți alți eroi mito­lo­gici ce trec prin moar­te și revin la via­ță, bine-cunos­cuți din dife­ri­te cul­turi stră­vechi și în isto­ria reli­gi­i­lor, dome­niu patro­nat de Eli­a­de.

Stră­mo­șii noș­tri l‑au iden­ti­fi­cat pe Isus cu cio­ba­nul din Mio­ri­ța și ast­fel mesa­jul uma­nist al creș­ti­nis­mu­lui, sau Hris­tos Pan­to­cra­tor (Ato­tpu­ter­ni­cul), nu li s‑a părut ceva con­trar cre­din­țe­lor și mito­lo­gi­ei lor. Așa se expli­că de ce au accep­tat creș­ti­nis­mul de bună voie și fără porun­că sau cu văr­sări de sân­ge, cum a fost la alte popoa­re. Stră­ve­chea mito­lo­gie pre-creș­ti­nă din vari­an­te­le Mio­ri­ței, întreg fol­clo­rul nos­tru stră­vechi, cât și obi­ce­iu­ri­le sau tra­di­ți­i­le stră­mo­și­lor noș­tri sunt baza fun­damen­tu­lui și fun­damen­tul bazei pe care s‑a înce­tă­țe­nit creș­ti­nis­mul la români. De ace­ea bise­ri­ca orto­do­xă româ­nă nu a avut nevo­ie să folo­seas­că vio­len­ța, schin­giu­i­ri­le și pedeap­sa cu arde­rea pe rug pen­tru a întări cre­din­ța, cum a făcut bise­ri­ca cato­li­că. Și tot de ace­ea este ata­ca­tă acum Mio­ri­ța, simul­tan cu ata­cu­ri­le con­tra orto­do­xi­ei.

O regre­ta­bi­lă con­fu­zie de defi­ni­ții i‑a făcut pe toți cer­ce­tă­to­rii ante­ri­ori să nu obser­ve că așa-numi­ta ale­go­rie a mor­ții și nun­ții cos­mi­ce a cio­ba­nu­lui, așa cum o înțe­le­geau și o expli­cau ei, nu se înca­drea­ză în defi­ni­ția ale­go­ri­ei, ci a eufe­mis­mu­lui, greșit eti­che­tat de ei ca ale­go­rie. A înțe­le­ge ceva con­form defi­ni­ți­ei eufe­mis­mu­lui și a zice că e ale­go­rie, este la fel ca o fal­să decla­ra­ție vama­lă. E de mira­re că aceas­tă con­fu­zie de defi­ni­ții por­neș­te toc­mai de la o eroa­re meto­do­lo­gi­că a lui Bla­ga. Cer­ce­ta­rea ante­ri­oa­ră nu a obser­vat că moar­tea și nun­ta cos­mi­că sunt două ale­go­rii dife­ri­te.

Cio­ba­nul vor­beș­te de o moar­te sim­bo­li­că, la fel cum spu­ne apos­to­lul Pavel, din Biblie, când zice că el moa­re în fie­ca­re zi, pen­tru a se uni cu Dum­ne­zeu și reco­man­dă cre­din­cio­și­lor să facă și ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evan­ghe­lis­tul Ioan că a tre­cut prin moar­te la via­ță (1 Ioan 3: 14). Moar­tea cio­ba­nu­lui este ale­go­ria ce repre­zin­tă o eta­pă din ritul de ini­ți­e­re a lui în tai­ne­le mito­lo­gi­ei pre­creș­ti­ne: înde­păr­ta­rea de bunu­ri­le lumești, eta­pă prin care trec și unii creș­tini, con­si­de­rați mis­tici. Nun­ta cos­mi­că e ale­go­ria des­pre ulti­ma eta­pă de ini­ți­e­re a cio­ba­nu­lui, la nive­lul cel mai îna­lt: uni­rea psi­ho­lo­gi­că cu divi­ni­ta­tea. Am expli­cat aces­te ale­go­rii în patru capi­to­le din Mio­ri­ța – Izvo­rul nemu­ri­rii.

Mân­dra cră­i­a­să din cer este o divi­ni­ta­te ura­ni­că. Ea e înlo­cu­i­tă în mul­te vari­an­te cu o fată fru­moa­să ce apa­re din senin pe mun­te, împo­do­bi­tă cu sim­bo­luri sola­re. Aceas­ta e o divi­ni­ta­te chto­ni­că, adi­că ivi­tă din pământ, iar nici­de­cum o nim­fo­ma­nă, cum au cre­zut unii savanți. Ambe­le sunt apa­ri­ția sau mani­fes­ta­rea (hie­ro­fa­nia) unor divi­ni­tăți din mito­lo­gia cio­ba­ni­lor arhaici. Nun­ta cos­mi­că a cio­ba­nu­lui este o hie­ro­ga­mie, adi­că uni­rea sufle­tu­lui omu­lui cu divi­ni­ta­tea în care cre­de, ceea ce îi dă o sta­re de feri­ci­re supre­mă, cu sen­za­ția de nemu­ri­re și că tim­pul s‑a oprit în loc. Cio­ba­nul a reu­șit ceea ce nu a reu­șit Dan­te Ali­gheri, nici măcar ca per­so­naj în pro­pria sa ope­ră, nu au reu­șit nici Gil­ga­mesh, nici Faust al lui Goe­the și nici alte per­so­na­je din lite­ra­tu­ra uni­ver­sa­lă. Cio­ba­nul din Mio­ri­ța are avan­ta­jul de a se afla în reli­gia natu­rii, ceea ce îi dă posi­bi­li­ta­tea să ajun­gă la sen­ti­men­tul de con­to­pi­re sau uni­re cu divi­ni­ta­tea natu­rii încon­ju­ră­toa­re. Per­so­na­li­tăți cele­bre, care se aflau în reli­gii mono­te­i­ste nu aveau posi­bi­li­ta­tea să se uneas­că cu divi­ni­ta­tea lor, ci doar să o con­tem­ple, ca la o întâl­ni­te față la față. Cio­ba­nul nos­tru se îna­l­ță la o tră­i­re sufle­teas­că și spi­ri­tu­a­lă com­pa­ra­bi­lă sau une­ori supe­ri­oa­ră față de ceea ce au reu­șit filo­zo­ful Plo­tin, Meș­te­rul Eckhart, Hafez, Ibn cAra­bī, Jalal al-din Rumi, al-Gha­z­zā­lī, Omar Kha­yyam, Maho­med, Apos­to­lul Pavel, Isus din Naza­ret, Gau­ta­ma Bud­dha, Moi­se, Augus­tin din Hipo­na, Bla­ck Elk, Mila­re­pa, Zal­mo­xis al nos­tru, pro­fe­tul Eze­chil sau Sf. Tere­za din Avi­la și alți sfinți sau alte per­so­na­li­tăți răma­se necu­nos­cu­te.

Un alt cuvânt che­ie – ce apa­re în sute de vari­an­te, dar nu și în vari­an­ta lui Alec­san­dri – și care ne-ar putea deru­ta, cum i‑a deru­tat pe mai mulți cer­ce­tă­tori, este lege. Acest cuvânt a dus la o inter­pre­ta­re juri­di­că a Mio­ri­ței, cum că cio­ba­nul ar fi jude­cat și con­dam­nat la moar­te pe drept sau pe nedrept. În toa­te dic­țio­na­re­le expli­ca­ti­ve, lege are două sen­suri. Sen­sul nr. 1 este reli­gi­os și e mai vechi. Sen­sul nr. 2 este juri­dic și e mai nou. Dic­țio­na­re­le mai ample ara­tă cu cita­te că în cul­tu­ra popu­la­ră ora­lă, lege este ates­tat numai cu sens reli­gi­os și nici­o­da­tă cu sens juri­dic. Așa­dar, cau­za și sco­pul uci­de­rii în Mio­ri­ța nu pot să fie juri­di­ce și rea­le, ci reli­gi­oa­se, într‑o litur­ghie pre-creș­ti­nă cu aspect tea­tral. Cara­cos­tea și Con­stan­tin Noica au ară­tat că lege din Mio­ri­ța nu poa­te avea sens juri­dic, nu reglea­ză rela­ții soci­a­le, ci are sen­sul de nomos din lim­ba grea­că: lege ce reglea­ză rela­ția omu­lui cu cos­mo­sul. Ace­lași sens e ates­tat în fran­ce­za veche și în lim­bi­le scan­di­na­ve vechi. Spu­se­le celor doi nu au fost lua­te în sea­mă.

S‑a scă­pat din vede­re până și cel mai evi­dent fapt, anu­me că titlul poe­mu­lui este Mio­ri­ța. Titlul este pri­ma che­ie cu care des­chi­dem un text. Întot­dea­u­na, titlul unei ope­re lite­ra­re pre­ci­zea­ză per­so­na­jul prin­ci­pal. Per­so­na­jul prin­ci­pal este mioa­ra, iar nu cio­ba­nul. Mioa­ra a fost încă și mai greșit înțe­lea­să decât cio­ba­nul. Dacă nu înțe­le­gem per­so­na­jul prin­ci­pal, cum să înțe­le­gem cele­lal­te per­so­na­je și întrea­ga ope­ră? S‑a cre­zut fără temei că mioa­ra ar fi un ora­col ce îi pre­ves­teș­te vii­to­rul și îi spu­ne ce să facă pen­tru a se apă­ra. Feno­me­no­lo­gia ne ara­tă fără îndo­ia­lă că mioa­ra nu se înca­drea­ză în cri­te­ri­i­le nece­sa­re pen­tru a fi un ora­col. Cio­ba­nul o întrea­bă de ce nu îi mai pla­ce iar­ba și gura nu îi mai tace. Nimeni nu se ducea la ora­co­lul de la Delfi să o între­be pe Pythia dacă îi plă­cea mân­ca­rea sau ca să afle ceva des­pre cum se sim­țea ea. Pythia nu spu­nea nimă­nui exact ce avea să se întâm­ple și nici­de­cum ce anu­me să facă, ci vor­bea în dodii, cu ambi­gu­i­tăți ce se potri­veau ori­cum s‑ar fi des­fă­șu­rat vii­to­rul. Încă un feno­men impor­tant nu a fost obser­vat: Cine a mai pome­nit vreo ope­ră lite­ra­ră în care ani­ma­le fabu­loa­se, cum e mioa­ra năz­dră­va­nă, vor­besc des­pre ani­ma­le rea­le? O mioa­ră năz­dră­va­nă nu poa­te vor­bi des­pre un câi­ne ade­vă­rat. Ani­ma­le­le care vor­besc într‑o ope­ră lite­ra­ră sunt per­so­ni­fi­cări ale unor aspec­te din psi­hi­cul oame­ni­lor. Ele vor­besc cu sau des­pre alte ani­ma­le, ce per­so­ni­fi­că alte aspec­te psi­hi­ce.

Mioa­ra este ter­me­nul con­cret într‑o meta­fo­ră, care sim­bo­li­zea­ză o abs­trac­țiu­ne. Iar câi­ne­le de care vor­beș­te ea este o altă meta­fo­ră, care sim­bo­li­zea­ză alt­ce­va. Vom vedea ce. Vor­be­le mioa­rei nu se refe­ră la o rea­li­ta­te con­cre­tă, ci la o tră­i­re lăun­tri­că a cio­ba­nu­lui, ase­mă­nă­toa­re cu expe­rien­țe­le psi­ho­lo­gi­ce ale altor per­so­na­li­tăți din isto­ria reli­gi­i­lor și pre­zen­ta­tă cu ace­leași mij­loa­ce de expre­sie, sub for­mă ale­gori­că. Mioa­ra îi spu­ne cio­ba­nu­lui să-și che­me un câne, cel mai băr­bă­tesc și cel mai fră­țesc (ver­su­ri­le 40 – 42, în vari­an­ta Alec­san­dri). Deci cel mai… din­tre mai mulți. El are câini mai băr­bați (v. 21), la plu­ral, și spu­ne: Să-mi aud cânii (v. 58). De ce să își che­me numai un sin­gur câi­ne și nu toți câi­nii pe care îi are? Ori­ce țăran știe că nici cel mai băr­bă­tesc și cel mai fră­țesc câi­ne nu își poa­te dis­tri­bui aten­ția ca să facă față la doi adver­sari, ci este efi­cient numai în hai­tă cu alți câini. Deci mioa­ra nu îl aver­ti­zea­ză să se ape­re. Câi­ne­le aici nu are meni­rea să îl ape­re, ci este un sim­bol pen­tru o bine-cunos­cu­tă rea­li­ta­te psi­ho­lo­gi­că din stră­fun­du­ri­le sufle­tu­lui ome­nesc. Cer­ce­ta­rea ante­ri­oa­ră nu a obser­vat că dia­lo­gul cio­ba­nu­lui cu mioa­ra este un mono­log inte­ri­or. Mioa­ra este alter-ego­ul cio­ba­nu­lui, la fel cum Vir­gi­liu e alter-ego­ul lui Dan­te sau Mefis­to e alter-ego­ul lui Faust și al lui Goe­the. La fel cum calul este alter-ego­ul lui Harap Alb și al lui Făt-fru­mos sau Mota­nul încăl­țat e alter-ego­ul stă­pâ­nu­lui său, din bas­mul lui Char­les Pera­ult. Mioa­ra năz­dră­va­nă poa­te sim­bo­li­za par­tea femi­ni­nă din sufle­tul ome­nesc, pe care C. G. Jung o numeș­te Ani­ma, iar câi­ne­le sim­bo­li­zea­ză Ani­mus, par­tea mas­culi­nă.

La o lec­tu­ră exo-teri­că, per­so­na­jul prin­ci­pal din Mio­ri­ța este cio­ba­nul. La o lec­tu­ră ezo-teri­că, per­so­na­jul prin­ci­pal este alter-ego­ul cio­ba­nu­lui, per­so­ni­fi­cat de mioa­ra cu care vor­beș­te el. La o lec­tu­ră exo-teri­că, pei­sa­jul mio­ri­tic, așa cum bine l‑a iden­ti­fi­cat Bla­ga, este pei­sa­jul geo­gra­fic, ce poa­te fi ori­ce loc din Car­pați. La o lec­tu­ră ezo-teri­că, tot ce se des­crie sau se petre­ce în Mio­ri­ța are loc în pei­sa­jul lăun­tric, psi­hic, al cio­ba­nu­lui și este pro­iec­tat asu­pra pei­sa­ju­lui geo­gra­fic. Pei­sa­jul mio­ri­tic este atât pei­sa­jul geo­gra­fic din Car­pați, cât și pei­sa­jul psi­hic al cio­ba­nu­lui, al auto­ri­lor colec­tivi și ano­nimi, al rap­so­zi­lor care ne-au trans­mis Mio­ri­ța și al nos­tru, al fie­că­ru­ia din noi. Citi­to­rii din alte țări, care citesc Mio­ri­ța în tra­du­ceri și nu cunosc mun­ții noș­tri, se minu­nea­ză de fru­mu­se­țea pei­sa­ju­lui lăun­tric al cio­ba­nu­lui, care le dă o idee des­pre fru­mu­se­ți­le Car­pa­ți­lor.

Nimic în Mio­ri­ța nu este rea­li­ta­te con­cre­tă, ci fan­te­zie poe­ti­că și sume­de­nie de ima­gini cu înțe­le­suri abs­trac­te. Totul în Mio­ri­ța e sim­bol cu sen­suri mul­ti­ple, pe cât de pro­fun­de, pe atât de înăl­ță­toa­re. Dar cine mai are timp azi să citeas­că pe înde­le­te o poe­zie înăl­ță­toa­re sau să o ana­li­ze­ze cu vreo meto­dă ști­in­ți­fi­că, spri­ji­nin­du-se pe defi­ni­ții și lucrări de refe­rin­ță? Ori­ce citi­tor expe­ri­men­tat obser­vă că per­so­na­jul prin­ci­pal din Mio­ri­ța nu este o per­soa­nă con­cre­tă, care să fi tră­it cân­d­va cu ade­vă­rat, ci e un per­so­naj lite­rar ima­gi­nar, ide­a­li­zat. Cio­ba­nul este un expo­nent al bună­tă­ții și per­fec­țiu­nii omu­lui în gene­ral, un erou din mito­lo­gia pre-creș­ti­nă a cio­ba­ni­lor, plăs­mu­it din ace­eași sub­stan­ță ima­te­ria­lă ca și ero­ii din alte mituri anti­ce, ce sim­bo­li­zea­ză fie­ca­re alt­ce­va. Se știe că toa­te per­so­na­je­le mito­lo­gi­ce și mul­te per­so­na­je din lite­ra­tu­ră, chiar și când aces­tea sunt inspi­ra­te din rea­li­ta­te, sunt pro­iec­țiuni ale unor păr­ți din sufle­tul oame­ni­lor, în care ne putem recu­noaș­te sau nu ne recu­noaș­tem. Con­fun­da­rea mito­lo­gi­ei arhai­ce din Mio­ri­ța cu acțiu­nea din Bal­ta­gul, sau cu cri­me­le pen­tru jaf de la tri­bu­nal, a dus la regre­ta­bi­la răs­tăl­mă­ci­re a poe­mu­lui. Mio­ri­ța nu pre­zin­tă o cri­mă sân­ge­roa­să, ce s‑ar fi petre­cut cân­d­va prin Car­pați, după cum știm că s‑au mai întâm­plat, ca în Bal­ta­gul, ci pre­zin­tă un ritu­al de ini­ți­e­re în tai­ne­le uni­ver­su­lui și ale psi­hi­cu­lui uman, așa cum le înțe­le­geau cio­ba­nii arhaici și care se repe­ta în fie­ca­re an, la anu­mi­te cea­suri sfin­te din zi sau la anu­mi­te zile sfin­te. Cele mai vechi vari­an­te ale Mio­ri­ței sunt colin­de din Transil­va­nia, ce se cân­tă în fie­ca­re iar­nă la casa fie­că­rui țăran, iden­ti­fi­cat cu per­so­na­jul prin­ci­pal din cân­tec, ca să îi ure­ze bel­șug în anul ce vine. Colin­dă­to­rii nu urea­ză nimă­nui să fie ucis, ci îi urea­ză sănă­ta­te și bunăs­ta­re. Țăra­nul colin­dat este aure­o­lat cu glo­ria cio­ba­nu­lui mito­lo­gic din Mio­ri­ța.

La o lec­tu­ră exo-teri­că sau nea­ten­tă, Mio­ri­ța dă impre­sia că ar fi o nara­țiu­ne care poves­teș­te ceva ce s‑ar fi întâm­plat în rea­li­ta­te, într-un spa­țiu geo­gra­fic. La o lec­tu­ră mai aten­tă, putem obser­va că totul se petre­ce în pei­sa­jul lăun­tric, psi­ho­lo­gic al cio­ba­nu­lui și este pro­iec­tat asu­pra pei­sa­ju­lui exte­ri­or, geo­gra­fic. Cuvin­te­le con­cre­te din pei­sa­jul geo­gra­fic para­di­s­iac și astre­le de pe cer sunt meta­fo­re pen­tru rai­ul ce este în sufle­tul cio­ba­nu­lui. Tex­tul tutu­ror vari­an­te­lor Mio­ri­ței ames­te­că ima­gini exter­ne vizi­bi­le și ima­gini inter­ne, închi­pu­i­te, a ceea ce sim­te și gân­deș­te cio­ba­nul. Auto­rii colec­tivi și ano­nimi ai tutu­ror vari­an­te­lor Mio­ri­ței au ace­eași vir­tu­o­zi­ta­te deru­tan­tă cum au Petrar­ca, Emi­ne­scu sau alți mari scri­i­tori din lite­ra­tu­ra uni­ver­sa­lă, la care far­me­cul este că luăm abs­trac­țiu­nea drept ade­văr con­cret, ne trec fio­rii și ne iden­ti­fi­căm cu per­so­na­jul prin­ci­pal. Acest feno­men a fost bine expli­cat de către pro­fe­so­rul ame­ri­can de psi­ho­lo­gie ana­li­ti­că James Hill­man, cu exem­ple din lite­ra­tu­ra uni­ver­sa­lă, ce con­țin ace­leași pro­ce­dee lite­ra­re ca în Mio­ri­ța.

Fru­mu­se­țea pei­sa­ju­lui geo­gra­fic din Mio­ri­ța sim­bo­li­zea­ză meta­fo­ric fru­mu­se­țea și armo­nia sufle­teas­că a cio­ba­nu­lui. Ver­su­ri­le din Mio­ri­ța, în toa­te vari­an­te­le, indi­fe­rent cât de bine au fost păs­tra­te, îmbi­nă pei­sa­jul din Car­pați și cel sufle­tesc cu o desă­vâr­și­tă măies­trie. Tot ce pare că s‑ar petre­ce în jurul cio­ba­nu­lui se petre­ce de fapt în ini­ma lui și se adre­sea­ză ini­mii noas­tre. Spa­ți­ul mio­ri­tic este atât cel ce se poa­te vedea cu ochii și poa­te fi repro­dus într‑o foto­gra­fie, cât și cel pe care îl putem simți doar în ini­mă și este deja repro­dus în ver­suri. Mio­ri­ța poa­te fi înțe­lea­să ca un imn închi­nat omu­lui și natu­rii, ce ara­tă îna­l­ta măsu­ră a capa­ci­tă­ții omu­lui de a se minu­na de măre­ția natu­rii și de a avea sen­ti­men­tul de feri­ci­re subli­mă, că este una cu uni­ver­sul încon­ju­ră­tor. Am ară­tat în car­te că Mio­ri­ța poa­te fi înțe­lea­să și ca un ghid spi­ri­tu­al de înăl­ța­re în cele mai îna­l­te sfe­re ale poe­zi­ei și ale ceru­lui. Fie­ca­re din­tre noi ne putem minu­na de măre­ția natu­rii și a Mio­ri­ței după măsu­ra aten­ți­ei pe care o acor­dăm ver­su­ri­lor și după pute­rea cuge­tu­lui nos­tru. Unii au râs de Marin Sores­cu pen­tru că vede în Mio­ri­ţa meta­fo­re ce sim­bo­li­zea­ză abs­trac­țiuni lumi­noa­se, poe­zie subli­mă și o pune ală­tu­ri de Lucea­fă­rul lui Emi­ne­scu. Fie­ca­re poa­te vedea într‑o poe­zie, ceea ce poa­te vedea. Iar ce nu poa­te vedea, nu poa­te.

Stră­mo­șii ne-au lăsat moș­te­ni­re o vas­tă lite­ra­tu­ră ora­lă, în ver­suri și în pro­ză, cum poa­te că nimeni nu mai are. Noi astăzi, prea îngâl­viți de cul­tu­ră moder­nă și ahti­ați după bunuri mate­ri­a­le sau cople­șiți de griji și neca­zuri, lăsăm să se aștear­nă pra­ful pe moș­te­ni­rea pri­mi­tă din vechi­me, iar unii dau cu noroi în Mio­ri­ța, ba chiar și în Emi­ne­scu și în tot ce avem mai valo­ros. Petru Ursa­che scria des­pre cum recep­tăm noi Mio­ri­ța: „Meri­tăm lec­ția. Tre­bu­ie să vină stră­i­nii să ne atra­gă aten­ția, civi­li­zat și dis­cret, asu­pra pro­pri­u­lui teza­ur cul­tu­ral și artis­tic.”

Avem dato­ria să repu­nem Mio­ri­ța pe pie­des­ta­lul pe care au pus‑o tra­du­că­to­rii și citi­to­rii stră­ini încă de la înce­put, pe vre­mea lui Alec­san­dri. Dar nu numai vari­an­ta publi­ca­tă de el, ci toa­te cele pes­te două mii de vari­an­te sunt capo­do­pe­re, care mai de care mai fru­moa­se și mai cutre­mu­ră­toa­re. De ce nu avem o anto­lo­gie care să le cuprin­dă pe toa­te? Fiind­că ar fi nece­sa­re prea mul­te volu­me? Avem o dato­rie mora­lă față de stră­mo­șii care au cre­at Mio­ri­ța și ne-au lăsat‑o nouă și lumii întregi, în atâ­tea vari­an­te, un șirag imens de per­le lite­ra­re. La fel ca și per­le­le, vari­an­te­le Mio­ri­ței sunt la fel de valo­roa­se chiar și când nu sunt per­fec­te. E o dato­rie față de civi­li­za­ție, să împăr­tă­șim tutu­ror bogă­ția cul­tu­ra­lă a stră­bu­ni­lor noș­tri, așa cum împăr­țim din coli­vă. Cele mai stră­lu­ci­toa­re ope­re în lim­ba româ­nă sunt Lucea­fă­rul lui Emi­ne­scu și Mio­ri­ța. Nu toa­te popoa­re­le lumii au ase­me­nea ope­re, din care ne vin iden­ti­ta­tea națio­na­lă, uni­ta­tea etni­că și tră­i­ni­cia lim­bii româ­ne. Lim­ba româ­nă este patria noas­tră a tutu­ror, dină­un­trul și din afa­ra țării. Ne regă­sim împre­u­nă în lim­bă, când nu putem să ne regă­sim la vatră. Izvo­rul nemu­ri­rii unui popor este nemu­ri­rea lim­bii, nemu­ri­rea cre­a­ți­i­lor sale lite­ra­re și artis­ti­ce, cul­te și popu­la­re, cât și a cre­din­țe­lor sale. În pri­mul rând cre­din­ța în tine însuți ca indi­vid și cre­din­ța în popo­rul din care faci par­te. Cre­din­ța în valo­ri­le mora­le și cul­tu­ra­le româ­nești, bine recu­nos­cu­te în Occi­dent și care ne lumi­nea­ză pe dru­mul cel drept.

Mio­ri­ţa poa­te fi la fel de impor­tan­tă și actu­a­lă pen­tru cul­tu­ra uni­ver­sa­lă ca și alte mari cre­a­ții ale româ­ni­lor. Mio­ri­ța poa­te fi citi­tă, rume­ga­tă și cuge­ta­tă ca un ghid spi­ri­tu­al. Fie­ca­re vari­an­tă ne înva­ță ceva în plus, pe calea înno­bi­lă­rii sufle­tu­lui nos­tru. Une­le vari­an­te încep ast­fel: Trei vul­turi de soa­re. Nu‑s vul­turi de soa­re, Ci‑s trei păcu­rari. În alte vari­an­te cio­ba­nii sunt trei flu­turi sau trei vân­tu­re­le. Ver­su­ri­le dau o infor­ma­ție codi­fi­ca­tă și tot­o­da­tă expli­ci­tă asu­pra unor tră­iri poe­ti­ce minu­na­te, sim­ți­te de per­so­na­je­le din text ca un zbor de vul­turi sau de flu­turi. Ver­su­ri­le înfă­ți­șea­ză cu maxi­mă eco­no­mie de cuvin­te stări sufle­tești, cu efec­te lumi­noa­se ca soa­re­le, fru­moa­se ca flu­tu­rii și ima­te­ria­le ca vân­tu­ri­le, ca în vise­le în care se face că zbu­răm la înăl­ți­me și sun­tem cuprinși de feri­ci­te. Fie­ca­re vari­an­tă a Mio­ri­ței este un exer­ci­țiu inte­lec­tu­al pen­tru acce­sul în sfe­re­le îna­l­te ale poe­zi­ei pli­ne de idei fru­moa­se și fer­me­că­toa­re. Unii din­tre noi putem vedea sen­sul meta­fo­ric al cuvin­te­lor și înțe­le­gem că toa­te vari­an­te­le ne înva­ță cum să ne înăl­țăm sufle­teș­te dea­su­pra inte­re­se­lor sau gri­ji­lor coti­die­ne, dea­su­pra mun­ți­lor, către soa­re și către ste­le. Alții rămân la sen­sul con­cret al cuvin­te­lor și con­ti­nuă să cre­a­dă că e vor­ba des­pre o cri­mă pen­tru jaf. Fie­ca­re înțe­le­ge Mio­ri­ța cum îi pla­ce să o înțe­lea­gă. Cine nu pri­ce­pe sen­su­ri­le abs­trac­te și ide­i­le dintr‑o poe­zie, nu avem ce să îi facem și îl lăsăm în boii lui. Nu putem defi­la cu ori­ce bălă­lău în papai­no­a­ge, ce râde de Marin Sores­cu, vrea să arun­căm la gunoi Mio­ri­ța sau îi e silă de Emi­ne­scu. Huli­to­rii valo­ri­lor noas­tre româ­nești au dat ceva bun și folo­si­tor? Au cre­at ceva mai pre­sus decât ceea ce dis­pre­țu­iesc ei? Ce lasă ei în urma lor? Au ieșit pe pia­ță cu fal­se valori cul­tu­ra­le, mur­dă­rii negru pe alb, lău­dă­ro­șe­nii sau diplo­me a căror vala­bi­li­ta­te ei nu o dove­desc prin ceea ce scriu ori prin felul cum gân­desc.

Mio­ri­ța este moș­te­ni­rea noas­tră nepie­ri­toa­re și ina­li­ena­bi­lă. Este con­ști­in­ța noas­tră de noi înși­ne ca indi­vizi și ca națiu­ne, e mân­dria noas­tră de români în lume. Fol­clo­rul nos­tru e cu atât mai impor­tant și tre­bu­ie să‑l punem la veze­a­lă, acum, când se duce o poli­ti­că supras­ta­ta­lă de desfi­in­ța­re a națiu­ni­lor, de înro­bi­re a indi­vi­zi­lor și de deni­gra­re a româ­ni­lor. Am putea fi mân­dri că unii ne urăsc sau ne dis­pre­țu­iesc pe noi, româ­nii, mai mult decât pe alții. Înseam­nă că ne invi­di­a­ză mai mult și sunt mai geloși pe noi, pen­tru că nu au bogă­ți­i­le cul­tu­ra­le și mate­ri­a­le pe care le avem noi.

Transhu­man­ța cio­ba­ni­lor noș­tri a răs­pân­dit Mio­ri­ța pe întreg teri­to­ri­ul unde locu­iau români, chiar și în afa­ra hota­re­lor țării. Mio­ri­ța a con­tri­bu­it mai mult decât ori­ce alt fac­tor la uni­fi­ca­rea și la sta­bi­li­ta­tea lim­bii româ­ne, cum nicio altă lim­bă nu mai e la fel de uni­ta­ră și sta­bi­lă în timp, chiar și din­co­lo de hota­re, prin teri­to­ri­i­le veci­ne. Mio­ri­ța este izvo­rul nemu­ri­rii lim­bii româ­ne, izvo­rul cul­tu­rii româ­nești, al iden­ti­tă­ții și eter­ni­tă­ții nea­mu­lui nos­tru. Iar dacă unii vor să înro­beas­că lumea cu arme sau cu șire­tli­curi ascun­se, româ­nii îi vor dez­ar­ma cu vor­be și cuvin­te potri­vi­te, cu idei nobi­le, cu cre­a­ții de artă și cu ome­nia româ­nu­lui, con­ști­ent că bine­le întot­dea­u­na învin­ge răul, așa cum ne înva­ță mito­lo­gia din bas­me­le noas­tre mul­ti­mi­le­na­re și așa cum este legea echi­li­bru­lui uni­ver­sal din­tre anti­te­ze.

Con­stan­tin Bră­i­lo­iu, vor­bind tine­ri­mii inter­be­li­ce, a spus pen­tru eter­ni­ta­te: „Numai prin cul­tu­ra noas­tră ţără­neas­că vom însem­na şi noi ceva în lumea asta mare. Cu arme­le Occi­den­tu­lui nu vom bate nici­o­da­tă Occi­den­tul şi va tre­ce mul­tă vre­me până vom înce­ta a mai fi o cari­ca­tu­ră sau, în cel mai bun caz, o copie fără impor­tanţă a Apu­su­lui.” Bră­i­lo­iu a făcut enorm de mult pen­tru înre­gis­tra­rea și pro­pa­ga­rea fol­clo­ru­lui muzi­cal româ­nesc în lume, însă a avut o înțe­le­ge­re biza­ră a fol­clo­ru­lui nos­tru lite­rar. El vedea în Mio­ri­ța un bocet arhaic și un des­cân­tec pen­tru a împie­di­ca mor­tul să se întoar­că prin­tre cei vii, rău­vo­i­tor, ca stri­goi. Ide­ea scor­ni­tă de el sau auzi­tă de la alții, cu pro­tec­ția con­tra stri­go­i­lor, a fost pre­lu­a­tă de mulți savanți, până chiar și de Eli­a­de. Noi nu putem însem­na ceva în lume prin boce­te și des­cân­te­ce de pro­tec­ție con­tra stri­go­i­lor. Bră­i­lo­iu și încă alții nu au ști­ut că poe­mul nos­tru națio­nal are de spus Occi­den­tu­lui un mesaj mai sublim, mai lumi­nos și mai înăl­ță­tor, decât a avut vreo­da­tă Apu­sul să ne spu­nă nouă.

Cui lăsăm Mio­ri­ța și cum o lăsăm? Pe mâna uno­ra care sunt puși pe nega­rea valo­ri­lor noas­tre cul­tu­ra­le? Lăsăm Mio­ri­ța pe sea­ma șco­li­lor, a pro­fe­so­ri­lor de româ­nă, a ele­vi­lor și a stu­den­ți­lor, cât și pe sea­ma noas­tră a tutu­ro­ra, să o ducem mai depar­te, ca un mesaj uma­nist al stră­bu­ni­lor noș­tri către toți cei ce o citesc în ori­gi­nal sau în tra­du­ceri.

Notă: Pen­tru flui­di­ta­tea tex­tu­lui, am eli­mi­nat mul­te din pre­ci­ză­ri­le bibli­o­gra­fi­ce. Aces­tea se pot găsi în Mio­ri­ța – Izvo­rul nemu­ri­rii, Edi­tu­ra Alcor, Bucu­rești 2016 și 2017.

MN: Vă invi­tăm să citiți și cele­lal­te arti­co­le publi­ca­te de coti­dia­nul Man­ga­lia News, sub sem­nă­tu­ra scri­i­to­ru­lui Vic­tor Ravini.


Man­ga­lia News, 29.10.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply