13 octombrie 1313 și Ordinul Cavalerilor Templieri — Sărmanii soldaţi ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon

0
190

S‑a întâm­plat la 13 octom­brie 1313: Din ordi­nul rege­lui Filip al IV-lea cel Fru­mos, Cava­le­rii Tem­pli­eri din Franţa, în frun­te cu Mare­le Maes­tru Jacqu­es de Molay, sunt ares­ta­ţi.

Ulte­ri­or, o bulă a Papei Cle­ment al V‑lea cerea tutu­ror monar­hi­lor cre­ş­tini din Euro­pa să facă ace­la­şi lucru şi să pună seches­tru pe ave­ri­le tem­pli­e­ri­lor. Săr­ma­nii sol­da­ţi ai lui Hris­tos şi ai Tem­plu­lui lui Solo­mon (lati­nă: Pau­pe­res com­mi­li­to­nes Christi Tem­pli­que Solo­mo­nici), cunos­cu­ţi mai ales sub nume­le de tem­pli­eri, sau Ordi­nul Tem­plu­lui (Ordre du Tem­ple, sau Tem­pli­ers), au fost unul din­tre cele mai cunos­cu­te ordi­ne călu­gă­reşti mili­ta­re (cato­li­ce) cre­ş­ti­ne. A luat naş­te­re la ini­ţi­a­ti­va fran­ce­zu­lui Hugo van Payens, în anul 1119, la Ieru­sa­lim, ca o orga­ni­za­ţie mili­tar-călu­gă­reas­că, cu sco­pul decla­rat de a apă­ra pe pere­gri­nii (călă­tori) cre­ş­tini în Ţara Sfân­tă.

Recu­nos­cut ofi­ci­al de Bise­ri­ca cato­li­că, prin accep­ta­rea de către papa Ino­cenţiu al II-lea în 1139 a for­mei lui de orga­ni­za­re, Ordi­nul a cres­cut repe­de ca număr de mem­bri şi pute­re. Ordi­nul (Orga­ni­za­ţia) cuprin­dea călu­gări mili­tari răz­bo­i­nici, călu­gări cape­lani şi călu­gări de ser­vi­ciu (slu­ji­tori). Cava­le­rii tem­pli­eri puteau fi recu­nos­cu­ţi la îmbră­că­min­te, după o man­tie albă cu ocru­ce roşie, dis­tinc­ti­vă şi erau prin­tre cei mai bine echi­pa­ţi, antre­na­ţi şi dis­ci­pli­na­ţi răz­bo­i­nici din peri­oa­da cru­ci­a­de­lor. Mem­brii Ordi­nu­lui care nu erau răz­bo­i­nici au cre­at o puter­ni­că infras­truc­tu­ră eco­no­mi­că în întrea­ga cre­ş­ti­nă­ta­te, intro­du­când pen­tru pri­ma oară pro­ce­duri finan­ci­a­re care au repre­zen­tat înce­pu­tul sis­te­mu­lui ban­car şi au con­stru­it nume­roa­se for­ti­fi­ca­ţii în Euro­pa şi Ţara Sfân­tă.

Orga­ni­za­ţia rea­li­za­tă între 1118 şi 1120 repre­zen­ta o întru­chi­pa­re a cava­le­ris­mu­lui şi a reli­gi­o­zi­tă­ţii. “Bucu­ră-te, Ieru­sa­li­me!”, se entu­zi­as­ma la 1130 cister­cia­nul Ber­nard de Clair­vaux, care îi admi­ra pe tem­pli­eri pen­tru cura­jul şi vite­jia lor: fru­mu­seţea exter­nă pro­ve­nea din zelul lup­te­lor împo­tri­va musul­ma­ni­lor, iar cea inter­nă din lup­ta cu forţe­le rău­lui care rezi­dă în om. În 1095, Papa Urban al II-lea lansea­ză ape­lul la cru­ci­a­dă. Era vre­mea refor­mei gre­go­rie­ne, o fază a reîn­no­irii reli­gi­oa­se, a extin­de­rii pute­rii papa­le. Tem­pli­e­rii erau copi­ii tim­pu­lui lor. Mii de pele­rini iau calea Ieru­sa­li­mu­lui, iar în Țara Sfân­tă se înfi­inţea­ză sta­te cru­ci­a­te la Edes­sa, Anti­ohia, Ieru­sa­lim sau Tri­poli.

Pen­tru a pro­te­ja cre­din­cioşii pe dru­mu­ri­le peri­cu­loa­se Huges al păgâ­ni­lor înfi­inţea­ză o comu­ni­ta­te spe­cia­lă. Rege­le din Ieru­sa­lim le ofe­ră adă­post în pala­tul care stă­tea pe locul legen­da­ru­lui tem­ple al lui Solo­mon – de unde şi denu­mi­rea ordi­nu­lui. Pro­ba­bil că pri­mii tem­pli­eri erau foar­te săraci, nu aveau nici măcar man­tia albă cu cru­ce roşie care îi va con­sa­cra mai târ­ziu. Ste­ma lor pre­zin­tă doi cava­leri care impart un cal, sim­bol al ambi­va­lenţei insti­tu­ţi­ei lor. Asta pen­tru că tem­pli­e­rii împa­că ceea ce pare de neîm­pă­cat: sunt călu­gări şi răz­bo­i­nici. Se înscriu pe linia ioa­ni­ţi­lor, care apar cu două dece­nii mai devre­me, doar că tem­pli­e­rii se dedi­că total­men­te răz­bo­i­u­lui, sunt o cate­go­rie de lup­tă­tori sfinţi.

O regle­men­ta­re se face la con­ci­li­ul de la Troyes din 1129, iar mai târ­ziu tem­pli­e­rii pri­mesc o serie impor­tan­tă de pri­vi­le­gii: sol­da­ţii lui Hris­tos se află sub ari­pa pro­tec­toa­re a papei, au pro­pri­ii pre­o­ţi, sunt scu­ti­ţi de zeciu­ia­lă şi sunt supu­şi exclu­siv Romei. Atra­cţia lor este mare. Pes­te tot în Euro­pa, nobi­lii şi cle­ri­cii depun efor­turi pen­tru a intra în struc­tu­ra care deja capă­tă o fai­mă deloc de negli­jat. Regii le dăru­iesc pămân­turi şi bur­guri, iar epi­sco­pii bise­rici. Din Franţa până în Penin­su­la Ibe­ri­că, din Anglia până în Ita­lia, tem­pli­e­rii câş­ti­gă teren şi îşi înte­me­ia­ză pro­pri­i­le colo­nii. Cul­ti­vă vin, cresc vite, ba chiar întreţin o flo­tă la Marea Medi­te­ra­nă.

Fără susţi­ne­rea euro­pea­nă gene­ra­lă, ordi­nul ar fi apus de mult, iar fără tem­pli­eri sta­te­le lati­ne din Orient nu ar fi rezis­tat prea mult. Cava­le­rii sunt şi ban­cheri şi trez­o­ri­eri, lucrând cu teh­nici de con­ta­bi­li­ta­te de nivel avan­sat. Regii le îngă­du­ie lor să le admi­nis­tre­ze ave­ri­le. Coroa­na engle­ză ia cre­di­te de la ei, iar trez­o­re­ri­i­le ase­mă­nă­toa­re unor ade­vă­ra­te for­tă­reţe păs­trea­ză como­ri­le fran­ce­ze. Tem­pli­e­rii devin un soi de stat în stat şi Bise­ri­că în Bise­ri­că. În seco­lul al XIII-lea numă­ră cam 7000 de mem­bri şi se află în pose­sia a nu mai puţin de 870 de bur­guri.

Dar, oda­tă cu glo­ria, cre­ş­te şi peri­co­lul. Sta­te­le încep să‑i împie­di­ce să mai câş­ti­ge teren; tem­pli­e­rii devin lacomi şi aro­ganţi, aban­donân­du-şi ide­a­lu­ri­le. Apoi vine anul 1291 şi se schim­bă totul. Ceta­tea Akkon cade, ulti­mul bas­tion cre­ş­tin din Orient. Tem­pli­e­rii îşi mută sedi­ul în Cipru. Ţara Sfân­tă este pier­du­tă. Ordi­nul pare de pri­sos. Teuto­nii se con­cen­trea­ză în nor­dul Euro­pei, în Pru­sia, iar Ioa­ni­ţii care se mută în insu­la Rho­dos poar­tă răz­bo­a­ie gre­le cu tur­cii. Tem­pli­e­rii vor însă doar un sin­gur lucru: Țara Sfân­tă. În 1291, Mare Maes­tru ajun­ge Jacqu­es de Molay, per­so­naj pri­vit ca un erou tra­gic de către pos­te­ri­o­ri­ta­te.

Suc­ce­sul tem­pli­e­ri­lor era strâns legat de suc­ce­sul cru­ci­a­de­lor, ei fiind spri­ji­ni­ţi de bise­ri­ca cato­li­că. Când Ţara Sfân­tă a fost pier­du­tă, iar călu­gă­rii-mili­tari tem­pli­eri au sufe­rit înfrân­geri zdro­bi­toa­re, spri­ji­nul pen­tru exis­tenţa Ordi­nu­lui s‑a stins. Zvo­nu­ri­le des­pre cere­mo­n­i­i­le ini­ţi­a­ti­ce secre­te ale lor au cre­at neîn­cre­de­re, iar rege­le Filip al IV-lea al Franţei, puter­nic înda­to­rat ordi­nu­lui, a înce­put să facă pre­siuni asu­pra papei Cle­ment al V‑lea.

Dra­ma înce­pe în 1306. Încer­ca­rea tem­pli­e­ri­lor de a pătrun­de iar în Orient eşu­ea­ză, dar spi­ri­tu­al cru­ci­at nu dis­pa­re. Papa Cle­ment al V‑lea îi con­vo­că pe Maes­trul tem­pli­e­ri­lor şi pe cel al ioa­ni­ţi­lor, Ful­ko von Vil­la­rets la Poi­ti­ers. Molay nu bănu­ieş­te peri­co­lul. Se aud zvo­nuri des­pre blasfe­mi­i­le cava­le­ri­lor. Un anu­me Esqu­ieu de Floyran împră­ş­tie vor­be des­pre ido­la­trie şi sodo­mie. Rege­le din Ara­gon îl igno­ră pen­tru că tem­ple­rii încă se mai lup­tă cu mau­rii din Penin­su­la Ibe­ri­că. Dar minis­trul fran­cez Gui­l­lau­me de Noga­ret pri­veş­te zvo­nul ca pe o şan­să extra­or­di­na­ră de a ani­hi­la ordi­nul deja mult prea puter­nic. Recru­tea­ză mar­tori, adu­nă pre­su­pu­se dovezi, infil­trea­ză spi­oni. Jacqu­es de Molay este îngro­zit. Având încre­de­re depli­nă în papă, îl roa­gă pe Cle­ment să des­chi­dă o anche­tă care să cure­te struc­tu­ra de ori­ce sus­pi­ciuni. Dar papa nu i se poa­te opu­ne rege­lui, pute­rea sa fiind în declin în con­di­ţi­i­le cen­tra­li­ză­rii sta­ta­le ope­ra­te de Filip cel Fru­mos, care doreş­te un stat modern şi pen­tru asta încear­că să reor­ga­ni­ze­ze admi­nis­tra­tia, finanţe­le şi jus­ti­ţia.

Cum stau lucru­ri­le cu sca­u­nul papal se ara­tă în 1303: când Boni­fa­ciu al VIII-lea sfi­dea­ză poli­ti­ca rege­lui, aces­ta îl acu­ză de ere­zie. După el urmea­ză epi­sco­pul de Bor­deaux, Cle­ment al V‑lea, cu reşe­dinţa la Avig­non. Dar ce are rege­le împo­tri­va tem­pli­e­ri­lor? Zvo­nu­ri­le sunt mai degra­bă pre­text. Sta­tul în curs de moder­ni­za­re al lui Filip şi răz­bo­a­ie­le împo­tri­va Angli­ei şi Flan­drei au secă­tu­it trez­o­re­ria. În 1306, ordo­nă expro­pri­e­rea şi alun­ga­rea a 100.000 de evrei, asta după ce ia măsuri şi împo­tri­va cre­di­to­ri­lor lom­barzi. Filip ştie de ce comori dis­pu­neau şi tem­pli­e­rii. Dar este bănu­it şi un alt motiv: Filip avea ambi­ţia de a deve­ni el însu­şi Maes­tru de Ordin şi chiar de a orga­ni­za o cru­ci­a­dă, cu sco­pul cuce­ri­rii Ieru­sa­li­mu­lui. Ce tri­umf ar fi fost în con­flic­tul cu Papa!

Vineri, pe 13 octom­brie 1307, dă sem­na­lul. Tem­pli­e­rii sunt ares­ta­ţi şi pro­pri­e­tă­ţi­le veri­fi­ca­te. În arest intră 546 de mem­bri, din­tre care 138 doar din Paris, prin­tre care şi Jaqu­es de Molay. Fil­lip apli­că papei o lovi­tu­ră ustu­ră­toa­re, căci de pro­ces ar fi tre­bu­it să se ocu­pe inchi­zi­ţia. Mare­le inchi­zi­tor însă, Gui­l­lau­me Imbert, joa­că ală­tu­ri de rege. Cle­ment tre­mu­ră de furie, con­si­de­rând acţiu­nea lui Filip o ofen­să la adre­sa Bise­ri­cii. Nici în afa­ra Franţei Filip nu este susţi­nut. Niciun monarh nu vrea să‑i urmeze exem­plul. Apoi Filip pre­zin­tă dove­zi­le, adi­că ce au scos auto­ri­tă­ţi­le din gura acu­za­ţi­lor care au tre­cut prin caz­ne greu de ima­gi­nat. Pe 24 octom­brie Mare­le Maes­tru îndu­ră chi­nuri teri­bi­le, în urma căro­ra se lea­pă­dă de prin­ci­pi­i­le tem­pli­e­ri­lor şi recu­noa­ş­te că ar fi scui­pat pe cru­ce. Le spu­ne şi cole­gi­lor săi să facă ace­la­şi lucru. Fil­lip îşi atin­ge sco­pul: tem­pli­e­rii sunt învinşi chiar îna­in­te de pro­ces. Papei nu‑i mai rămâ­ne nimic de făcut decât să urmeze calea tra­sa­tă de rege. Pen­tru a mai câş­ti­ga ceva din repu­ta­ţie, ordo­nă con­fis­ca­rea pro­pri­e­tă­ţi­lor tem­pli­e­ri­lor şi ceda­rea lor Bise­ri­cii. Un val de ares­tări se pro­du­ce în tot Occi­den­tul.

Jaqu­es de Molay încă mai nutreş­te spe­ranţe. Îşi nea­gă afir­ma­ţi­i­le de sub tor­tu­ră în faţa a doi epi­scopi, dar va retrac­ta şi aces­te spu­se, căci se teme să nu fie omorât, aşa cum era prac­ti­ca pen­tru ere­ti­cii care admi­teau şi apoi negau. Aşa că Jaqu­es de Molay se poto­leş­te şi cere doar să‑l vadă pe papă. O stra­te­gie fără suc­ces, pen­tru că nu i se per­mi­te şi ori­cum ar fi rezol­vat puţin lucru. În 1308, Filip con­vo­că toa­te adu­nă­ri­le ţării. Gui­l­lau­me de Plai­san, minis­tru, îl ame­ninţă pe papă. Cle­ment nu are de ales. Pro­ce­sul durea­ză ani de zile.

Din 1309 se înfi­inţea­ză la Paris o comi­sie papa­lă care să se ocu­pe de pro­ble­mă. Şi aici Filip este cel care mane­vrea­ză. Cei care nu renun­tă să-şi ape­re ordi­nul, acu­zând mani­pu­la­rea şi şan­ta­jul, ajung pe eşa­fod. În tim­pul con­ci­li­u­lui de la Vien­ne, poli­ti­ca lui Filip îşi atin­ge cul­mi­le. Filip intră prac­tic cu arma­ta în oraş. Cle­ment îşi sal­vea­ză pie­lea şi o umbra de repu­ta­ţie, dizol­vând Ordi­nul pe 22 mar­tie 1312. Nu ştim dacă şi el îi cre­dea pe tem­pli­eri vino­va­ţi. Cert este că papa a capi­tu­lat în faţa auto­ri­tă­ţii rega­le. Dra­ma nu se sfârşeş­te însă. Mai rămâ­ne de rezol­vat situ­a­ţia cu Mare­le Maes­tru. Cle­ment se fereş­te, dar apoi se deci­de sa tri­mi­tă car­di­nali la Paris.

Încă doi ani îşi mai petre­ce acu­za­tul între zidu­ri­le tem­ni­ţei până să se dea ver­dic­tul, pe 18 mar­tie 1314, în faţa por­tii cate­ra­lei Notre Dame. Jaqu­es de Molay este con­dam­nat la închi­soa­re pe via­ţă. Până în ulti­ma cli­pă, Jaqu­es de Molay s‑a bazat pe ati­tu­di­nea papei, dar când aude sen­tinţa, se revol­tă împre­u­nă cu alt acu­zat, maes­trul din Nor­man­dia. Jaqu­es de Molay şi Geo­ffroy de Char­nay sunt arşi pe rug în ace­ea­şi zi. Dar la scurt timp, mor şi călă­ii cava­le­ri­lor: Cle­ment, de can­cer, pe 20 apri­lie şi în decem­brie, ca urma­re a unui acci­dent de vână­toa­re, îi urmea­ză rege­le.

Ce s‑a petre­cut cu cei­la­lţi tem­pli­eri? I‑au moş­te­nit franc­ma­so­nii? Şi-au ascuns como­ri­le? Ade­vă­rul isto­ric se pare că este puţin mai dur: Ordi­nul a dis­pă­rut trep­tat din Euro­pa. Doar în Por­tu­ga­lia mai rămâ­ne ceva din el, sub for­ma unui alt ordin ale cărui averi vor aju­ta micul stat să se ridi­ce ca pute­re nava­lă. Comoa­ra tem­pli­e­ri­lor, care era de fapt mult mai mică decât se aştep­ta­se Filip, le revi­ne Ioa­ni­ţi­lor. Ast­fel se atin­ge sco­pul de a crea un ordin unit. Coroa­na fran­ce­ză păs­trea­ză puţin pen­tru sine, pen­tru că tre­bu­ie să le ofe­re Ioa­ni­ţi­lor bani pen­tru a‑şi răs­cum­pă­ra con­fra­ţii din tem­ni­ţe.

Dis­pa­ri­ţia brus­că a unei com­po­nen­te impor­tan­te din soci­e­ta­tea euro­pea­nă a ace­lor tim­puri a dat naş­te­re la spe­cu­la­ţii şi legen­de, care tre­zesc şi astăzi inte­res. Cel mai pro­ba­bil, dile­me­le des­pre ce s‑ar fi întâm­plat ulte­ri­or cu tem­pli­e­rii răma­şi nu sunt chiar atât de mari cum vrea să le facă lite­ra­tu­ra fan­tas­ti­că. Mai mult, tem­pli­e­rii dis­par ca urma­re a apli­că­rii unei poli­tici de stat care viza sco­pul cu ori­ce mij­loa­ce, fie şi tor­tu­ra care era un pro­ce­deu des­tul de nor­mal în epo­că. Filip s‑a folo­sit de jus­ti­ţie ca instru­ment de pute­re, într-un mod lip­sit de scru­pu­le. Nu a fost vor­ba de a adu­ce ade­vă­rul la lumi­nă, ci de a pre­fa­ce sus­pec­tul în vino­vat. Felul în care rege­le a mani­pu­lat opi­nia publi­că repre­zin­tă un pas în clă­di­rea abso­lu­tis­mu­lui care va domi­na isto­ria euro­pea­nă vre­me de seco­le.

Bibli­o­gra­fie:
Butler, Alan and Ste­phen Dafoe, Răz­bo­i­ni­cii și ban­che­rii: O isto­rie a Cava­le­ri­lor tem­pli­eri din 1307 până în pre­zent, Tem­plar Boo­ks, 1998
Par­t­ner, Peter. Cava­le­rii tem­pli­eri și mitul aces­to­ra. Des­tiny Boo­ks; Edi­ție revi­zu­i­tă (1990).
Ralls, Karen. Tem­pli­e­rii și Gra­a­lul, Quest Boo­ks, 2003.
Smart, Geor­ge. Cava­le­rii tem­pli­eri: Cro­no­lo­gie, Author­ho­u­se, 2005
https://www.descopera.ro/…/16845459-ascensiunea-si…
https://istoriiregasite.wordpress.com/…/filip-cel…/
https://www.historia.ro/…/cum-a-pierit-ordinul…

Cli­ck to access 2005.pdf

Tem­pli­e­rii după 1307


Man­ga­lia News, 13.10.2020. (sur­sa: Nico­lae Usz­kai, Fb).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply